Puterea exemplului e magică

Prima parte. Ștefan împotriva sistemului

În biroul primarului Ștefan Ilie din Luncavița, o comună tulceană ascunsă între dealurile care despart Isaccea de Galați, e agitație. Se pregătește chemarea în judecată a Ministerului Agriculturii! Pe masă, laptopul edilului abia se mai vede peste zidul de dosare și citații.

„Nu e prima dată când ne batem cu Bucureștiul”, spune primarul. În urmă cu câțiva ani, Ministerul Muncii l-a amendat pentru niște dosare de ajutor minim garantat în care fuseseră găsite nereguli la calcule; l-a amendat însă personal, pe el, cetățeanul Ștefan Ilie din Luncavița, ba chiar un funcționar ministerial l-a sunat să-i ceară CNP-ul pentru a-i emite amendă.

Ilie s-a ținut tare atunci: le-a zis celor de la București că e o prostie administrativă să fie sancționat personal pentru o culpă înregistrată la nivelul autorității locale, chiar dacă el e primarul.

Ales în 2004, când avea doar 26 de ani, Ștefan Ilie vrea acum, după mai bine de un deceniu petrecut la primărie, să pună punct serviciului public. Spune că îi e tot mai rușine să se prezinte ca primar – mai bine își folosește cea de-a doua calitate, profesor de istorie, mai puțin apăsată de controverse publice.

(Ne avertizase încă de la primul schimb de mesaje electronice, purtat la începutul lui iulie, că „eu sunt ales local și meritele mele sunt asociate și cu suspiciunile de orice fel ce planează asupra acestei categorii”).

Luncavița a fost, în 2011, prima localitate din România care a intrat în sistemul național de plăți electronice, prin intermediul căruia toate taxele și impozitele pot fi achitate din fața calculatorului. Prima! – chiar înaintea Bucureștiului și-a altor mari orașe.

Nici astăzi nu e înghesuială pentru intrarea în sistem: la 4 ani de la implementare, doar 14 comune din România sunt prezente pe ghișeul.ro, dintr-un total de aproape 2900.

Luncavița are și un site pe internet – și nu orice site, ci unul aflat ca trafic în topul site-urilor de administrație locală, actualizat constant cu informații, rapoarte de activitate sau obiective de investiții. Un ochi curios poate găsi chiar bugetele defalcate din ultimii 9 ani, o raritate absolută în peisajul administrațiilor locale românești; sau o analiză SWOT (punctele tari și punctele slabe) a comunei; sau o strategie de dezvoltare actualizată pentru perioada 2012-2016, cu obiective asumate și pași de urmat.

Și, dacă toate acestea nu erau suficiente, Luncavița mai are și observator astronomic, școală cu trei clădiri recent renovată sau punct de acces public la informații, unde locuitorii pot primi asistență în scrierea unor proiecte cu finanțare europeană. În curând, Luncavița va avea și un punct de informare turistică, în condițiile în care multe proiecte din ultimii ani au fost centrate pe dezvoltarea acestui potențial.

Povestea ultimilor 10 ani de administrație publică la Luncavița ascunde un succes, dar și un eșec. Obișnuiți să vedem dezastrele edilitare, funcționarea mașinăriei administrative din comuna dobrogeană apare cu atât mai ieșită din comun cu cât se produce într-una din cele mai sărace zone ale țării, afectată de dispariția treptată a micilor meșteșuguri locale și, mai ales, a pescuitului ca mijloc de existență.

Pasărea din stema României vânează și cu 320 de kilometri pe oră

Când atacă în picaj, acvila de munte este una dintre cele mai iuți vietăți din lume.

Băița Plai, o gură de iad

O mână de oameni au rămas să trăiască pe locul fostei exploatări de uraniu

Luncavița are și observator astronomic

Pe de altă parte, Luncavița nu se poate sustrage faptului că este, totuși, o comună din România – funcționează, adică, în baza unei legislații ambigue, interpretabile, taxele și impozitele locale i se duc la bugetul central, iar activitatea îi este controlată de instituții a căror filosofie e să constate neregulile, nicidecum să le prevină.

