Tonegaru. Stelaru. Corlaciu

Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru și Ben. Corlaciu sunt poeți români avangardiști. Nu se predau la școală și e posibil să nu fi auzit de ei.

Eu, cel puțin, nu auzisem până acum vreo doi ani, când mi s-a întâmplat să citesc Detectivii sălbatici, romanul dedicat de Roberto Bolaño unei poete avangardiste – Cesárea Tinajero.

Foarte pe scurt și destul de simplist: Cesárea Tinajero publică o singură dată, într-o revistă apărută într-un singur număr, apoi dispare. Romanul reconstituie viețile altor poeți – o generație – care, aparent, o caută pe Cesárea.

Așa am descoperit că și literatura română are dispăruții ei. Chiar așa au fost denumiți – „Generația dispărută”. Sau generația Albatros, după faimosul poem al lui Baudelaire, pe care l-au dat titlu revistei lor.

I-am descoperit și m-am gândit să vă povestesc despre ei. Nu despre atitudinea lor politică, nici despre stil, ci despre chipurile lor de oameni de care astăzi nu se mai vorbește nimic. Și să public fragmente din poeziile lor.

Ei nu au încetat să scrie, în pofida istoriei, a mizeriei morale care i-a înconjurat și a dezinteresului oficial pentru opera lor autentică.

„Fraților, ne ducem de râpă. Ăștia ne-au sucit vrejul, ca la pepenii sortiți să crească mari și cât mai arătoși. Cei care n-o să ne uscăm, om crește tari și mari și arătoși, dar fără dulceață și fără mireasmă”

Ion Vlad, sculptor, despre generația Albatros

Tonegaru, Stelaru și Corlaciu au scris sub umbra celui de-al doilea război mondial și au trăit din plin „beneficiile” instaurării comunismului în România.

Au scris, cu toții, în paginile revistei „Albatros” – din care au apărut șapte numere. Ca să vă faceți o idee despre acest grup total dedicat literaturii, imaginați-vă că, într-o perioadă de criză a hârtiei, unul dintre numere a fost tras pe file roz de hârtie velină…

„Sunt condotierul Tonegaru fără spadă
mi-am tocit-o ascuțindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă”

Bustul poetului Constant Tonegaru, ucis de represiunea comunistă, odihnește într-o cutie de lemn, printre celelalte exponate ale Muzeului Național al Literaturii Române, care sunt depozitate în București, la Casa Presei.

Ironia face să fi fost realizat de Demu, sculptorul care a ridicat și statuia din Capitală a lui Stalin, turnată la uzinele Malaxa și înlăturată la începutul anilor ’60.

Tonegaru, însă, n-a supraviețuit anilor ’50.

Ni-l putem imagina ca pe un adolescent curios, călătorind pe mare la finele anilor ’30 alături de tatăl său, căpitan de vas și avocat – care avea să comită o crimă pasională, lăsându-l pe tânărul poet să își îngrijească singur mama.

Apoi, licean la începutul anilor ’40, într-un București cu o atmosferă politică apăsătoare, visând, vorba lui Marin Preda, „numai artă”, în sânul unei generații tinere, exuberante și lipsite de șansa istoriei.

Nu degeaba, lui și prietenilor săi de la Albatros li s-a mai spus „poeții cărora li s-a sucit vrejul”.

*

„Rămân poet cu versuri cununate
scrise de inimă albastră și urât.
când aș fi vrut să fiu un porc mistreț 
să-mi port prin lume colții poleiți de la rât.”

Din poemul „Fiara care s-a pierdut”

*

În timpul vieții, Constant Tonegaru – despre care prietenii spuneau că era sfios, dar cu simțul umorului – a publicat un singur volum, în 1945. Privit la scara istoriei, titlul cărții, „Plantații”, poate să emoționeze.

Poetul moare în 1952, după doi ani și opt luni de pușcărie politică. În naivitatea sa, ajutase un amic scriitor să nu moară de foame. Comuniștii au găsit un nume special pentru asta: trădare de țară.

Istoricul Cicerone Ionițoiu reconstituie, într-un text publicat în România literară, noaptea în care Tonegaru a fost arestat.

„Obligat să stea ca răstignit la perete, cu capul lângă tavan, Tonegaru vedea înspăimântat cum securiștii cotrobăiau prin puținul pe care-l avea, răvășindu-i și distrugându-i lucrurile. Deodată, unul dintre intruși, care se credea mai isteț, l-a somat:

– Nu ne mai face să scotocim! Dă-ne pistolul!

Tonegaru a rămas mut de uimire:

– N-am nici un pistol.

– Ba ai! Uite ce-ai scris aici, cu mâna ta! Și i-a arătat o foaie de hârtie luată de pe masa lui de lucru pe care scria, într-adevăr, Pistolul lui Werther.

Poetul a replicat sfios:

– E titlul unei poezii, la care tocmai lucram…”

După eliberarea din pușcărie, unde suferise torturi și bătăi, Tonegaru moare în câteva luni din cauza unor complicații la plămâni.

Puteți asculta mai jos una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, Femeia cafenie.

