A-7063. Povestea Evei Mozes, cobai pentru Mengele la Auschwitz

Eva și Miriam Mozes, gemene născute în 1934 în satul Porţ din județul Sălaj, au supraviețuit monstruoaselor experimente pe care Îngerul morții, cum era supranumit doctorul Josef Mengele, le-a condus în lagărul nazist de la Auschwitz-Birkenau.

Miriam Mozes a murit în 1993, din cauza unei forme rare de cancer. Eva Mozes continuă, la 82 de ani, să vorbească despre nevoia de a semăna bunătate şi generozitate în jurul nostru, pentru a ierta și a repara lumea - tikkun olam, cum îi spun evreii acestui concept.

În urma familiei ei au rămas cinci Stolpersteine (în germană, piatra de care te împiedici), montate la Porț de artistul Gunter Demnig, care a inițiat în 1992 un proiect original de comemorare a victimelor Holocaustului.

O astfel de stolperstein este un cub de beton pe care se fixează o plăcuță de alamă cu numele, anul nașterii, al deportării și al morții. Cele din Porţ îi comemorează pe Alexander Mozes, tatăl, pe Jaffa, mama, pe Aliz și Edit, surorile mai mari, și pe Miriam.

Primii patru n-au supraviețuit lagărului de la Auschwitz.

Ultima fotografie a familie Mozes, înainte de deportare. Gemenele Miriam și Eva o încadrează pe mama lor, Jaffa Foto: arhiva personală

Ultima fotografie a familiei Mozes, înainte de deportare. Gemenele Miriam și Eva o încadrează pe mama lor, Jaffa. Foto: Arhiva personală

La începutul lunii octombrie, Eva Mozes Kor a vizitat școala unde a studiat împreună cu sora ei în urmă cu peste 70 de ani, după eliberarea din lagăr. Atunci se numea Școala de Fete "Regina Maria". Astăzi este Colegiul Național "George Coșbuc" din Cluj-Napoca.

Octogenara, care locuieşte în Statele Unite, a ținut să-și spună povestea în fața unor adolescenţi cu vârste între 14 și 17 ani. Să le ceară să se imunizeze față de orice formă de prejudecată, "cancerul sufletelor", și să nu-i izoleze pe cei mai puțin populari dintre ei.

Dintr-un scaun cu rotile, pe care e nevoită să-l folosească de câțiva ani, Eva Mozes Kor a găsit resurse să glumească: "Îmi place enorm să vorbesc. E bine că mă aflu în fața voastră ca să vă vorbesc și nu ca să fac acrobații."

Citiți-i mărturia. Vă va lua 5 minute.

Învățăturile unei supraviețuitoare către cei tineri

"Sunt Eva Kor, supraviețuitoare a experimentelor medicale ale lui Mengele la Auschwitz.

Am 82 de ani și mă străduiesc să supraviețuiesc și bătrâneții. După cum vedeți, vârsta înaintată, cu toate problemele ei, reprezintă o mare provocare, dar, pe de altă parte, punându-mă în locul vostru, știu cât de greu e să crești, să te maturizezi.

Pe vremea mea poate că a fost încă și mai dificil, dar și în prezent e greu. Dacă vă veți încăpățâna să nu renunțați niciodată la visele voastre, la voi înșivă, veți realiza absolut totul. Aveți tot dreptul de a trăi fericiți, în ciuda tuturor lucrurilor rele care vi s-ar putea întâmpla.

Călătoresc foarte mult. Îi provoc pe tineri să încerce să devină cele mai bune versiuni ale lor înşişi. Nu puteți fi altcineva decât voi înșivă. Poți încerca să imiți un star de cinema, o vedetă din sport, dar, finalmente, trebuie să fii cine ești și să scoți la suprafață ceea ce este mai bun în tine.

You have got to be the best you that you can be.

Va trebui să studiați din greu, să munciți din greu și să-i înconjurați pe ceilalți cu bunătate.

Nu știu dacă în România se întâmplă, dar în SUA văd elevi luând de unii singuri masa. Nu știu dacă aici luați prânzul împreună la școală. Mi se pare atât de trist faptul că nimeni dintre colegii acestor copii nu face nici măcar un minimum de efort să se așeze lângă acești tineri care poate nu au prieteni și sunt puțin diferiți.