„Sistemul e foarte greoi și, pe alocuri, foarte prost construit”, zice Ștefan Ilie din spatele mormanului de dosare, morman strâns în această zi de iulie pentru a pregăti chemarea în judecată a unui minister de la București.

„Sistemul” nu înseamnă neapărat birocrație, căci, susține primarul, funcționărimea trebuie să se ghideze după niște proceduri, chiar dacă acestea îi pot părea cetățeanului inutile și cronofage.

„Sistemul” înseamnă mai degrabă o piramidă legislativă care întreține centralizarea și lasă mediului rural puține opțiuni. Ilie oferă și un exemplu: Ordonanța guvernamentală 63/2010 a impus un plafon numeric în administrațiile locale – iar textul e o splendidă probă de discriminare, căci, la același număr de locuitori, comunele au voie să angajeze mai puțini oameni decât orașele. Asta întreține subdezvoltarea, căci personalul e mereu insuficient pentru a acoperi necesarul, angajații existenți nu prea găsesc un stimulent în salariu, iar căi de a-i remunera suplimentar apar doar ocazional.

Primarul Ștefan Ilie. Foto: Arhiva personală

La Luncavița, primarul Ilie și echipa sa au găsit o jumătate de soluție, dezvoltând proiecte cu finanțare europeană și incluzând în echipele de implementare personalul primăriei. Așa și-au mai suplimentat funcționarii veniturile. Însă metoda nu funcționează peste tot, din contră, căci pentru a scrie și accesa proiecte ai nevoie de informație, iar, tehnologic, mediul rural românesc se zbate încă să intre în secolul XXI.

În Luncavița, circa 500 de gospodării sunt conectate la internet, cu mult peste media națională a comunelor, iar strategia de informatizare a adus și o creștere considerabilă a implicării comunitare. De la cercul vicios s-a trecut la cercul virtuos.

Nu se face, totuși, primăvară cu o floare – așa că, în ciuda rezultatelor vizibile, „sistemul” rămâne victorios în lupta cu Luncavița sau cu orice altă comună din România. Iată, de pildă, o problemă pe care primarul Ștefan Ilie nu o poate înțelege: de ce organele de control din România nu sunt gândite pentru prevenirea neregulilor, ci spre constatarea lor ?

„Dacă eu mă duc să întreb dacă se poate face una sau alta”, spune edilul, „mi se răspunde să fac, că vor constata ei ulterior dacă e bine sau nu”. Asta înseamnă, în optica primarului, ca instituția de control devine părtașă la un eventual prejudiciu, căci „banul public se cheltuie deja până să vină ei în control”.

Așa e în cultura organizațională a instituțiilor centrale, conchide Ilie, căci până și promovarea angajaților lor se face în funcție de controalele încheiate cu descoperirea de greșeli.

„Niciodată, de exemplu, Curtea de Conturi n-a venit la vreo întâlnire cu primarii comunelor”, spune Ilie, care e și vicepreședintele Asociației Comunelor din România. „Se duc oameni la ei să întrebe dacă fac bine un lucru sau altul și li se răspunde – eu aș putea să-ți zic ‘Da’ acum, dar la control să se constate altfel”.

Și nu doar încâlceala asta e nevralgică, ci însuși felul în care funcționează colectivitățile rurale. Teoretic, ar trebui să fie suverane în chestiuni de interes local, dar marja de acțiune e extrem de redusă, în primul rând pentru că toate taxele colectate se duc la bugetul de stat.

Mai știți povestea cu taxa pe stâlp? Ei bine, a fost o inițiativă venită dinspre comune, pentru a impozita construcții ce nu intrau în sfera fiscală. Cu o singură și majoră mențiune: propunerea era ca banii colectați să rămână în comune, principalele beneficiare ale măsurii. Ce s-a întâmplat? Taxa a fost introdusă, dar banii tot la București se strâng.

Această desfășurare a lucrurilor, un ping-pong continuu între „centru” și „locale”, afectează nu doar competitivitatea și eficiența administrațiilor, ci însăși rata de colectare a taxelor. Asta pentru că cetățenii nu simt că au vreun control asupra banilor.

Cetățenii nu simt că banii lor sunt folosiți direct pentru comunitatea lor.

„Eu cred că mergem spre mai rău. Orice colectivitate locală trebuie să-și decidă o mare parte din lucruri, nu puterea centrală ! Toate partidele au zis că vor face descentralizare. Au făcut-o, într-adevăr: au făcut des centralizare…”
Ștefan Ilie, primar Luncavița

Primăria din Luncavița a reușit să-i implice pe localnici în proiectele administrației

La Luncavița, totuși, rata de colectare a impozitelor e de peste 97%, deși banii tot la București se duc. Echipa de la primărie încearcă, însă, să întoarcă măcar o parte din ei prin proiecte, dar nici asta nu e fără bătăi de cap, căci – indică primarul Ilie – „la fondurile europene nu s-a făcut o strategie coerentă”.

Strategia, de fapt, așa cum o arată informațiile vehiculate în presă de-a lungul vremii, dar și recentele dosare ale DNA deschise în zona accesării fondurilor comunitare, a fost de „hrănire” a clienților politici – firme de consultanță și de construcții.

„În perioada interbelică, cel mai gospodar primar era ăla care avea cel mai frumos cal și șareta cea mai puternică. O lega de stâlpul primăriei și, când venea omul cu o problemă, urca în șaretă și mergea la tarla. Acum, primarul gospodar nu mai are cal, ci internet, și nu mai merge la tarla, ci la registrul agricol electronic. Cine nu înțelege asta…”
Ștefan Ilie, primar Luncavița

În foarte puține locuri din țară proiectele au fost scrise și implementate în absența consultanților, care și-au construit o vastă rețea de complicități și corupție, în primul rând cu sprijinul instituțiilor de la „centru”. În multe cazuri, primarii nici măcar n-au făcut vreo alegere, înaintând proiectele scrise de consultant, chiar dacă acestea nu se pliau neapărat pe nevoile locale.

În comuna Luncavița, echipa de la primărie a ales altfel – să-și scrie singură proiectele -, motiv pentru care și-a dezvoltat un aparat de lucru specializat în acest sens. Câteva milioane de euro au fost astfel atrase în comună, transformând-o într-una din puținele povești de succes administrative ale României.

Și când te gândești că totul a început în 2005 de la trei calculatoare cu dischetă (uitatele floppy-disk-uri!), achiziționate pe-atunci de noul primar Ștefan Ilie, și de la o conexiune la internet cu fabuloasa viteza de 12 kilobiți.

„Suficient cât să-mi citesc mesajele”, râde astăzi edilul, deși cale de întors nu mai e. „Acum, de când am smartphone, văd mesajul în timp real. Nici nu mă mai pot ocupa de altceva până nu răspund. N-ar fi nicio tragedie dacă aș răspunde mai târziu, doar că, având toți smartphone, poate răspund alții înaintea mea și prind un proiect pe care eu îl ratez”.

A doua parte. Curajul lui Marian

Primarul Ilie nu e singur. Într-unul dintre mesajele electronice ulterioare vizitei noastre la Luncavița, scrie așa: „Deși nu am terminat într-o notă optimistă, trebuie să închei astfel: sunt tânăr și cred în șansa noastră, mai ales a lumii rurale. Cred că, la un moment dat, învățând din greșeli, ne vom vindeca și vom progresa. Sprijinind educația, mai ales în rândul tinerilor, vom ieși din anonimat. Dar toate acestea cu multă muncă! Cu o echipă ca a noastră, motivată permanent, eu știu că Luncavița va reuși!”

Cititorul are dreptul să se simtă intrigat. Cine sunt membrii echipei care reușește la Luncavița ceea ce pare imposibil în atâtea alte așezări ale României?

29 de persoane alcătuiesc aparatul de lucru al primarului, 30 cu „vicele” Gabi Ionașcu – pe care mai toată lumea îl descrie ca „indispensabil”. Oamenii aceștia asigură funcționarea primăriei, execuția bugetară și atragerea de fonduri în proiecte locale.

Cel mai vizibil – datorită unei popularități dobândite după difuzarea unui reportaj la Pro TV – este Marian, fratele primarului Ilie.
Marian Ilie are 34 de ani și de la 22 de ani trăiește într-un scaun cu rotile. Era la mare, a încercat să facă o tumbă în apă, valul s-a retras și…

Și-a rupt coloana. Șanse de supraviețuire nu i s-au dat. Salvarea a refuzat chiar să-l transporte la București, pentru că diagnosticul indica ferm că pacientul nu va rezista drumului. Până la urmă, familia a găsit o ambulanță privată și l-a adus în Capitală. Când a intrat în operație, Marian și-a rugat doctorii să spună împreună „Tatăl nostru”.

Absolvent de Teologie, crescuse convins că o să ajungă preot. Accidentul i-a răsturnat viața, dar i-a și dat un curaj de care nu se bănuise capabil.

„De unde l-am luat?”.

„De la Dumnezeu. Uite aici am icoanele, am mirul. Doar că trebuie să cred cu atâta putere, încât să-i fac și pe cei de lângă mine să zâmbească. Dacă eu aș fi, în situația mea, trist, supărat, aș produce amărăciune în jurul meu. Singurul moment de care nu vreau să-mi aduc aminte e când eram în apă, după căzătură, acele 40-50 de secunde. Nu pot să intru acolo, pentru că simt că mă înec. N-am niciun dubiu că Dumnezeu m-a salvat”.

Marian nu are doar icoanele și mirul în birou. Are pe un raft și o carte, „Metode de nai”. Aflăm că frații Ilie au fost amândoi virtuozi ai chitarei, învățând să cânte de mici. După accident, unul dintre șocurile suferite de Marian a fost că nu mai putea să folosească chitara. Așa a ajuns la concluzia că pentru cântat nu-i mai rămâne decât gura.

„Mi-am cumpărat nai după ce am fost la un spectacol. Am făcut pariu cu prietenii că într-un an de zile învăț să le cânt la nai ‘Ciobănaș cu 300 de oi’. Am câștigat, dar nu și-au onorat pariul. Fusese oricum un pariu atipic: pariasem pe un porc de 40 de kilograme”.

Marian Ilie, alături de o colegă din primărie. Foto: Vlad Stoicescu

Se râde cu poftă în biroul minuscul al lui Marian Ilie, care se ocupă, printre altele, de un program conceput de Ministerul Comunicațiilor cu bani de la Banca Mondială: se cheamă „Economia bazată pe cunoaștere” și are scopul de facilita accesul rural la informația digitală.

De fapt, mezinul fraților Ilie joacă mai multe roluri – e manager RECL (Rețeaua electronică a comunității locale), dar și fondatorul celor trei ONG-uri din comună, pe care le-a predat mai departe spre gestiune, atrăgând 2-3 membri dintre localnicii cu spirit civic.

Astăzi, Marian e gata să depună mărturie că modelul funcționează și că toate comunele din țară pot să se folosească de parteneriate public-privat în relația cu ONG-uri locale: „Se pot atrage foarte multe proiecte europene astfel”.

Acum, Marian gestionează un proiect obținut prin POSDRU – program care oferă acces la finanțări din Fondul Social European. Proiectul de la Luncavița le oferă locuitorilor șansa de a câștiga bani manufacturând diferite produse.

„Chiar se poate trăi din așa ceva!”, ne asigură Marian, după care oferă cifrele: 60 de localnici vor obține o calificare profesională, iar pentru 13 se vor înființa PFA-uri (Persoană Fizică Autorizată), beneficiarii urmând să-și pornească propriile afaceri. În plus, unul dintre obiectivele asumate ale proiectului este că, pentru a-și vinde produsele, participanții vor primi asistență de la autoritățile locale.

Luncavița va face pionierat cu un alt proiect – deja aprobat -, finanțat din fonduri elvețiene și derulat în parteneriat cu Ministerul Sănătății: un centru pilot la nivel național care va oferi servicii medicale și chiar masă pentru bătrâni nevoiași și pentru persoane care n-au asigurare de sănătate.

„Îl vom face în fostul sediu CAP. Modernizăm, reabilităm”, explică Marian. Și continuă: „Va fi un centru de permanență, iar două persoane vor fi angajate pentru asistență la domiciliu. Se va achiziționa și o mașină pentru activități recreaționale. Se vor cumpăra și dotări de recuperare medicală. Cheltuielile de întreținere vor fi suportate de primărie”.

Îi spunem lui Marian că putem numi „teologie administrativă” ce face el acum. Zâmbește. Omul acesta în cărucior cu rotile zâmbește enorm și ne spune că așa e, că e un termen bun. Ne întreabă de unde l-am luat. Nu l-am luat de nicăieri. L-am descoperit acum, la el.

Cumva, ca semn al maximei fragilități instituționale – valabilă chiar și acolo unde lucrurile se fac după rețeta corectă, și la Luncavița situația actuală e produsul unui concurs de întâmplări și-ar putea lua sfârșit ca urmare a altor împrejurări.

În 2004, când a câștigat primul mandat de primar, Ștefan Ilie a găsit instituția în ruină. Fratele său își amintește cum ședințele de Consiliu se țineau, potrivit unui obicei împământenit, după-amiaza. La țară îndeobște, oamenii mai beau o țuică înainte de masă, un pahar cu vin la masă, eventual încă o țuică după masă, așa că aleșii locali erau deseori joviali, dacă nu euforici.

Noul primar și-a dat seama că nu poate construi nimic pe fundația asta, așa că una dintre primele decizii a fost să mute ședințele la 9 dimineața.
„Ștefan este făcut să fie lider, eu n-am capacitatea asta. Ștefan mobilizează masele, eu nu. Eu știu doar management”, explică Marian, amintindu-și cum, copii fiind, fratele său avea puterea de a-l convinge să facă singur toate treburile casnice. „Așa ajungeam eu să rup și iarba pentru porci, să dau și la găini, să spăl și vasele”.

Nu cu mulți ani în urmă, ocupațiile principale în Luncavița erau ca, în majoritatea comunelor tulcene, agricultura și pescuitul. Pe termen lung însă, niciuna nu e sustenabilă, căci o agricultură de performanță presupune multe utilaje și puțini angajați, iar pescuitul stă să moară după îndiguirea Dunării.

Executată spre finalul anilor 1980, această îndiguire a avut ca scop obținerea unei suprafețe pentru agricultură extensivă la Brăila, dar a determinat dispariția multor îndeletniciri locale.

Exact asta încearcă să facă frații Ilie: să diversifice opțiunile de viață ale localnicilor, să le arate că se poate și altfel și, nu în ultimul rând, să-i mobilizeze pentru cauze comunitare.

„Ce-am învățat noi e că, dacă merge la unul, o să vrea și celălalt. Uite, o avem pe tanti Florica, o femeie care lucrează papură. Doar ea a avut curaj să facă un curs de formator, ca s-o putem atrage în proiecte. După aia a venit puhoi de lume, că de ce o ajutăm doar pe Florica. Vorbim de oameni cărora le spuseserăm de zeci de ori înainte, dar, până n-au avut puterea exemplului, n-au mișcat. Puterea exemplului e magică„, explică Marian.

Cu această putere, frații Marian vor să facă din turism una dintre principalele surse de venit în Luncavița. Pentru asta au reușit să obțină schimbarea specializării liceului din comună, trecând pe agro-turism. Tot din același motiv, strategia comunei – există și așa ceva! – e centrată pe potențialul cadrului natural.

Luncavița e cu adevărat un rai ce așteaptă încă să fie descoperit între dealurile Dobrogei.

Epilog. Povestea lui nea Puiu Siru

„Noi suntem ceva atipic pentru zona noastră”, spune primarul Ilie, referindu-se la performanțele comunei. De ce atipic? Ștefan Ilie zâmbește. Are o strungăreață discretă, care îi conferă un aer șugubăț. Cum să ne spună dumnealui nouă, că asta nu se prea poate spune…

Treaba e că aici, la Luncavița, s-au făcut mai multe acte de pionierat. Vedem pereții plini cu fotografiile celor declarați cetățeni de onoare. Cetățean de onoare al comunei Luncavița – să tot fie 10 ani de atunci! – a fost făcut și interpretul Puiu Spiru. Ne asumăm limitele în cunoașterea muzicii tradiționale din Tulcea, iar primarul ne povestește cu poftă.

Puiu Spiru este cel care ne-a dat „La Chilia-n port”, melodie ajunsă faimoasă după ce a fost evocată în ecranizarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”. Iar Puiu Spiru avea o orientare mai deschisă în chestiunile intime. Și n-a fost cetățean din comună să-i reproșeze treaba asta. Treaba lui, domnule!

În ultimii ani de viață, nea Puiu se apropiase mult de Dumnezeu și credea că destinul lui – care nu se împlinise în sensul clasic al unei împliniri în mediul rural românesc – stătea sub semnul unui blestem. Puiu Spiru a cerut să fie judecat de cei ce vor veni după el întocmai cum sunt judecați Freddie Mercury, Elton John și alții.

Spiru a fost fiu de oameni înstăriți. În interbelic, au existat senatori de Tulcea la el în familie. În 1947, comuniștii i-au confiscat averea, i-au trimis părinții la Canal, iar pe el l-au exmatriculat de la Conservator. A fost trimis la muncă silnică la Bicaz. A trăit sub un permanent asediu psihic din partea noii orânduiri, care în cele din urmă i-a permis să se angajeze pictor la Șantierul Naval Galați. Picta lucrări de propagandă comunistă. Și-au bătut joc de talentul lui, nu l-au lăsat să se întoarcă în Luncavița, dar oamenii îl aduceau, îl aduceau noaptea și cânta pe la nunți, pe ascuns.

Cândva, prin anii ’60, un vaporean din Luncavița l-a înregistrat pe Puiu Spiru pe o bandă de magnetofon. Nu se mai știe ce s-a întâmplat, dar banda asta a ajuns prin 2000 la profesorul de istorie Ștefan Ilie, care era chitarist și avea o trupă – Kramma. Așa că, din 2000, de la Sărbătoarea Teilor – cea mai mare sărbătoare a comunei, interzisă pe timpuri de comuniști -, Puiu Spiru a cântat cu Kramma.

Au trecut anii. Profesorul de istorie, chitaristul, e astăzi primar și nu i-a uitat pe fiii de vază ai comunei. I-a făcut cetățeni de onoare. Printre ei, comentatorul sportiv Teoharie Coca-Cozma. Cel care, în noaptea finalei de la Sevilla, când Steaua a devenit campioana Europei la fotbal, a găsit puterea să strige: „Apărăăăă Duckadam! Suntem finaliști!”. Eram încă mai mult. Eram campioni.

Puiu Spiru a cântat mult despre Luncavița și Dobrogea. A plecat la Domnul în 2010. Avea 84 de ani.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€