My name is Giani

Valentin Șchiopu

Redactor

Unul dintre cele mai bine păzite secrete ale lui Ceaușescu au fost orfelinatele anilor ’80. O lume exclusă din cea mai bună dintre lumile posibile. Afară se construia socialismul, iar în spatele unor ferestre cu gratii se derula o cumplită realitate paralelă.

Legați de paturi sau de calorifere, mii de copii duceau în zdrențe povara abandonului. În acele spații insalubre nu pătrundea nici o formă de afecțiune.

Asta a văzut la televizor, într-o seară de toamnă a anului 1990, un american pe nume David Gauthier, instalat confortabil în sufrageria casei sale din Wisconsin.

David era fericit alături de soția sa, Janice. Își doreau un copil, dar aproape că se consolaseră cu ideea că nu-l vor putea avea.

În acea seară de octombrie, telecomanda se oprise pe canalul ABC, la show-ul 20/20. Barbara Walters și Hugh Downs prezentau un reportaj din România, intitulat „Shame of a Nation”. Rușinea unei țări.

Imaginile erau șocante. Într-un orfelinat din Sighetu Marmației, supranumit Casa Irecuperabililor, trăiau sub teroare aproape 600 de copii cu handicap. Bătăile și abuzurile erau la ordinea zilei.

David s-a ridicat din fotoliu și a început să măsoare camera cu pașii. După câteva momente, s-a întors spre Janice, însuflețit: „Acolo e familia noastră. Mergem în România!”.

"Sentimentul că ești acasă"

În 1991, soții Gauthier ajungeau la un orfelinat din Râmnicu Vâlcea. Bărbatul avea să descrie astfel ce găsise: „Pat după pat, după pat, pline de copii care plângeau și urlau”.

Copiii își țineau mâinile într-un fel de auto-îmbrățișare: un gest defensiv, ca și cum ar fi încercat să se apere de o eventuală agresiune.

Cum alegi în astfel de situații? Lui David Gauthier i-a atras atenția un băiat care abia împlinise 5 ani. „Ne-am îndrăgostit, pur și simplu”, povestea el.

My Fair Ioji. Cum a ajuns un cățel al străzii din Sighișoara într-o fermă de vis din Cornwall 

Câinii din România, care au fost salvați de pe stradă și trăiesc în adăposturi publice sau private, sunt adoptați sistematic în Marea Britanie, prin intermediul unor asociații de caritate. 

O asociație din Cluj organizează anual tabere pentru copiii cu boli grave. Cum reușește? „Dacă oamenii pun împreună bucățelele mici pe care le au, în timp efectul lor crește și se multiplică”

De 13 ani, Yuppi Camp, un ONG din Cluj, organizează tabere terapeutice pentru copiii cu boli grave. Timp de câteva zile, copii cu diabet, cancer, boala celiacă, hipoplazie renală și alte boli grave au parte de activități în aer liber, sub atenta supraveghere a unei echipe formate din medic, asistentă medicală, dietetician și, în unele cazuri, kinetoterapeut. Alături de ei, și părinții iau o pauză și „stau fără stresul că copilul s-ar putea să nu fie bine”.

Pe 29 mai 1991, Janice, David și Giani, băiatul de 5 ani care le furase privirea, urcau în avionul de America.

Mama biologică a copilului, Liliana, le încredințase părinților adoptivi o scrisoare adresată lui Giani: „Vă rog mult, să o citească atunci când considerați că a venit timpul”. Tatăl biologic nu voise să știe nimic despre existența fiului său. Sec.

Astfel, Giani Petre Negoescu traversa Atlanticul pentru o viață mai bună. Orice altă viață ar fi fost mai bună. Ajuns în Wisconsin, devenea John Gauthier. Amintirile din orfelinat rămâneau în urmă și erau înlocuite.

Cu ce?

„Nu mai țin minte mare lucru din perioada aceea. David și Janice mi-au oferit dragoste, sentimentul de a te simți în siguranță, sentimentul că ești acasă, confort, bucurie, râsete”, spune, după aproape 25 de ani, Giani devenit Johnny.

În vara aceluiași an, 1991, soții Gauthier avea să mai adopte un băiat din România, David. Patru ani mai târziu, cei trei aveau s-o piardă pe Janice, după o luptă cu cancerul. La funeralii, David Gauthier se sprijinea pe un puști de 9 ani și pe unul de 7 ani, ambii de origine română.

Atunci și acum: Davy și Johnny Gauthier.

„Am devenit o echipă, una puternică, indestructibilă, așa cum puțini o au. Știam că ne avem doar unii pe alții. Am pierdut-o pe Janice și trebuia să strângem rândurile, să fim și mai apropiați și uniți. Prin intermediul tatălui meu am devenit un om bun. Pentru că el este un om bun, super-eroul meu”, ne-a spus Johnny.

"Iată viața ta care implicit este și viața mea"

Într-o zi de februarie 2015, el măsura cu pașii sufrageria casei familiei sale din Wisconsin. Avea 30 de ani, iar tatăl său îi urmărea încordarea.

„Tată, a venit timpul!”.

Căutaseră vreo două săptămâni scrisoarea pe care Liliana i-o dăduse lui David cu 24 de ani în urmă. Johnny știa de existența mesajului încă de pe vremea în care era doar un puști. Dăduse peste plic din greșeală. „Nu ești încă pregătit”, îi spusese atunci David.

Acum era. A mângâiat plicul, ca și cum ar fi căutat atingerea mamei. Și-a amintit de meditația lui Forrest Gump: „Mama spunea mereu că viața e ca o cutie cu bomboane de ciocolată. Niciodată nu știi ce-o să găsești înăuntru.”

A deschis, a găsit o fotografie a Lilianei din tinerețe și o scrisoare întinsă pe două pagini, datată 21 mai 1991. A folosit apoi Google Translate pentru a înțelege măcar formula introductivă.

„Dragul meu fiu”, scria. Mai târziu, ajutat de o româncă stabilită în State, a tradus restul.

Dragul meu fiu,

Când vei citi aceste rânduri pe care eu ți le scriu acum, tu vei fi mare și poate ai să-ți pui întrebarea: cine ești? De unde ești și cum ai ajuns acolo? Iată viața ta care implicit este și viața mea. Te numești Negoescu Petre-Giani născut la data de 17 iulie 1985 în maternitatea din orașul Rm. Vâlcea, România…

I-am promis lui Giani-Johnny că nu vom publica integral scrisoarea: „Sunt lucruri intime, între mine și mama”.

Recent, tânărul născut în România a reușit să discute cu mama sa. Cu puțin timp înaintea morții ei. A aflat că mai are două surori la Vâlcea, Angelica și Ioana.

„Mi-a spus că și-a dorit o viață mai bună pentru mine, pur și simplu. Furie? Nu! Am fost fericit să știu că și-a dorit ceva mai bun pentru mine. O lume unde să-mi pot urma visurile și unde să devin un om mai bun, cu respect, inimă și dragoste. Fără părinții mei adoptivi aș fi fost lăsat în acel orfelinat pentru totdeauna”, ne-a mai spus Johnny.

Povestea sa a fost subiectul unui reportaj realizat de jurnalista Joyce Garbaciak și difuzat recent de ABC Wisconsin (poate fi urmărit aici).

Printre cei care au văzut emisiunea s-a aflat și Katie Huber, un alt copil adoptat din România. De nimeni alta decât Janice Tomlin, producătoarea acelui material jurnalistic din urmă cu 25 de ani, care îi schimbase viața lui Giani.

Johnny, la mormântul mamei sale adoptive, Janice Gauthier

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€