Sînul

O jucărie ficțională delicioasă scrie Philip Roth în Sînul (tradus de Alexandra Coliban-Petre în 2006, pentru Polirom). Microromanul este inspirat de Metamorfoza lui Kafka, dar și de Nasul lui Gogol.

Nuvelele respective au în comun o transformare suprarealistă: la Kafka, Gregor Samsa se trezește transformat în gândac, iar la Gogol, un nas pleacă de pe fața funcționarului pe care se aflase până atunci, dezvoltând o viață proprie.

Ipotezele stupefiante dau naștere unor piese de literatură care au marcat modernitatea și postmodernitatea, iar romanul lui Philip Roth este o bună dovadă în acest sens. Cu astfel de ficțiuni se relansează cariera modernă a romanului metamorfozelor, foarte gustat în toate epocile.

În mod concret, Philip Roth inventează povestea unui bărbat care se metamorfozează într-un sân. Transformarea începe treptat și ciudat, când o protuberanță rozalie apare pe pubisul lui David, un profesor de „treizeci și opt de ani, un bărbat viguros și plin de dorințe, înalt de un metru optzeci, cu o postură semeață și o constituție atletică, având încă mare parte din păr, toți dinții și nicio boală serioasă la activ”.

Schimbarea îi perturbă complet ritmurile de viață, mai ales pe cele relaționale. Claire, „femeia superbă și voluptuoasă de douăzeci și cinci de ani” cu care își împarte viața, este treptat înlocuită de către David cu noul obiect de plăcere, sânul care se rotunjește tot mai clar.

În fine, „între miezul nopții și 4 dimineața în ziua de 18 februarie 1971”, transformarea este completă, iar David afirmă, pe un pat de spital: „sunt un sân”.

Interesante sunt mai ales paginile post-metamorfotice, dedicate noilor senzații și explorării lumii sub această formă.

Pasaje savuroase sunt dedicate descoperirii noii forme corporale, psihanalizei conduse de doctorul Klinger, dar și afirmării unui nou sentiment de identitate și putere, inclusiv sexuală.

Departe de a se simți incapacitat, David Kepesh simte că trăiește pe „Tărâmul Tuturor Posibilităților”, în „Secolul Împlinirii de Sine”.

Pe lângă referințele amintite la început, acest roman al lui Roth trimite la multe alte tradiții și texte, mai ales folosindu-se de pretextul perorațiilor profesorale ale lui David:

„Nu mi-am pierdut cu totul bunele intenții de profesor. Poate că nu mi-am pierdut nici studenții. Datorită faimei mele, poate că am reușit chiar să adun vaste turme de noi mioare studențele, neprihănite de calamități și de poezie deopotrivă. Poate chiar sunt eu însumi un star pop acum, și am tot ce-mi trebuie ca să aduc oamenilor marea poezie.”

Umorul absurd nu trebuie să ne păcălească asupra mizei: avem în față un roman cu temă gravă. Sânul ascunde o meditație despre identitatea socială și identitatea intimă, despre adaptare și schimbarea perspectivei. Este și o lecție de literatură și de istorie a ficțiunii, pe cât de concentrată, pe atât de ironică.