Sunt acte de bunătate de care lumea asta are cu disperare nevoie. Un astfel de gest e la îndemâna oricăruia dintre noi, e atât de ușor! Și cântărește atât de mult în viețile celor spre care ne îndreptăm afecțiunea.

Am fost elevă aici din octombrie 1945 – suntem în octombrie acum, deci iată că au trecut 71 de ani – până în 1950. Se numea «Liceul de Fete Regina Maria». Eu nu vorbeam românește prea bine, am crescut într-o familie de evrei din Porț, în județul Sălaj, iar școala elementară am făcut-o în maghiară.

Eu și sora mea, Miriam, aveam 11 ani când am studiat la Cluj. Ne doream să fim acceptate de ceilalți elevi, lucru care nu s-a întâmplat. Motivul pentru care nu s-a întâmplat e că nu aveam haine drăguțe.

În momentul eliberării de la Auschwitz, eram îmbrăcate în niște zdrențe pline de păduchi. În România nu se găseau prea multe magazine de unde să cumperi lucruri. Era o sărăcie cruntă după război.

Eva Mozes Kor și o fotografie care le înfățișează pe ea și pe sora ei, Miriam, în 1948

Eva Mozes Kor și o fotografie care le înfățișează pe ea și pe sora ei, Miriam, în 1948.

O mătușă din State ne-a trimis niște haine care ne erau foarte mari. Arătam caraghios în ele, iar colegele făceau mereu glume pe seama noastră.

Într-un final, în 1948, mătușa care ne creștea în Cluj i-a scris celei din State: «Hainele astea stau atât de rău pe fete, nu poți să-mi trimiți niște materiale?».

Așa am ajuns și noi să fim îmbrăcate pe măsurile noastre. Nu vorbeam limba bine, iar asta era o scuză pentru ceilalți copii să se poarte rău cu noi.

Faptul că ne aveam una pe alta ne-a ajutat să răzbim. În doi ani de la venirea la Cluj ne număram deja printre elevii buni. Învățasem bine limba română, obișnuiam să scriu poezii. Aveam profesori de modă veche, foarte severi.

Eu și Miriam semănam ca două picături de apă. Dacă profesorul îmi rostea numele și se uita la Miriam, iar eu nu știam răspunsul, ne ridicam deodată în picioare. Profesorul devenea confuz și ne spunea: «OK, așezați-vă!». Asta ne scăpa din multe încurcături. Școala, pentru mine, a fost mereu un loc magic. Mi-a deschis orizonturile.

Ca să revin, asta e rugămintea mea. Dacă, dintr-un motiv sau altul, cineva nu se încadrează în peisaj, ajutați-l să o facă! Acceptați-l așa cum e! Ați putea să ajutați pe cineva care are nevoie cu disperare de asta. Într-o zi, ar putea deveni o persoană importantă în viața voastră.

Faptul că mulți dintre voi au fost la Auschwitz e impresionant. Eu merg în fiecare an și mi-ar plăcea să mă însoțiți. Ar fi interesant, niște tineri din România, de la fosta mea școală... Mulți oameni vorbesc despre modalitățile în care se murea în acele lagăre, dar eu insist pe felul în care am supraviețuit acestei experiențe.

Mi-ar plăcea ca ONU să dea o rezoluție prin care să-i garanteze oricărei ființe umane de pe suprafața acestui pământ dreptul de a trăi liberă, fără o suferință cauzată de societate sau de alți oameni.

Când merg acolo, un punct de referință pentru mine este întotdeauna platforma de selecție, pentru că e locul unde mi-am văzut familia pentru ultima oară. Când îi pierzi pe cei dragi, îți vei aminti de ei exact unde și cum arătau ultima oară când i-ai văzut.

N-am apucat să-mi iau adio de la mama mea. Cu trei ani în urmă, am scris o scrisoare de adio și de iertare adresată mamei mele și o a doua pentru tatăl meu. Sunt scrisori din suflet, care explică într-un fel cine sunt și de ce sunt atât de puternică. Le voi citi de acum înainte în fiecare an când ajung pe platforma de selecție de la Auschwitz.

Trăiești în continuare cu amintirile, dar acestea devin o sursă a puterii tale. Pentru că, dacă tu ierți, asta nu înseamnă că vei și uita. Cum ai putea uita ceva ce a fost parte din viața ta?

