Academicianul Nicolae Breban: "Și astfel am ajuns la mine însumi"

Am asistat, vineri, 11 martie, la conferința „Valorile naționale în literatura română”, susținută de academicianul Nicolae Breban la Cluj. Puteți citi mai jos o relatare de la acest eveniment care, pentru noi, cel puțin, va fi de neuitat.

Chiar am încercat să uităm măcar o parte din ce-am auzit și e imposibil.

*

Suntem în barul hotelului Seven, aflat la intersecția „Șapte străzi” din Cluj-Napoca, despre care se spune că ar fi unică în Europa. Sau măcar o raritate.

Nicolae Breban va fi secondat de Andrei Marga, fost rector al Universității „Babeș-Bolyai”, fost ministru al Educației și al Externelor, fost președinte al Institutului Cultural Român.

Pe cei doi oameni îi unește, printre altele, adorația vocală a avocatului Mircea Arman, redactor-șef al revistei „Tribuna”, fondată în 1884 de Ioan Slavici și finanțată, astăzi, din bani publici.

*

17.00. Nicolae Breban se așază în capul mesei, lângă ușă. De-a dreapta lui șade Mircea Arman. E ora la care conferința ar trebui să înceapă, însă mica partidă formată din câțiva oameni mari, printre care organizatorii de la Tribuna și încă vreo zece spectatori, s-a lungit la vorbă.

Nicolae Breban comandă un vin rozé. Când glumește, are o seriozitate care nu lasă pe nimeni să-și dezvelească dinții, de frică să nu comită gafe ce nu ar rămâne, cu siguranță, nepedepsite.

Dacă ar scrie o carte despre „viața intimă a lui Breban”, s-ar vinde ca pâinea caldă, zice prozatorul. Dacă ar cere 10.000 de euro pentru ea, lumea s-ar gândi că e fraier, adaugă el.

Aflăm între timp istorioare de amor ale căror protagoniști sunt ba „prietenul meu Nichita”, ba „prietenul meu Marin Sorescu”. Încântați, ascultătorii sorb cuminți din băuturi și oftează.

17.13

Don Juan sau Don Breban, se remarcă Mircea Arman. Vocea șefului de la Tribuna trece prin pereți: e puternică și capabilă să execute cele mai tandre laude și cele mai disprețuitoare referințe.

Alo, nu veniți aici la hotel Seven? E domnul Breban, care ține o conferință! Pauză. Vine și Marga!

Arman închide telefonul. Se pare că interlocutorul arde de nerăbdare să vină.

Pe fundal curge o piesă din anii ’90 cântată de La Bouche, iar la televizor e o reluare a meciului Concordia Chiajna – Dinamo. Urmează zeci de minute în care Nicolae Breban și Mircea Arman dizolvă orice personalitate culturală de care reușesc să-și amintească.

Totul, sub ochii înțelegători ai unui barman versat și sub paza celestă a câtorva stampe în sepia, care îi reprezintă pe Fidel Castro, Maica Tereza, Einstein și JFK.

În aer zboară nume, situații și amintiri anonime pentru urechile profanilor, dar care, printre cunoscători, sunt tot atâtea coduri de recunoaștere.

17. 20

– X n-a făcut în viața lui afaceri cu statul, spune Arman.

– De ce, disprețuiește statul?!, întreabă Breban cu sarcasm, privind cu nostalgie în paharul de vin.

Comesenii nu se pot pune de acord dacă Ion Mureșan e un mare poet care a câștigat pe drept cuvânt Premiul Eminescu sau e… altceva.

Mureșan e sfârtecat fără milă, dar, totuși, concluzia e că volumul Cartea de iarnă, lansat acum mai bine de 30 de ani, este o capodoperă.

17.30

Mircea Arman ține în mod deosebit la această răfuială cu poetul care, desigur, nu e de față:

„Toată lumea a crezut c-o să mi-o tragă după ce am câștigat concursul la Tribuna, că, vezi Doamne, n-am mai publicat scriitorii clujeni. Dar am publicat Breban când am avut nevoie, aproape în fiecare număr!”

