România care a uitat să piardă

Neînvinsă, dar eliminată. Echipa de tineret a României U21 (jucători născuți după 1 ianuarie 1998) a părăsit frustrant campionatul european de fotbal. Egalurile cu mari forțe precum Olanda și Germania și o victorie în fața Ungariei, la Budapesta, nu au fost de ajuns pentru calificarea în sferturi.

Tot cu cinci puncte, acolo au ajuns Olanda și Germania. Oamenii selecționerului Adrian Mutu nu repetă performanța generației din 2019. Atunci tricolorii treceau de Croația și Anglia, remizau cu Franța și pierdeau semifinala contra Germaniei. Prindeau și biletele pentru Jocurile Olimpice, unde fotbalul românesc nu a mai ajuns din 1964.

Regres? Să fim nemulțumiți? Nicidecum! Acești tineri au realizat o performanță de toată lauda. Au înfruntat jucători mult mai valoroși, formați în uzinele cu foc continuu din două țări faimoase pentru calitatea sistemului lor de dezvoltare. Și nu au pierdut. Mentalitatea de luptători se clădește încetul cu încetul.

Dacă ni se pare puțin, să aruncăm o privire asupra palmaresului României la această categorie de vârstă. Din 1976, când UEFA înființa competițiile U21, și până în 2019, România se califica o singură dată la un turneu final. În 1998, când a primit și organizarea.

Contra, Florentin Petre, Lobonț, Dănciulescu, Cătălin Munteanu, Ionuț Luțu și colegii lor antrenați de Victor Pițurcă pierdeau toate cele trei meciuri (Olanda, Germania și Rusia) și terminau ultimii. Locul 8 din 8, cu o generație de mare valoare. Dintre cei 20 de jucători de atunci, 15 aveau să evolueze și la naționala de seniori.

Până în 1998 și după aceea, din doi în doi ani, generații după generații, ale lui Hagi, Sabău, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu sau Dan Petrescu nu au ajuns niciodată la un turneu final european U21. Până în 2019, România nu câștigase niciun meci. Acum, a ajuns de două ori la rând la Euro. Mai mult, nu a pierdut niciun meci din grupe. Peste doi ani, va fi din nou prezentă, pentru că a primit organizarea, alături de Georgia.

Frustrarea publicului românesc, dezamăgit de lunga traversare a naționalei prin deșert, a născut așteptări nerezonabile de la selecționatele de tineret. Dar rolul acestora nu este să aducă medalii, ci să crească jucători. Iar ideea că o generație excepțională, promovată în bloc la seniori, ar putea obține rezultate spectaculoase este o naivitate.

De altfel, dincolo de presiunea opiniei publice, abordarea Federației Române de Fotbal a fost una rațională. Deja intrați în circuitul echipei mari angrenate în calificările pentru CM, Florinel Coman, Valentin Mihăilă, Dennis Man, încă eligibili pentru U21, nu au mai fost chemați la tineret pentru turneul final. A mai lipsit și Valentin Costache, infectat cu COVID-19. Fără vârfurile sale, România tot nu a pierdut.

Dacă tinerii noștri, fie și mai puțin talentați decât adversarii, vor intra an de an pe teren hotărâți să își dea în iarbă și ultima picătură de energie ca să nu plece învinși, să pună la nevoie capul în gheata adversarului, în opt-zece ani am putea avea și o echipă de seniori la același nivel. Spania a câștigat de trei ori din șase Euro U21 din 2011 încoace (plus o finală).

Însă la seniori, după triumful de la Euro 2012 (cu un singur jucător dintre campionii U21 din 2011 în lotul de 23), nu a mai ajuns nici măcar în sferturi la campionatele mondiale din 2014 și 2018 sau la europenele din 2016. Nivelul este cu totul altul, iar performanțele de la tineret nu garantează rezultate pe palierul superior.

Pentru spiritul lor de luptă, pentru că au arătat că România a uitat să piardă, pentru că au ridicat ștacheta până acolo încât egalitatea cu Germania și Olanda, plus o victorie pe teren maghiar, să pară unora prea puțin, putem să le mulțumim acestor băieți. Și să le amintim totuși că viața lor adevărată de fotbaliști abia de acum începe, când vor concura cu adversari de orice vârstă. Iar dacă vor juca așa la naționala mare, marea galbenă a suporterilor români îi va face să se simtă acasă pe orice stadion european.

Până atunci însă, ar fi mai înțelept să nu le atârnăm în spinare ranița cu pietre de moară a așteptărilor noastre prea vechi și prea mari.