Te tai la mână urât, apoi te recuperezi, îți revii și poți face toate lucrurile pe care le făceai înainte. Dar cicatricile rămân, memoria a ceea ce s-a întâmplat e încă acolo. Însă asta nu te poate împiedica să continui să trăiești așa cum ai plănuit.

De fiecare dată când dăm de greutăți, nu trebuie să renunțăm. Trebuie să facem tot posibilul să le depășim. Când aveți o zi grea, întrebați-vă cum au reușit acei oameni să supraviețuiască la Auschwitz în condiții în care nu puteai supraviețui. Ei nu au renunțat la viețile lor. Să nu o faceți nici voi, niciodată!

Îmi doresc ca liderii acestei lumi, în loc să se întâlnească în Elveția sau într-un hotel drăguț din Europa, să-și țină ședințele la Auschwitz. Acolo ar trebui să aibă loc toate întâlnirile importante pentru soarta acestei lumi, mai ales cele legate de negocierile pentru pace."

Eva Kor, într-o vizită la Auschwitz Foto: arhiva personală

Eva Kor, într-o vizită la Auschwitz. Foto: Arhiva personală

"Schnell, schnell, schnell!"

În martie 1944, familia Mozes a fost mutată cu forța în ghetoul din orăşelul Șimleu Silvaniei (județul Sălaj). Eva și Miriam aveau doar 10 ani, iar nordul-vestul Transilvaniei era sub jurisdicția Ungariei din 1940.

Câteva săptămâni mai târziu, soții Mozes și cele patru fete ale lor au fost înghesuiți, alături de zeci de evrei, în vagonul unui tren ce transporta în mod normal animale. Destinația le era necunoscută.

După patru zile fără mâncare şi fără apă, s-au trezit pe platforma de selecție de la Auschwitz-Birkenau, printre urletele soldaților germani: «Schnell, schnell, schnell!».

Jaffa le-a strâns pe gemene puternic de mână. În învălmășeală, tatăl și celelalte două fete fuseseră deja îndepărtați. Un ofițer german a întrebat-o pe mamă dacă fetele sunt gemene.

"Asta e bine sau e rău?,  a încercat să afle Jaffa, după care a confirmat că Eva și Miriam sunt născute în aceeași zi. A fost smulsă cu brutalitate de lângă ele și împinsă spre o coloană din dreapta.

Eva și Miriam au fost trecute în stânga. N-aveau să-şi mai vadă familia niciodată. Într-un interval 30 de minute au rămas orfane şi fără cele două surori mai mari.

Au devenit parte dintr-un grup de 30 de perechi de gemene, cu vârste cuprinse între 2 și 16 ani.

"Am fost duse într-o clădire mare, unde ne-au tuns scurt și ne-au dezbrăcat. Doi soldați m-au imobilizat ca să mă tatueze pe brațul stâng. Eu am devenit A-7063, iar Miriam, A-7064. Apoi am ajuns într-un fost grajd pentru cai, la marginea lagărului, care era de fapt baraca noastră. Un loc de o cruzime și o mizerie cum nu mai văzusem în viața mea", a povestit Eva Mozes Kor.

În baraca lor era plin de șobolani și de păduchi. În prima noapte la Auschwitz, Eva s-a trezit țipând: "Sunt șoareci, sunt șoareci peste tot!" A fost imediat pusă la punct de o fată mai mare: "Obișnuiește-te! Da, sunt peste tot, dar nu sunt șoareci, ci șobolani".

Când au folosit pentru prima oară latrina, s-au împiedicat de cadavrele a trei copii. Erau în iad.

Laboratorul de sânge

Gemenele erau trezite zilnic la ora 5, pentru apel. Când se întorceau la baracă, avea loc inspecția diabolicului Mengele. Medicul defila prin fața lor și le număra.

Programul experimentelor sale era foarte clar structurat. Luni, miercuri și vineri, gemenele erau ținute într-o încăpere până la 8 ore, complet dezbrăcate, pentru examinarea și măsurarea a diferite părți ale corpului lor. "Era absolut umilitor", îşi aminteşte Eva. Marți, joi și sâmbătă treceau la laboratorul de sânge.

"Ne legau la ambele brațe, ca să limiteze circulația sângelui. Ne luau o grămadă de sânge din mâna stângă, iar apoi ne dădeau cinci injecții în mâna dreaptă. Nu știam ce substanțe ni se injectează. Conform zvonurilor, erau microbi, boli sau medicamente."

