REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Tetiana K., refugiată din Ucraina, în vârstă de 40 de ani, trainer de tehnici de autoapărare: „Suntem aceiași oameni”. Foto: UNHCR

Viețile de avarie ale refugiaților ucraineni din România, la aproape un an și jumătate de la începerea războiului: „Ne place aici, dar vrem să ne întoarcem acasă”

Într-un singur an de război, 5.1 milioane de ucraineni au fost nevoiți să-și părăsească țara. Este cea mai rapidă creștere a numărului de refugiați de la cel de-al Doilea Război Mondial până în prezent. Dintre aceștia, 3,7 milioane au sosit sau au trecut prin România. Conform datelor din iunie 2023, 95.640 dintre ei au rămas la noi în țară, 80% dintre ei fiind femei și copii. 

Despre integrarea refugiaților ucraineni în societățile gazdă se vorbește în toată Europa de luni bune, de când a devenit destul de clar că războiul nu se va încheia prea curând. România nu face excepție.

Cum au reușit să se integreze refugiații ucraineni în societatea românească? Cum arată viața lor după mai bine de un an în România? Am stat de vorbă cu patru refugiați de vârste diferite, cu povești diferite, ca să încercăm să creionăm un tablou al existenței lor, dar și al relației cu România.  

Ce au toți în comun, însă? Dorința de a reveni în Ucraina. Faptul că-și doresc să se integreze printre români, muncind sau căutându-și un loc de muncă, nu înseamnă că, la sfârșitul zilei, nu își doresc să se revină acasă după terminarea războiului. Viețile refugiaților care au rămas în țara noastră încep să prindă contur – dar speranța moare ultima și, în ultimă instanță, ele sunt doar o soluție de avarie.

Acest material este realizat cu sprijinul UNHCR România, a căror campanie, „Născut în Ucraina. Regăsind speranța în România”, explorează modurile în care refugiații ucraineni se integrează la noi în țară, dar și obstacolele și greutățile prin care au trecut pentru a ajunge aici. 


Tetiana K., 40 de ani, trainer de tehnici de autoapărare: „Suntem aceiași oameni”

Tetiana a ajuns în România din Odesa în martie 2022, alături de soțul și fetița ei, dar și de câinele familiei. „Mama și bunica mea au rămas acasă. Încă mai am prieteni la Odesa, dar nu toți am reușit să păstrăm legătura. Ne schimbăm pe zi ce trece, și cei care au rămas și cei care au plecat. Fiecare dintre noi are o traumă”, povestește ea. 

Înainte de război, Tetiana era profesoară de yoga, iar acum predă cursuri de autoapărare în Sibiu, oraș în care a ales să se stabilească, deși nu știa pe nimeni în România, atunci când a ajuns în țară. Tetiana are un contract de muncă în cadrul ONG-ului A.L.E.G. și, după ce a făcut o serie de training-uri de autoapărare acreditate internațional, de un an de zile le învață pe refugiatele ucrainene din oraș tehnici de siguranță personală.

Tetiana (mijloc), în timpul unui curs de autoapărare pentru refugiatele din Ucraina la București. Foto: UNHCR

Am întâlnit câțiva voluntari minunați care ne-au ajutat să ne găsim cazare. Am încercat și să învăț româna de mai multe ori, la cursuri speciale dedicate ucrainenilor, dar de fiecare dată, ceva nu a mers bine. Gramatica limbii române este la fel de complicată ca gramatica noastră, așa că am hotărât să-mi îmbunătățesc limba engleză. Am reușit să primim și statut de protecție rapid. A fost mai greu să ne deschidem un cont în bancă, dar până la urmă am reușit”, mărturisește ea.

În timpul petrecut în România, dar și prin natura jobului, Tetiana a reușit să-și facă multe contacte și prietenii, dar spune că tot nu a reușește să se simtă cu adevărat acasă. Ca peste tot, unii dintre români pot fi foarte înțelegători cu situația refugiaților, în timp ce alții nu sunt atât de empatici. „În general, am întâlnit oameni deschiși și prietenoși, dar tot predomină sentimentul că sunt «o străină». Chiar și atunci când plătești cazare, transport, cumperi mâncare, muncești și plătești taxe, tot nu ești «îndeajuns». Este greu”, adaugă instructoarea. 