Mai departe, le încurcă pe Marta Petreu și Irina Petraș. E amintit și actualul rector al UBB, Ioan Aurel Pop – „cel mai tânăr academician”, după cum rotunjește, ironic, Breban.

„Vina” rectorului UBB ar fi dublă: tehnic, n-ar prea avea operă, căci n-a scris decât împreună cu alții, iar poetic, să spunem așa, are o problemă… celestă. „Pe umeri, stelele-i curg râu” – spune Breban, apoi explică imediat metafora: Adică SRI, domnule!

Maestrul e absorbit de rozé, vorbește puțin și, la intervale calculate, adaugă câte-un franțuzism de bon ton. Apoi iese să vorbească la telefon.

17.37

– Suntem niște vagabonzi, asta e structura noastră, suspină Mircea Arman.

17.40

– M-au chemat rușii la ziua lor. Și m-aș fi dus, dar mi-a ascuns invitația secretara. Mi-a dat-o doar cu o zi înainte!

– Secretara e cu americanii… punctează Breban.

Maestrul complimentează un comesean pentru că e născut și el în satul bunicului său, undeva lângă Baia Mare. Acolo, bunicul scriitorului a ridicat o catedrală.

– De atunci, Brebanii fac mereu catedrale. Ale mele sunt transparente!

După 45 de minute de la ora la care era programată conferința, unul dintre organizatori ne spune, cu un zâmbet pașnic și ușor încurcat, că s-ar putea ca aceasta să nu mai aibă loc.

Prea s-au dezlegat limbile, prea s-au rotunjit vorbele. Dar tocmai atunci sosește Andrei Marga, împreună cu soția.

17.48

Mai întâi, fostul rector coboară la subsol, în sala de conferință, unde o masă de prezidiu goală și multe scaune sunt instalate pentru eveniment. Pe urmă revine în mijlocul partidei culturale, care nu dă semne că ar fi pregătită moral să înceapă.

Cum apare Marga, cum plasma din încăpere se mută pe History Channel.

Omul e oarecum stingher, cum se întâmplă cu oricine apare treaz la o petrecere care are un avans considerabil. Răspunde la câteva întrebări, comentează pe marginea prețurilor de la Lidl România, care sunt mai mari decât la Lidl-din-Germania, despre Apostolul Pavel și despre „pilăraia de la Externe”. Când spune asta, se ține de cap.

Peste toți și toate, se aude din nou vocea lui lui Mircea Arman, în căutarea unei legitimități. A refuzat, spune, un post la secția română a Bibliotecii Congresului American, pentru că salariul era de numai 5000 de dolari, iar el, în Washington DC, consuma într-o lună, pe măsurate, 8000 de dolari.

Acest DNA, mai spune vocea armanică, e o instituție absolut penibilă, toxică.

Este, vorba umoristului, opșp’ce trecute fix. Dintr-o dată, cultura nu mai suferă amânare. Partida hotărăște brusc să coboare la subsol. Toată lumea se așează în tăcere, iar o doamnă, sperioasă ca o căprioară printre monștri sacri, e dojenită de cineva: „Tu ești mai solemnă ca atmosfera”.

Începe conferința: Valorile naționale în literatura română.

*

Am transcris câteva fragmente din ampla alocuțiune a lui Nicolae Breban. Mărturisim, spre rușinea noastră, că nu am rămas până la finalul conferinței.

*

„Sunt onorat că se află aici prietenul meu domnul Grigore Zanc (nu era în sală – n.r.), sunt onorat că se află prietenul meu și colegul meu Andrei Marga, mare… nu mare, magistru al unor științe atât de importante și care are o anvergură rară printre literele și literatura de astăzi.

Zboară și stăpânește mai multe domenii. Iar eu îl invidiez mai ales pentru accesul său, după toată ucenicia lui la Habermas și la această zonă care în Occident se cheamă spiritualité.

O zonă care lipsește din literatura română și am fost acuzați, noi, scriitorii români, că nu ne interesează sacralitatea. Și chiar așa, într-adevăr, marii noștri scriitori dintre războaie, și mai puțin după, nu s-au interesat de ceea ce pe spanioli, pe francezi, pe nemți, îi pasionează.