Eva a început să se simtă foarte rău. Avea febră mare. A încercat să-și ascundă slăbiciunile, pentru că niciun copil din baraca lor ajuns la spital nu se mai întorsese.

La următoarea vizită la laboratorul de sânge, în loc să i se lege mâinile pentru rutina obișnuită, Evei i s-a măsurat temperatura. Avea pete roșii pe toată suprafața corpului. A fost dusă la spital, un spațiu improvizat într-o altă baracă.

"Oamenii de acolo mi se păreau mai mult morți decât vii. A doua zi, Mengele a venit însoțit de alți patru medici. Nu m-a examinat deloc, a vrut să afle doar ce febră am. Apoi a început să râdă sarcastic: «Ce păcat, e atât de tânără și mai are doar două săptămâni de trăit!» Știam că are, probabil, dreptate, dar am refuzat să-i accept verdictul. Am vrut să-i dovedesc că se înșală. Îmi doream să-mi revăd sora.

Din următoarele 14 zile, am o singură amintire clară. Mă târam pe podeaua barăcii – nu mai puteam umbla – ca să ajung la robinetul cu apă din partea opusă. Oamenii erau aduși acolo ca să moară. Eu aveam în cap imaginea cu mine și cu Miriam ieșind din iadul acela, ziua eliberării noastre.

După două săptămâni mi-a scăzut febra, iar după alte alte 20 de zile m-am pus pe picioare și mi-am revăzut din nou sora. Arăta foarte rău, ca un zombie. Am întrebat-o ce se întâmplase în absența mea, ce îi făcuseră. Mi-a spus că nu poate vorbi despre asta și că nu o va face", și-a amintit Eva Kor.

O imagine care a făcut istorie, cea din momentul eliberării de la Auschwitz. În primul rând, sunt Eva și Miriam

O imagine care a făcut istorie, cea din momentul eliberării de la Auschwitz. În primul rând sunt Eva și Miriam Mozes.

Discuția a fost reluată abia 40 de ani mai târziu. Miriam i-a spus totul.

În primele două săptămâni, fusese izolată într-o încăpere şi examinată de o mulțime de doctori. Spunea că se comportau ca și cum ar fi așteptat să se întâmple ceva. Erau cele 14 zile pe care Eva le-ar mai fi avut de trăit conform sentinței lui Mengele.

"Am aflat ulterior, la Muzeul din Auschwitz, că, dacă eu aș fi murit, Miriam ar fi fost dusă în laboratorul lui Mengele și omorâtă cu o injecție în inimă. Apoi s-ar fi făcut autopsii comparative."

1.500 de perechi de grosaliacsengeriemeni au fost folosite în experimentele lui Mengele. Doar 250 au supraviețuit, spune Eva Kor.

După eliberarea din 27 ianuarie 1945, Miriam și Eva au stat timp de 9 luni într-o tabără pentru refugiați de la Katowice.

Aici au întâlnit-o pe Rosalia Csengeri (foto), o prietenă a mamei lor, la rându-i mamă a doi gemeni folosiți de Mengele în experimentele sale.

Rosalia le-a ajutat pe cele două fete să revină în România în luna octombrie.

În casa natală au mai găsit doar trei fotografii cu ramele făcute țăndări, pe podeaua din dormitor. Era tot ce rămăsese din trecutul familiei lor.

"Am descoperit că am puterea să iert"

Sora mai tânără a tatălui lor, și ea supraviețuitoare a Holocaustului, le-a luat pe fete în grijă la Cluj. În România se instala regimul comunist.

"Un steag era dat jos, iar unul nou era arborat. Veniseră cu sloganuri extrem de frumoase: «Frăție, libertate, egalitate». Wow! Voiam libertate, egalitate, frăție, așa că am devenit comandantul unui detașament format din 30 de pionieri. În 1948 mi s-a spus că trebuie să-mi conduc detașamentul la o paradă în dimineața zilei de 1 mai. Am făcut-o.

După-amiază am mers la un picnic, iar apoi ni s-a cerut să participăm la o nouă paradă. Gata cu paradele, eu și cu colegii mei trebuie să învățăm. I-am trimis pe toți acasă.