Umilul Stelaru învie

„Eu am ascultat, am primit lumina
Din mine
Am covârșit deznădejdea, am îndoit-o
Ca pe un lujer
Acum sunt numai eu
Părăsit, chemat și larg”

Golanul, i s-a mai spus. Boem, alcoolic și „mâncător” de țigări, Dimitrie Stelaru e cu adevărat o figură printre poeții generației Albatros.

O combinație ciudată de melancolie și ironie îl însoțește toată viața, și-un soi de disperare veselă.

Vi-l puteți imagina muncind în portul Constanța, apoi zidar, la Bacău, sau brutar la Iași, ziarist la Turnu Măgurele și Constanța sau hamal la București. Întotdeauna fidel scrisului.

În urma sa rămân 25 de volume de poezii, proză și autobiografie.

Niciodată având un loc al său, Stelaru este protagonistul unor episoade fabuloase: își încenează propria moarte, apoi, după ce toate revistele literare îi scriu necroloage glorioase, iese pur și simplu la plimbare pe bulevard.

Fură banii femeii la care locuiește în chirie pentru a-și face statuie. Cutreieră cârciumile recitând poeme, pentru a-și vinde cărțile. E obsedat de mizeria în care trăiește, de scris și de foame.

Adrian Păunescu: Acceptați să stăm puțin de vorbă?

Dimitrie Stelaru: Am citit interviurile dumitale. Văd cum întrebi. N-aș vrea să mă încurc.

A.P.: Lăsați-mă să vă întreb!

Dimitrie Stelaru: Cine știe ce o să mă întrebi? O să mă întrebi unde stau. N-am ceva deosebit de spus.

A.P.: Ați făcut multe gesturi teribile. De ce le-ați făcut?

Dimitrie Stelaru: Din cauza tâmpiților dimprejur, din cauza proștilor pământului.

*

Fragment dintr-un interviu pe care Adrian Păunescu i l-a luat lui Dimitrie Stelaru în 1967

*

Stelaru a locuit, printre altele, pe strada Furnica din Sinaia. Acolo îl găsim, la începutul verii lui ’64, scriindu-i cu disperare blândă lui Mihai Gafița:

„Când am fost la editură, ultima dată, mi s-a promis de către tovarășa Donoiu că în cincisprezece zile îmi va da un rezultat cu privire la volumașul meu de proză.
Mai înainte, Liviu Călin îmi vorbise de o „fizionomie” a volumului – adică de o sfârșenie.
Ciudat, de cel puțin douăzeci de ori am făcut drumul spre București, special pentru asta, și de tot atâtea ori am plecat de-acolo zdrențuit sufletește. E un procedeu?
Sunt destul de sărac pe lume ca să-mi permit o cheltuială umflată cu trenurile.” 

Textul este citat într-un articol din 2011, publicat în România literară.

Viața dezordonată și excesele îi grăbesc sfârșitul: Stelaru moare în 1971.

Cimpoierul albastru

„Eu sunt poetul Ben. Corlaciu,
al doilea drac și cel mai puternic,
umblu cu tălpile pline de smoală,
mereu ursuz și nemernic”

Benedict (Ben.) Corlaciu debutează la 17 ani cu un volum de poezie, iar la 22 de ani publică primul roman. Comunismul îi hotărăște, însă, un loc mai bun: figurant la teatru și ospătar la restaurantul Casei Scriitorilor. Și asta din cauză că refuză să se alăture corului de poeți care laudă noua orânduire socialistă.

Este aproape să fie arestat, pentru poemul Helsinki. (Se spune că a fost salvat de Zaharia Stancu.) După ce părăsește România, la mijlocul anilor ’70, este denigrat de scriitorii fideli regimului, iar numele său este înlăturat din operele critice.

„Cine din bălți învățat cu semințe
Ronțăie miezul cuvintelor și mie-mi aruncă doar cojile
Cine inundă cu melcii minciunilor lui microfoanele lumii
Dați-l afară!”

Fragment din poemul „Helsinki”, de Ben. Corlaciu

Lui Corlaciu i se datorează, printre altele, prima traducere în română a „Micului Prinț”, de Saint Exupéry.

Vi-l puteți imagina muncind ca paznic la un hotel din Paris, apoi făcând greva foamei în fața ambasadei României, pentru ca familia sa să îl poată urma în exil. Cu ajutorul lui Virgil Ierunca, ajunge să publice în Le Figaro.

Este asasinat în metroul din Paris, în 1981, în condiții neelucidate, la fel ca mulți alți intelectuali opozanți ai regimului comunist.

În 2015, autoritățile din Groșii Țibleșului (Maramureș), comuna natală a mamei sale, ridică un bust al lui Corlaciu.

La dezvelire sunt prezenți primarul, directorul școlii, un sobor de preoți, săteni.

Ben. Corlaciu a fost un poet anarhist. Puteți asculta mai jos un fragment din poemul său Deziderat:

Disclaimer. Pentru acest text am folosit ca surse arhiva revistei România Literară, texte din hyperliteratura.ro, primul număr al revistei Memoria, Gazeta de Maramureș, precum și volumul „Generația Albatros – o nouă avangardă”, semnat de cercetătorul ieșean Loredana Cuzmici (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015).

Am preferat să le citez aici pentru a nu îngreuna textul.

Pentru video, mulțumim trupei de teatru independent (șomeri, cum ar spune Ion Caramitru) Create.Act.Enjoy.