Oare să fim noi, cu adevărat, insensibili la ceea ce înseamnă sacralitate?

(…)

La ora asta sunt câțiva englezi, francezi și americani care încep să înțeleagă. Eu, acest atribut al înțelegerii întotdeauna îl pun la îndoială. Am spus chiar că înțelegerea poate fi un semn al prostiei. O observație care poate leza foarte grav un român. De altfel… În sfârșit.

Vorbesc despre înțelegerea imediată, epidermică. Eu am norocul, prin naștere, prin mama mea, care era șvăboaică, am norocul ca înțelegerea mea să fie mai înceată, mai târzie. Și astfel, dați-mi voie să spun o propoziție arogantă, astfel am ajuns la mine însumi.

(…)

Să știți că asta este, de fapt, criza de astăzi. Forma provincialismului național este faptul că ne preocupă politica tot timpul. O formă penibilă a provincialismului național.

Am exclus din toate preocupările noastre în primul rând mass-media, pe care nu știu cine le conduce… Toată atenția și toată concentrarea stă pe politic. Care, cum știți, au distrus acel rest de prestigiu care-l mai avea România sub Ceaușescu… după Ceaușescu.

(…)

Pe noi, intelectualii, ne interesează și nu ne interesează. Problema este și a Academiei Române, e adevărat, eu sunt academician de 20 de ani, am stat și eu în acest for înalt, care, nu-i inutil să adaug, are pe frontispiciul ei această deviză, Academia Română servește națiunea, și nu Statul. Nu uitați asta!

(…)

Noi nu slujim națiunea, noi am înființat națiunea! Academia Română, asociația literelor cu câțiva boieri mari, luminați, moldoveni și munteni, și câțiva scriitori mari, am înființat, am propus ideea de națiune, am sprijinit Unirea Principatelor și, după aceea, Marea Unire!

(…)

Când ești în străinătate, ești altcineva, ești alt om, ai altă epidermă. Te uiți în jur mereu, cum ne uitam noi dacă nu suntem urmăriți, dacă nu cumva e cineva care-ți spune să ieși afară! Ce cauți aici?! Mai ales, atenție, mai ales când ai pretenții foarte mari, ca domnul Cioran, să cultivi o franceză clasică, să facă paradoxe cinice într-o țară în care au fost cei mai mari paradoxeuri ai Europei…

(…)

Eu însumi am plătit-o pentru că eu am… editura Flammarion, care mi-a publicat al doilea roman, „L’Annonciation” (Bunavestire – n.r.), într-o ediție luxoasă, și voia să facă o lansare mare, a venit la mine un tânăr critic de la Liberation, care e un ziar foarte important, era acum 30 de ani… mi-a cerut un interviu.

Și-am spus: dragul meu… Eu știam că Eugen Ionescu a scris în Figaro: Paul Goma, cel mai mare romancier român… Mă rog, foarte bine… Am zis, dragul meu, Cioran refuză… și eu.

(…)

Bunavestire n-a avut succesul scontat pentru că Eugen Ionescu și grupul său, Monica Lovinescu și Marie France Ionesco – asta mi s-a spus în secret, prin serviciul de presă al editurii Flammarion, că era o anchetă asupra mea, de ce mă întorc în România, de ce nu-l atac pe Ceaușescu, dar ei au uitat să spună că eu am fost primul care l-am atacat, dar nu-l atac mai rău!

În orice caz, deranjam jocurile emigrației românești.

(…)

Am publicat trei romane acolo, n-au avut succes, mă rog. Eu am propus câteva viziuni și câteva stiluri de roman, dar, în același timp, în timp ce eu publicam L’Annonciation și Don Juan la Flammarion, o doamnă, foarte mare doamnă, și foarte grasă, l-a lansat pe Houellebecq, pe care îl știți. A ales între mine și Houellebecq.

Da, Houellebecq este un prozator talentat, știe să facă supă cu toate ingredientele…”