I-ar plăcea ca românii să știe că, până la urmă, toți suntem oameni, și că ucrainenii au avut în țara lor case, apartamente, afaceri, iar faptul că acum stau la mâna statului român pentru diverse beneficii îi face să simtă și mai acut pierderea. 

Plătim taxe la bugetul de stat român, cumpărăm din magazinele de aici și ajutăm la dezvoltarea economiei țării voastre. Nu suntem «alți oameni», ci oameni obișnuiți care au trecut printr-o situație groaznică. Da, ne vine greu să învățăm limba, dar dacă ar fi invers, dacă oricine de aici ar încerca să învețe limba noastră, ar înțelege imediat de ce e greu.

Tetiana încă-i vede pe refugiații ucraineni din România confuzi și susține că mulți se descurcă foarte greu, mai ales după ce programul 50/20 a fost schimbat. 

Prima oară au fost întârzieri de plată în cadrul programului, apoi mulți români au refuzat să le ofere refugiaților banii «pentru mâncare», iar acum mulți nu au bani de chirie, deoarece, în urma programului de anul trecut, prețurile au crescut rapid. 

Da, obținem joburi, dar pentru că nu stăpânim bine limba, ne angajăm la joburi cu salariul minim pe economie și rămânem cu aproape nimic după ce ne plătim taxele. Ucrainenii trebuie să facă pași concreți spre integrare dacă vor să rămână, iar în punctul de față, susținerea este crucială pentru cei care întâmpină dificultăți, de la cursuri de limbă, la cum să-și găsească un job bun”, adaugă Tetiana.

E recunoscătoare însă pentru comunitatea de ucraineni din Sibiu și modul în care s-a organizat, până la faptul că au reușit să deschidă o școală și o grădiniță în limba lor. Iar faptul că poate ajuta alte femei ca ea o mulțumește: 

La început mi-a fost teamă, deoarece am pornit pe un drum spre necunoscut, dar acum, când privesc înapoi, îmi dau seama de cât de puternică sunt. Pot face față multor greutăți, iar dacă nu mă descurc, pot cere ajutor.

Solop Oleksandr, 66 de ani, pensionar: „Visez la ziua în care mă voi trezi din nou în patul meu, în Ucraina liberă”

Oleksandr a plecat inițial din orașul natal Mariupol în Georgia, înainte să se mute în România. A fost mecanic de locomotivă toată viața, până când s-a pensionat. Acum, tot ce-și dorește este ca războiul să se termine și să revină acasă. 

Am sperat că întreaga nebunie se va termina rapid, dar am realizat că devine din ce în ce mai rău. Orașul a fost bombardat, inclusiv clădiri din cartierul meu, așa că am hotărât împreună cu familia (soția, fiica lor și soțul ei, nepoata lor și socrii) să ne mutăm în Georgia, acolo unde aveam deja câțiva prieteni. După câteva luni acolo, unde ucrainenii primeau doar suport umanitar, am hotărât să mergem în România, țară unde se mutaseră deja o parte din prietenii noștri buni. Am ajuns aici în august 2022”, povestește el. 

Bărbatul și familia lui au venit în Constanța, oraș unde prietenii fiicei lui i-au ajutat să-și găsească cazare, cu ajutorul programului 50/20. În Mariupol au rămas însă mulți colegi de muncă de-ai săi și prieteni, dar îi vine greu să comunice cu ei, deoarece orașul este ocupat de ruși, iar conexiunea la internet este limitată. 

Oleksandr nu a avut timp de cursuri de limba română, deoarece are grijă de nepoata lui, cât timp fiica lui și soțul ei muncesc. 

Mi-e greu să învăț limba, din cauza vârstei, dar înțeleg că nu-i ușor să trăiești în România fără să știi măcar câteva expresii de bază. Spre exemplu, există un nou program de suport pentru ucraineni și anumite documente trebuie completate în română”, explică el. 

În Ucraina, vârsta de pensionare este de 60 de ani, iar el ar fi putut să-și prelungească contractul de muncă, dar fiica lui a avut nevoie de el pentru a avea grijă de nepoată, așa că s-a pensionat la termen, deși îi este dor de zilele la job. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Bariera de limbă, dar și vârsta mă împiedică să-mi fac prieteni ușor aici, dar mă înțeleg foarte bine cu proprietarul apartamentului în care locuiesc și cu ceilalți ucraineni din comunitatea din oraș. Încă de când am venit, am dat doar peste români prietenoși și săritori, așa că am avut o experiență foarte pozitivă la acest capitol”, povestește Oleksandr. 

Încet și sigur lucrurile s-au așezat în jurul lui, chiar dacă la început i-a fost greu, deoarece nu știa limba, se împiedica la schimbul valutar, nu știa produsele din magazine și nici orașul Constanța. 

Acum am devenit mult mai încrezător, familiar cu tot ceea ce am în jur și independent. Drumul nu a fost și nu este ușor, m-am obișnuit cu noua realitate și am început să mă adaptez la ceea ce am aici, dar niciunde nu-i ca acasă. 

Sunt recunoscător pentru tot ceea ce am, dar visez la ziua în care mă voi trezi din nou în patul meu, într-o Ucraină liberă. Mă întristează întrebările despre viitor, pentru că nu am niciun plan în afară de acela de a reveni în locurile natale. Toți credem în asta, deoarece omul este ghidat de speranță”, încheie el.

Kostyantyn Bryzheniuk, 14 ani: „Cred că m-am maturizat foarte tare în ultimul an”

Tânărul din Odesa a ajuns la Constanța pe 24 martie, alături de fratele lui, mama și bunica lor, în timp ce tatăl lui a rămas în Ucraina. Nu știau pe nimeni în România, dar au ales Constanța pentru că este aproape de orașul lor natal. 

Inițial, au locuit într-un centru de refugiați, dar voluntarii de acolo i-au ajutat să se pună pe picioare și să-și găsească chirie, deși n-a fost chiar simplu – au schimbat șase apartamente până să ajungă să se stabilească într-unul, cu ajutorul programului 50/20. 

Konstantyn, la orele de sport organizate de Centrul pentru Resurse Civice din Constanța. Foto: Centrul pentru Resurse Civice Constanța

N-a fost ușor la început. Primul proprietar s-a răzgândit când a văzut câți suntem, al doilea apartament era foarte scump și nu ni l-am putut permite. Lucrurile au mers așa până când am găsit apartamentul în care stăm acum. În mai, când programul 50/20 a fost modificat, am început să ne plătim singuri chiria, dar sperăm să primim banii înapoi de la stat, deoarece îndeplinim toate condițiile – mama lucrează la Centrul pentru Resurse Civice din Constanța, iar bunica este pensionară”, povestește el. 

Adolescentul studiază online în Ucraina, dar vrea ca începând de anul următor, dacă situația nu se îmbunătățește la el în țară, să se înscrie la un liceu din Constanța. Mulți dintre prietenii lui au părăsit Odesa la începutul războiului, dar acum au revenit în oraș, motiv pentru care îi este foarte dor de ei și speră să se întoarcă și el acasă în curând. 

Konstantyn, alături de o colegă din Child Advisory Board, (o structura consultativă menită să-i ajute pe copii și pe tineri să se implice în luarea deciziilor). Fotografiile sunt realitate la evenimentul „Gala Premiilor Dreptului Copilului J. Korczak”, organizat în decembrie 2022 la București, pentru tineri români și ucraineni. Pictura este parte a unei expoziții de pictură ale tinerilor/copiilor din Ucraina. Foto: Centrul pentru Resurse Civice Constanța

Odată ce programul 50/20 s-a încheiat, majoritatea prietenilor mei s-au întors acasă. Mi-am făcut câțiva prieteni și din România, deși nu e ușor să-ți faci prieteni internaționali, învăț engleză, iar acum, în vacanța de vară, mi-ar plăcea să învăț și limba română”, spune Kostya.

Este încântat de ospitalitatea și bunătatea românilor și spune că mai ales vârstnicii sunt foarte prietenoși cu el, deși îi vine greu să comunice cu cei din jur, din cauza barierei de limbă. În ceea ce-i privește pe refugiații ucraineni, crede că au devenit mult mai confortabili în România și au început să înțeleagă mai bine tradițiile și obiceiurile țării noastre. 

Mi-ar plăcea ca românii să știe că suntem foarte recunoscători pentru tot ajutorul primit de ei. Mă simt destul de obosit după un an de când suntem aici și cred că m-am maturizat foarte tare, mai ales după ce tata a rămas în Ucraina, iar eu am preluat rolul de sprijin pentru familia mea. 

Nu voi uita vreodată experiența asta, deși îmi doresc foarte tare ca războiul să se termine și să revenim acasă. În cazul în care nu se va întâmpla asta, voi face tot ce-mi stă în putință pentru a învăța limba română și a mă integra în școala de aici”, încheie el.

Iulia, 42 de ani, translator: „Visez la o viață fericită în țara mea”

Iulia a ajuns în România din Odesa în martie 2022, alături de câțiva prieteni. Nu știau pe nimeni aici, dar au reușit să-și închirieze un apartament, iar la scurt timp s-a angajat pe o poziție de recrutare, datorită unui job pe care i l-a propus proprietarul locuinței unde stă. 

Am vrut să fac și cursuri de limbă, dar nu am avut timp din cauza joburilor. Lucrez pe o poziție de recrutare, iar part-time sunt translator în cadrul ONG-ului A.L.E.G.”, explică ea.

I-ar plăcea ca românii să știe că cei mai mulți ucraineni au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a se integra. De altfel, Iulia se simte bine în România și mărturisește că ar reveni aici cu drag în poziția de turist, după victoria Ucrainei în războiul cu Rusia. Planul ei rămâne, însă, să se întoarcă acasă. 

Visez la o viață fericită în țara mea, după victoria noastră. Când nu există speranță, nu există niciun sens. Văd un viitor alături de prietenii mei, de familia mea și de oamenii din țara mea care au dat dovadă de mare curaj pentru a ne duce mai aproape de victorie. Toate astea îmi oferă speranță și fac tot ceea ce pot pentru a-mi ajuta țara”, încheie ea.

Situația refugiaților ucraineni în România și schimbarea programului 50/20

După începerea războiului, refugiații ucraineni din România au putut apela la programul 50/20, unde beneficiau de 50 de lei zilnic pentru cazare și de 20 de lei pentru mâncare, bani care intrau direct în conturile proprietarilor apartamentelor date spre chirie. 

De la 1 mai 2023, programul a fost anulat și înlocuit cu un nou program, 2000/600, unde refugiații ucraineni vor putea primi pentru 4 luni consecutiv un ajutor de cazare de 2.000 de lei pentru familii și 750 de lei/lună pentru persoanele fără familie, după care, din septembrie, aceștia vor trebui să se integreze pe piața muncii din România și să-și înscrie copiii la o școală din România. La acești bani se adaugă și 600 de lei lunar pentru cheltuielile de hrană; din lunea a cincea, banii pentru cazare rămân, dar dispar cei pentru mâncare. 

Pentru a beneficia de toate aceste beneficii, refugiații trebuie să aibă protecție temporară, cât și un cont în bancă, să muncească în România sau să dovedească faptul că-și caută de muncă, prin înregistrarea la agențiile pentru ocuparea forței de muncă, în timp ce copiii lor trebuie să fie înscriși la o școală de la noi.

Potrivit datelor UNHCR, 35% dintre refugiații ucraineni din România nu au nevoie de acest sprijin și au ales să-și achite cazarea și mâncarea din resurse proprii, iar 40% dintre ei lucrează, fie în țară, fie sunt angajați în continuare la fostul loc de muncă din Ucraina sau din străinătate și lucrează acum în regim de telemuncă. Cu toții contribuie la economia românească. 

Pe lângă cei 40% de refugiați care lucrează la acest moment, alți aproximativ 15.000 de refugiați sunt înregistrați la ANOFM (Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă), în căutarea unui loc de muncă.

Există peste 3000 de cursuri de învățare a limbii române pentru ei, conversia de diplome este acceptată, iar înregistrarea copiilor în școli a crescut și aproximativ 25.000 de copii sunt înscriși pentru anul școlar 2022-2023, fie ca audienți, fie ca elevi cu frecvență completă. În plus, aproximativ 8.000 de copii sunt înscriși în alte unități de învățământ, cum ar fi hub-urile educaționale. 

80% dintre refugiații din România sunt absolvenți de studii superioare sau universitare, iar aproape jumătate dintre aceștia erau angajați sau lucrau pe cont propriu înainte de a părăsi Ucraina. Cu toate astea, având în vedere faptul că vorbim, în mare parte, de femei și copii, chiar dacă au studiile finalizate, multe dintre ele erau casnice și aveau grijă de familie, motiv pentru care le vine greu să-și găsească un job la ora actuală.


Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat. Ai două modalități:

1. Îl completezi online pe platforma Formular230.ro, apoi ne vom ocupa noi de depunerea lui prin SPV la ANAF.

2. Descarci formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios