Transilvania americanilor

M-am născut în Cluj, Transilvania. La început, credeam că lumea se termină la capătul străzii mele. După o vreme, am aflat că patria mea se cheamă România. Apoi am aflat că lumea e nițel mai mare. Și m-am apucat de sărit, ca un cosaș, granițe.

Dar din ziua în care am aflat că pe lume există și o altă Transilvanie, n-am mai avut liniște. Așa că m-am dus să-i privesc oamenii în ochi.

Transylvania, North Carolina.

Am colecționat, ca pentru un mare tablou de familie, portrete de transilvăneni americani de tot soiul, de la polițist, student, frizer, skater, până la director de ziar, consilieri locali, proprietari de pompe funebre, chelnerițe, secretare, pictorițe sau electricieni care tocmai coborâseră de pe stâlp.

Unii m-au primit în case, pe alții i-am oprit pe stradă și pe alții i-am invitat să lase totul și să-mi pozeze fără să râdă − cum te punea mai demult la noi, la buletin.

Nu e deloc simplu pentru un american să stea serios, fără să scoată un zâmbet cât de mic din dulapul sufletului.

Cum arată Cealaltă Transilvanie?

Locul acesta poate fi descris cel mult ca un poem, un aforism sau un început bun de proză scurtă. Seamănă pe rând cu un luminiş, un labirint sau o cărare. Nu e mare, nu te copleşeşte, ba, din contră, e chiar intim şi prietenos.

Te uiţi prin parbriz şi vezi un deal ici, o vale colo, pădure peste tot. Juri că eşti prin Munţii Gilăului, într-o zonă (încă) nedefrişată și nepopulată de gunoaie.

E patria veverițelor albe, simbol al ținutului. Natura e bunul cel mai de preț, iar turismul în natură, la pachet cu alpinismul, mountain biking sau rafting, aduce cei mai mulți bani în zonă.

Peste tot vezi case ascunse pe alei și printre copaci, mici biserici albe pe culmi, iar, prin târg, oameni tăcuţi care umblă cu grijă, de parcă asfaltul ar fi pavat cu ouăle albe şi mari ale unei păsări pe cale de dispariţie.

Privind de departe, pare că pe-aici nu se poate întâmpla nimic, niciodată. Privind de aproape, pare că aici se întâmplă totul. Pentru că, aici, în Cealaltă Transilvanie, trăiesc nişte oameni, iar, alături de ei, trăiesc poveştile lor.

Urmează cinci destine suprapuse, aşa cum, într-o toamnă târzie, le-am desluşit în peregrinările mele alături de Tom Bertrand - ghid, gazdă, prieten şi scutier de nădejde prin ţinutul de dincolo de păduri.

Primarul

1. Jimmy Harris – 49 de ani. Proprietar de magazin cu scule şi unelte – Harris Ace Hardware. Hobby – primar în Brevard, cel mai important oraş din Transylvania County.

Jimmy seamănă un pic cu JFK. Mută uriaşe bucăţi invizibile din aerul prin care trece. Are anvergură, amplitudine, carismă, are prieteni şi iubeşte pe toată lumea. Iar lumea îl iubeşte la rândul ei şi, ca să i-o arate, îl tot alege primar.

Jimmy face paşii un pic mai mari decât normal, vorbeşte cu un ton mai ridicat decât în mod obişnuit şi este de o jovialitate rar întâlnită chiar şi la cei joviali din fire.

Peste tot pe unde umblă, strânge mâini, aruncă zâmbete, face conversaţie, ştie totul despre toţi, ba chiar şi ceva în plus. După cum se vede treaba, se pare că va muri în fotoliul de primar, fiindcă la ei în urbe nu există limită de mandate.

Dacă vrei să înţelegi ceva despre Jimmy, trebuie să-l vezi printre rafturi, în magazinul lui. Cu părul dat pe spate şi cu o cană de cafea în mână, Jimmy gesticulează larg, arată spre cuie, vopsele, se joacă cu o lanternă, râde molipsitor şi povesteşte cu angajaţii, cum ar fi Bob.

Cu cămaşa cadrilată, o barbă de ZZ Top şi nişte bretele pe care e imprimat un metru de tâmplărie, Bob pare desprins dintr-un basm. Iar basmul e tocmai Ace Hardware – un magazin clasic în care, dacă te uiţi bine la cuiele bătute în podea, îţi dai seama că foloseau cândva la măsurarea funiei şi lanţului.

În şedinţele de consiliu local, Jimmy stă fix la mijlocul mesei. Asta e, omul îşi are locul lui. Iar Brevard fără Jimmy ar fi ca un oraş căruia îi lipseşte strada principală.

"Avantajul numărul unu de a fi primar de 10 ani în Brevard e că ştiu unde se poate bea cea mai bună cafea din orăşelul ăsta. Aici, iarna, sunt doar vreo 7.000 de suflete şi vara cam dublu. Mulţi au case de vacanţă, sunt mulţi turişti. Nu e deci prea greu să ştii totul. Aşa că hai să bem o cafea.

Vezi stopurile astea, da? Acum cinci ani nu erau. Știu că unii mă înjură printre dinţi pentru ele. Se reglează computerizat, în funcţie de trafic.

Nu-ş' ce computere au ăştia, dar uneori trebuie să aştepţi cam mult, deşi nu sunt maşini, aşa că eu trec pe roşu, pe furiş, să nu mă vadă careva. Ştii cum e cu oraşele mici − cum sughiţi, cum află toţi. Orașele mici, dacă nu faci ceva cu ele, pot deveni îngrozitor de triste.

Vezi sculpturile astea? Mai demult ne-am gândit să stimulăm artiştii locali, deci le-am comandat nişte lucrări şi apoi le-am amplasat prin oraş. Există chiar şi o hartă cu ele.

Turiştii se plimbă vara cu un pliant în mână şi le caută, au ambiţia să le bifeze pe toate: o veveriţă de marmură albă aici, nişte fluturi de tablă pe un zid, un corb de bronz într-un spaţiu verde, un elan în intersecţie...

Magazinul de scule? E magazin de familie, o tradiţie. Tatăl meu are peste 80 de ani şi acest magazin e încă viaţa lui. Iar eu am moştenit pasiunea − ştiu în fiecare clipă ce este pe fiecare raft, ştiu stocurile actualizate în timp real: fiecare şurub, fiecare lipici, fiecare metru de lanţ.

Magazinul meu are de toate, în ultima vreme cel mai bine se vinde o scărpinătoare de spate, telescopică. Are aşa, o mânuţă şi o vergea de inox ca antena de la maşină. Tragi de ea şi se lungeşte. Te scarpini uitându-te pe geam cu ochii întredeschişi şi te gândeşti ce mişto e viaţa, nu?

Harris Ace Hardware e doar uneori magazin, alteori e confesional. Oamenii vin şi-mi spun problemele lor, se destăinuie ca la preot. E ca un loc de pelerinaj, nu mă plictisesc niciodată acolo.

Îmi place să-i ascult povestind pe oamenii pe care îi cunosc. Cred că aş muri într-un oraş mare. Clar aş muri. Lapte şi zahăr vrei în cafea?"

Profesorul

2. Tom Bertrand – 66 de ani, doctor în drept. A fost preşedintele colegiului din Brevard şi nu doar. Are un cabinet privat specializat în imigrări. Şi o fiică, Maggie, cu o voce de aur. Stă într-o pădure, înconjurat de multe păsări.

Tom e francez de origine şi, din această cauză, nu pare a fi de prin partea locului, oriunde s-ar afla. E aparent foarte sobru, cu ochelarii mai mereu pe nas, dar, de fapt, mintea îi dansează pe o sârmă nevăzută. Iar inima îi adăposteşte un suflet inefabil, de poet.

În timpul liber, e un geniu al conexiunilor între oameni. Îi pune laolaltă, apoi stă pe margine să vadă ce fac.

În funcţie de context, Tom e ba umbră, ba personaj principal coborât parcă dintr-un roman prusac, ba fluture de noapte adăstând seara pe bârna unui cerdac.

Citeşte mult, dar se preface mereu că nu ştie mai nimic. Dacă îl descoşi, s-ar putea să afli cum a mărşăluit de la Selma înspre Montgomery alături de Martin Luther King Jr., cum a petrecut două luni în casa episcopului Desmond Tutu din Africa de Sud sau cum a devenit unul dintre consilierii familiei Şevarnadze pe vremea când era profesor la o universitate din Georgia.

Altfel, e doar un anonim care, aşteptând să se întâmple ceva esenţial, priveşte peste ochelari cum înaintează o rază de soare pe meniul restaurantului mexican Cielito Lindo din Brevard.

"Aveam şase ani când tatăl meu m-a luat de mână şi m-a prezentat lui Martin Luther King jr.. Mi se părea un tip imens, important, un fel de uriaş de treabă.

S-a lăsat jos şi, privindu-mă drept în ochi ca pe un om mare, mi-a spus un lucru pe care nu l-am uitat niciodată: "Son, always try to make a difference".

În viaţă, ai nevoie de cineva mare, care să-ţi spună la un moment dat ceva foarte important. Şi să bagi la cap.

Ştii, aş vrea să-l întâlneşti mâine pe Will, e un băiat de mare viitor, student de excepţie la Yale, implicat în multe, inclusiv în politică, mai nou. Sunt curios cum ţi se va părea. Luăm micul dejun împreună cu el la Quotations, au cafea bună.

Salut, Bruce, cum merge treaba? Sunt aici cu un prieten din Transilvania, România, faceţi cunoştinţă, da. Bruce a fost Navy Seal, bancher de succes în New York, acum s-a retras în acest colţişor din care încearcă, pe tăcute, să schimbe lumea. Când ia pauză de la schimbatul lumii e înotător de cursă lungă, deși bazinul nostru e mic, are doar 25 de metri.

Ştii, azi dimineaţă am făcut un amestec secret pentru păsări, cu tot felul de făini, ulei de măsline şi unt de arahide. Stau uneori câte o oră şi mă uit cum vin să mănânce.

Păsările, mai ales cele mici, sunt foarte bune de privit când eşti singur, au un dinamism cuceritor. Veverițele sunt cam hoațe, dar drăguțe.

Ai auzit de tipul ăsta, Don Paterson? E un poet contemporan scoţian, incredibil, poate unul dintre cei mai tari la ora asta. Fii atent aici ce frumos zice în cartea asta de aforisme: «Poetry is the word in silence. Only a poem can consist of one word». Îţi las cartea lângă pat, să citeşti diseară.

Şi ştii, aş mai vrea să o întâlneşti mâine pe Carmen Kelling şi familia ei. Ea şi soţul ei, care e american, sunt medici aici în oraş, ea vine din România. Pe mama ei, Ana, am consiliat-o pentru obţinerea cetăţeniei.

Şi, să nu uit, mâine seară e un jam session de muzică tradiţională, cu banjo-uri, viori, inflexiuni irlandeze şi poveşti, la magazinul de instrumente numit Celestial Mountain Music. Ah, şi era să uit, ar mai fi..."

Sculptorul

3. Aaron Alderman – 36 de ani. Sculptor, blogger. E pasionat de forme, de materialitatea fiinţelor şi lucrurilor. Îşi propune să fie mai degrabă inteligibil decât elitist.

Peste Aaron nu poţi să dai pur şi simplu. Trebuie să îl cauţi şi mai ales, să ştii unde. Nu e simplu, pentru că nu are mobil. Iar la email nu prea răspunde.

Trăieşte într-o pădure din afara oraşului, în apropierea unui lac. Acolo, aproape de căsuţa modestă în care stă cu chirie, are şi un atelier în care sunt de toate, inclusiv un caiac pe perete. Iarna, în casă e frig.

Aaron vorbeşte puţin. În schimb, lucrează mult cu mâinile. Îşi pune masca de sudură, o dă jos, pune o altă mască pe gură, ia flexul, taie, îl pune jos, ia un ciocan, apoi îl pune pe masă, îşi pune ochelarii, îi dă jos, se uită la schiţe, apoi la lucrare şi tot aşa, de la început.

E înalt, atletic, misterios, cu o privire pătrunzătoare. Seamănă un pic cu pădurea de foioase care îl înconjoară. Uneori, cu toate măştile lui, e ba Darth Vader, ba Luke Skywalker, dar niciodată Yoda. Deşi ar putea – doar trăieşte ca un călugăr înţelept, pe o planetă doar a lui.

Dacă mă gândesc bine, cred că Aaron e Micul Prinţ. Într-o bună zi, şi-ar putea construi o floare uriaşă, din fier. Sau chiar o vulpe.

"Nu m-aş vedea făcând altceva. Cred cu tărie în ceea ce fac. Ultima lucrare e cea care îţi dă mereu măsura corectă a locului în care te afli pe un parcurs. Încrederea în sine este, cred, una dintre condiţiile esenţiale ale unui artist.

Am studiat sculptura aici în Brevard, sunt pasionat de ceea ce construiesc cu mâinile şi am lucrări vândute deja în multe locuri.

Îmi place liniştea de aici şi îmi place, mai ales, să o sparg periodic cu zgomotele flexului, ale ciocanului care întâlneşte metalul. E un fel de contrapunct, de agresiune, e ca un dans care te transportă la un moment dat într-o transă.

Îmi place să desenez, uite aici. Ieri am studiat nişte vaci pe un câmp, am fotografiat cu un compact şi apoi am început să fac schiţe.

Cred că, dacă nu ştii să desenezi anatomic corect o mână sau un tors, din creion, nu prea ai mari şanse să creezi o lucrare din fier de mari dimensiuni. Pare absurd, dar aşa cum vezi, stau singur cuc de zile în şir şi sudez la o vacă.

Munca pare mecanică şi oarecum brutală, dar în mintea mea sunt oase, muşchi, articulaţii, un corp viu care se mişcă undeva în spaţiu şi timp.

Întrebarea-cheie este: cum transpui acest lucru îndoind, sudând, şlefuind bare subţiri de metal care, puse una lângă alta, pot genera sens? Care e intersecţia dintre forţa brută şi emoţie? Unde are loc mariajul dintre idei şi formele care rezultă din ele?

Cum devii relevant în ceea ce faci, fără să cazi în ceva prea abstract şi elitist? Mă preocupă chestiile astea. Am destul timp să mă gândesc la ele."

Arhitectul

4. Constantin (Mike) Micuda – 90 de ani, braşovean de origine, arhitect de talie internaţională. Îi plac tablourile şi icoanele româneşti vechi. E mare fan Brâncuşi. Are o fiică, Octavia.

Omul m-a fermecat pe loc, din clipa în care l-am întâlnit la o recepţie. Îmbrăcat într-un costum gri deschis, stătea picior peste picior pe sofa şi, cu un pahar de Chardonnay în mână, povestea cu vervă despre aventura tatălui său în Siberia după marele război.

Dincolo de trupul acum fragil puteai ghici prea bine bărbatul şarmant, de lume, care fusese cu ani înainte. Îşi păstra un aer nobiliar şi avea o mobilitate cuceritoare a discursului, pe care îl presăra cu scurte flashback-uri din tinereţe.

Am petrecut alături de el aproape o zi întreagă, ascultând, luând notiţe şi făcând fotografii. Viaţa lui e un scenariu de film numai bun pentru Hollywood. Are de toate – evadări din banal, amoruri romantice, răsturnări de situaţie, noroc cu carul şi, peste toate, un vis american împlinit.

Arhitect de meserie, domnul Micuda a fost director de proiect al uneia dintre cele mai revoluţionare construcţii a anilor '70: celebrul stadion Pontiac Silverdome din Detroit, cu o capacitate de 80.000 de locuri.

Sub cupola lui mobilă (o premieră mondială), Papa a ţinut o slujbă în faţa unei audienţe-record de peste 93.000 de oameni. Pe Silverdome a concertat Led Zepellin, acolo a jucat echipa de fotbal american Detroit Lions şi s-a organizat un Super Bowl în 1982.

Ironia sorţii a făcut ca, din pricina crizei, stadionul să fie scos la licitaţie şi vândut în 2009 unei firme canadiene cu o sumă reprezentând aproximativ 1% din valoarea de 56 de milioane de dolari, cât costase construcţia sa în 1975.

Dacă apuc vreodată 90 de ani, aş vrea să am și eu măcar 1% din şarmul domnului Micuda.

"Te-ai prins că nu mă cheamă Mike. Numele meu e Constantin. Dar pentru americani, care simplifică totul, e mai simplu aşa.

Numele de familie nu ştiu de unde vine, dar citeam undeva că a existat un ban de Severin pe care îl chema Micud. Tatăl meu, Vasile, a fost pe rând revizor şcolar, fotograf, judecător. Un tip energic, interesant, un model pentru mine.

Când eram mic, îmi plăcea lectura şi aveam cam 6 ani când am văzut, scris mare, pe o clădire secession din Braşov, «Architectura Mater Artium».

Tatăl meu mi-a tradus citatul din latină şi atunci am aflat că arhitectura este mama tuturor artelor. Acest lucru mi s-a părut foarte interesant şi mi-a intrat în cap ideea că voi deveni arhitect când voi fi mare, deşi nu aveam habar ce înseamnă acest lucru.

Înainte de război am plecat la Berlin împreună cu trei prieteni, la studii. La întorsul armelor, ne-am trezit, din aliaţi, prizonieri. Chiar şi aşa, în condiţiile crizei de bărbaţi de pe atunci, nemţoaicele ne iubeau necondiţionat. Ce vremuri!

După ce am stat o vreme într-un lagăr lângă Viena, în 1945 am plecat la Roma, unde, împreună cu o seamă de studenţi, am cerut audienţă la Papa. Aveam mare nevoie de ajutor financiar pentru studii. L-am primit.

O vreme, am stat într-o abaţie, de unde evadam mereu. Pe lângă o trepidantă viaţă de noapte, Roma a fost cea mai potrivită şcoală pentru un tip însetat de vizual, cum eram eu. Arhitectura clasică, sculpturile lui Bernini, echilibrul dintre spaţiu şi obiecte m-au influenţat mult.

Un preot m-a întrebat odată dacă nu aş vrea să plec în America. Mi-am adus aminte brusc de o expresie românească pe care nu o mai folosisem de ani de zile: «Vrei calule, ovăz?»

M-am trezit, deci, la New York cu 8 dolari în buzunar, fluent în germană, italiană şi franceză, dar fără să ştiu o boabă de engleză. Aveam un singur principiu în cap, pe care l-am aplicat şi a funcţionat: dacă eşti foarte bun în ceea ce faci, e imposibil să nu fii căutat. Şi aşa a fost.

Am lucrat cu companii mari de arhitectură, am escaladat treptat până la cel mai înalt nivel posibil, apoi am coborât iar pe pământ.

Într-o zi, inexplicabil, mi s-a făcut un dor nebun de România. La începutul anilor '80 m-am întors acasă, dar scrisoarea prin care anunţam acest lucru a apărut după sosirea mea.

În concluzie, atunci când am intrat în ogradă, toţi erau să facă stop cardiac, în frunte cu mama, care a scăpat pe jos coşul cu mere.

După ani, când deja mă gândeam la retragerea din activitate, eram cu soţia în mașină şi conduceam prin munţii din North Carolina, mai precis pe Blue Ridge Parkway, când am văzut un semn pe care scria: «Welcome to Transylvania County».

Am zâmbit, pentru că am înţeles pe loc unde o să-mi petrec restul vieţii. «Uite, Margie, ăştia ne cheamă acasă. Hai să ne mutăm acolo».

Îmi place aici, seamănă un pic cu Braşovul. Ca să mă simt şi mai aproape de casă, le-am comandat studenţilor de la sculptură de aici, din Brevard, o replică după Brâncuşi a Coloanei Infinitului.

Ha-ha, a mea, deşi infinită, e mică, are doar 3 metri în loc de 30. E în grădină, hai să ţi-o arăt."

Muzicianul

5. George Andrews – 80 de ani, muzician – chitară clasică. Pasionat de poezia lui Pablo Neruda, de animale, păsări şi, mai nou, nebun după "zborul" pe tiroliene cât mai lungi. Are 6 copii.

George nu trăieşte într-o casă normală, ci într-un soi de laborator experimental, unde el este deopotrivă omul de ştiinţă şi cobaiul de serviciu.

Nu doar că nu-l deranjează ideea, ci o cultivă cu o graţie numai a lui, dublată de o energie molipsitoare. E din specia rară a bărbaţilor-copii, a celor ce nu şi-au pierdut pe traseu bucuria jocului şi a improvizaţiei.

Casa lui e de-a dreptul izolată, undeva sus, pe un platou din pădure; nu o vezi de nicăieri. Ca să ajungi acolo, fie urci o grămadă de scări din lemn, ca-ntr-un pelerinaj creştin ortodox, fie iei liftul – un soi de Papa-mobil electric care te urcă drept pe terasă.

În spatele casei, e un loc ca o scenă. Acolo, cică, vin animalele: vulpi, oposumi, veveriţe, uneori chiar lupi sau urşi. Aşezat într-un balansoar uriaş, George le cântă la chitară la ore fixe.

Pe un soclu – un corb de bronz, pasărea lui preferată şi, totodată, sigla studioului lui de înregistrări: Raven Studio.

Când nu e plecat în turnee, locuieşte singur şi, uneori, construieşte lucruri cu mâinile. Ba lămpi din sticle vechi de vin, ba torțe din cupru, ba mici vaze pentru flori minuscule.

La ferestre are adăpătoare şi suporturi din lemn cu hrană pentru păsări. Toate au clopoţei, iar George se mută de la o fereastră la alta ca să privească de aproape zburătoarele care vin să ia masa pe gratis.

În mijlocul acestui univers perfect echilibrat, George umple paharele cu vin, taie în cuburi mari pâine de casă cu seminţe şi toarnă în farfurioare ulei de măsline kalamata amestecat cu rozmarin.

Afară plouă apăsat. Negurile se ridică şi înghit treptat pădurea. Păsări mici trag ocheade prin sticla ferestrei. Lumina scade. Şi, deodată, totul e fix aşa cum trebuie să fie.

"Pentru un băiat, 12 ani e o vârstă de cumpănă. Nu mai e mic, dar nu e nici mare. Dacă e pregătit mental şi are mâinile goale, poate primi darurile cele mai de preţ. Eu atunci am primit o chitară. Am fost al naibii de norocos.

După o săptămână am ştiut că nu vreau să fac nimic altceva în viaţă. Cred că sunt un om fericit. O să vă cânt acum Preludiul în la minor, opus 28 #7, de Chopin.

Da, aici e studioul. Ultimul proiect la care am lucrat a fost cel cu muzică şi versuri de Pablo Neruda; am găsit nişte voci feminine minunate. Agentul meu mă tot organizează, dar eu nu prea mai am chef de călătorii.

Mai nou, îmi place să stau locului şi să cultiv bucuriile simple. M-am împrietenit cu natura, cu păsările, cu liniştea. Am o nouă perspectivă asupra lucrurilor.

Nu am fost niciodată pasionat de sporturi extreme, dar acum am descoperit tiroliana şi am făcut o dependenţă. Teribil ce îmi place!

Fiul meu crede că am luat-o puțin razna. Uneori, mergem împreună; am sperat în taină că ăia o să-mi dea o tură gratis la a zecea plătită, dar nimic. Hai să vă mai cânt ceva: Andante în Re major, de Julio Sagreras. Ce bine merge sunetul ploii cu piesa asta, nu?

Cum ziceam, acum înţeleg totul altfel. Mi-am dat seama că mă interesează mai mult liniştea dintre sunete decât muzica în sine. Locul acela gol, interludiul dintre note, e cel care le umple, de fapt, cu sens.

Am o grijă maniacală pentru a crea acest gol cât mai precis, pentru a onora astfel fiecare sunet. Ştiu, e complicat, dar mie mi se pare aşa de frumos.

Vă cânt acum ceva mai vesel: Torna a Surriento, un cântec popular italian care merge bine cu vinul ăsta. Cheers!"

Fotografii: Voicu Bojan