A doua zi am fost chemată la direcțiune, la cei responsabili cu tineretul. «Unde ați fost aseară, de ce ați lipsit de la paradă?» Ni s-a părut mai important să învățăm. «Când ești în partidul comunist, trebuie doar să urmezi ordinele, nu să gândești, e clar pentru tine?»

Mi-am spus în gând: «Sunt o supraviețuitoare a Auschwitz-ului, ce pot să-mi mai facă?» Le-am spus că nu-mi mai place partidul lor și că vreau să demisionez. M-au amenințat că mă vor da afară în șuturi și nu o să mai pot învăța la niciun liceu din Cluj.

Aveam 14 ani. Am rămas. Apoi am aplicat pentru o viză în Israel. Au trecut doi ani până am obținut-o", a povestit Eva Kor.

În Israel, gemenele au fost trimise la o școală agricolă unde erau înscriși doar copii rămași orfani în perioada războiului, care proveneau din 30 de țări. Patru ore pe zi învățau, alte patru participau la muncile câmpului.

În 1952, când au împlinit 18 ani, fetele s-au înrolat în armata israeliană. Eva a studiat desenul tehnic, iar Miriam – asistența medicală. Mai târziu, ambele și-au întemeiat familii.

Eva s-a căsătorit cu Michael Kor, și el supraviețuitor al lagărelor de concentrare, și l-a urmat în 1960 în SUA. S-au stabilit la Terre Haute, în statul Indiana.

Acolo, Eva Kor a fondat organizația CANDLES (Children of Auschwitz Nazi Deadly Lab Experiments Survivors) și CANDLES Holocaust Museum, prin care și-a propus să contribuie la educarea publicului pe teme legate de eugenie, Holocaust și puterea iertării.

A devenit public speaker și ține aproape 200 de conferințe pe an.

După moartea surorii sale Miriam, în 1993, Eva l-a vizitat în Germania pe Hans Münch, un medic nazist care îl cunoscuse pe doctorul Mengele la Auschwitz și care participase activ la exterminarea evreilor în camerele de gazare.

Voia să afle informații despre experimentele lui Mengele. A obținut, în schimb, o mărturisire cutremurătoare.

"Mi-a spus că Mengele nu vorbea niciodată despre asta, că experimentele sale erau secrete. Apoi, dintr-odată, l-am întrebat: «Doctore Münch, din greșeală, știi ceva despre camerele de gazare de la Auschwitz?» Mi-a răspuns imediat: «Asta-i problema mea, e coșmarul pe care-l retrăiesc în fiecare zi de atunci».

Oamenilor li se spunea că vor merge să facă un duș. Încăperea era curată și lustruită. Ba chiar împrăștiau cu parfum. Când încăperea se umplea, ușile se închideau ermetic. Münch privea de afară, printr-un vizor. Gazul nu venea prin filtrul de la duș.

Căutați pe Google: Zyklon B. Era niște granule albe ținute în niște cutii de tablă, care erau deversate de pe acoperiș în interiorul camerei, prin niște fante care aduceau cu niște găuri de ventilație. Când atingea podeaua, praful se transforma într-un gaz care se ridica.

Oamenii se urcau unii pe alții, în încercarea de a se salva. Ajungeau să formeze un munte de corpuri amestecate, cu cei mai puternici în vârf.

Doctorul Münch se uita pe vizor. Când cei din vârf nu mai mișcau, știa că toată lumea a murit. Și apoi elibera un singur certificat de deces. Fără nume, trecea doar numărul morților."

În 1995, la împlinirea a 50 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului, Eva Kor a participat împreună cu Münch. În fața asistenței înmărmurite, ea a declarat că-i iartă pe naziști pentru tot răul pe care i-l făcuseră ei şi familiei ei.

"Descoperirea asta mi-a schimbat viața. Am descoperit că am puterea să iert. Din acel moment am simțit că toată povara și durerea pe care le purtasem timp de 50 de ani s-au risipit. Eram în sfârșit eliberată de Auschwitz, eliberată de Mengele.

Iertarea era cea mai bună răzbunare. Din momentul în care ierți, cei care te-au rănit nu mai au nicio putere sau influență asupra vieții tale. Furie? Hitler era un om furios. Furia duce la războaie. Nu cred că a existat vreun război provocat de niște oameni fericiți."

Eva Mozes Kor

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează