Moartea plutonierului Staicu

Valentin Șchiopu

Redactor

− Ilie, scoală! Te-o sunat de la serviciu. Zice că fulgeră.

La cei aproape doi metri ai săi, plutonierul major Ilie Staicu, sectorist în Cugir, sare în picioare cu o neobișnuită repeziciune. „Fulgerul” se referă la o situație de forță majoră, astfel că miliţianul pleacă în goană la serviciu.

Este duminică, 17 decembrie 1989, zi în care Armata și Securitatea deschid focul împotriva manifestanților din Timișoara. Staicu nu mai aude ce strigă soția sa, ieșită pe casa scării.

Se întoarce acasă abia joi dimineața, pe 21. Apucă să se spele, să se bărbierească și să-i spună nevestei că nici nu se mai poate încălța, atâta i-au crescut unghiile de la picioare.

Îngrijorată, Elena îl întreabă ce se petrece. Ilie se bate cu palma peste tocul pistolului: „Îl vezi? De ăsta nu ne mai despărțim pân-om muri!”. Îşi îmbrățișează soţia și pleacă.

Spre Alba Iulia, zice bărbatul, ca să-l însoțească pe șeful său, căpitanul Valentin Pop.

*

A fost ultima oară când s-au văzut.

În acea zi, Cugirul avea să se declare al doilea oraș liber de comunism, după Timișoara. Asta, însă, cu prețul unor crime oribile.

− Tu, Lenuță, Ilie unde-i? Că au ieșit de la Uzină și strigă „Jos, Ceaușescu!”.

Era o colegă de la dispensarul de întreprindere, unde Elena se angajase în 1985, când se mutase de la Blaj la Cugir.

Ilie fusese transferat cu un an înainte și îi tot zisese să-l urmeze, să nu-l lase singur. O vreme, femeia l-a ținut pe „nu” în brațe: avea un presentiment în legătură cu locul acela.

Așa auzise ea, „că în Cugir sunt oameni răi”, adunaţi de prin toată țara să muncească la Uzina Mecanică.

La Uzină se fabricau armament și muniție, iar Elenei i se părea că orașul stă pe un butoi de pulbere. Îl tot amenința pe Ilie că-și scoate verigheta de pe deget, dar, până la urmă, s-a dus după el.

Soţii Staicu îşi pierduseră singurul copil când avea 4 luni și 3 zile. Atunci au înțeles că tot ce le mai rămăsese era să trăiască unul pentru celălalt.

Mircea Miclea: Crezi în conspiraţii fiindcă asta te face să te simţi special

Psihologul explică, într-un interviu, cum sunt induse emoţiile colective, de ce suntem dependenţi de reţelele de socializare şi de ce eşecul rapid e folositor.

O continuare firească a proiectului „Cine ascultă o casă?”, realizat de Cronicari Digitali (P)

Peste 200 de tineri au ascultat și au întrebat, zece lideri și-au spus poveștile. Nume mari și lucruri neștiute, pe scena conferinței „De la diplomă la destin”.

În armată, Ilie fusese selecționat în lotul național de canotaj academic, cu care luase şi câteva medalii la concursuri internaționale.

Putea să rămână la București, să tragă la barca de 8+1, dar s-a gândit să nu-i lase de căruță pe ai lui.

Deși lucra în Miliție, nu vrusese să devină membru de partid. Când, la secție, aveau loc ședințele de „verificare a nivelului politic”, Ilie rămânea de serviciu la poartă.

„Au ședință cu partidul lor, eu îs cu partidul meu, aici, la poartă”, îi zicea nevestei.

Din când în când însă, ca să ajungă la zi cu propaganda, sectoristul Staicu trebuia să prezinte conspecte din cuvântările „genialului cârmaci”. Elena îi pregătea materialul cu care se prezenta în fața superiorilor, mârâind. „Pe mine mai lăsați-mă-n pace!”.

Se căsătoriseră când ea avea 20 de ani, iar el, 23. În 1989 împliniseră 20 de ani împreună.

*

− Mă, Ilie, unde ești?

− Unde îs? Apăi tu nu știi unde îs?

− Au ieșit oamenii din fabrică și strigă „Jos, Ceaușescu!”.

− Vezi-ți tu, femeie, de treabă, tu n-ai ce face acolo?

Ilie părea agitat, nervos, când a pus jos receptorul.

În oraș se instalase deja haosul. Un cordon de muncitori de la Uzina Mecanică începuse să manifesteze după aflarea veștii că un student din Cugir fusese omorât la Timișoara.

Dar printre muncitori se infiltraseră și oameni certați cu legea, care îl știau bine pe sectoristul Staicu. Se zvonea că unii protestatari fuseseră arestaţi și că ar fi închişi în sediul Miliției.

Mulțimea a cerut eliberarea lor. De la geam, căpitanul Pop a apucat să strige că în arest nu se află nimeni. Când sticlele incendiare și pietrele au pus capăt negocierilor, șeful Miliției Cugir a ordonat blocarea intrării cu fișetele.

La dispensar, Elena Staicu se întâlnea cu femeia de serviciu ca să-i dea niște drojdie, să-și facă pită de Crăciun.

− Doamna Staicu, arde Miliția!

Soția plutonierului a luat-o la fugă, în halat. Un bărbat care o cunoștea alerga în paralel cu ea: „Nu te duce, că te omoară!”

„Cine mă omoară, domnule?”

La sediul Miliției, flăcările păreau să fi ajuns până la cer. Elena Staicu nu s-a putut apropia la mai mult de 100 de metri. Vreo zece mașini ardeau şi câțiva manifestanţi strigau „Moarte milițienilor!”.

A fugit și s-a închis în casă. Un vecin i-a scos cu șurubelnița plăcuța pe care scria „Fam. Staicu”. I-a spus ca nu cumva să iasă din casă.

Femeia a stat toată noaptea în genunchi, pe întuneric. S-a rugat pentru Ilie. Dar bărbatul ei murise.

Avea să afle în dimineața zilei de 22 decembrie.

Când flăcările ajunseseră până la etaj, lucrătorii din sediul Miliției Cugir hotărâseră să sară. A venit și rândul lui Ilie. Urcat pe balustradă, sectoristul se pregătea să-și facă vânt în mijlocul protestatarilor.

S-a răzgândit în ultimul moment, văzându-l pe căpitanul Pop căzut în genunchi, lângă calorifer. I se făcuse rău. Ilie s-a întors după şeful său în încăperea plină de fum. Ceilalți au sărit, fiind bătuți groaznic de oamenii din stradă.

Căpitanul Pop și plutonierul major Staicu au ajuns mai târziu în mijlocul mulțimii. Soarta lor avea să fie una cruntă.

Pe 23 decembrie 1989, Elena Staicu s-a dus la morgă. Acolo, într-o baltă de sânge, a găsit cadavrul soțului ei, ars şi batjocorit. Avea abdomenul despicat și figura zdrobită.

Femeia şi-a ascuns fața în pieptul fratelui său, care o însoțea. „Să nu strigi, soră-mea, să nu strigi nimic!”. Șoferului care îi adusese la morgă i s-a făcut rău.

Ajunși printre protestatarii din seara de 21 decembrie, Staicu și Pop fuseseră puși la pământ cu lovituri de topor. Foarte probabil, în cazul lui Staicu, prima lovitură, primită în zona cefei, i-a fost fatală.

Cei care i-au ucis au turnat apoi benzină peste ei și le-au dat foc. Și-au desăvârșit abominația după ce le-au tăiat organele genitale și li le-au îndesat în gură.

Cadavrele lor au fost lăsate demonstrativ în fața sediului Miliției aproape 24 de ore. Un amănunt oribil e legat de gestul lui Alexandru Popa, din satul Vinerea, care avea să se sinucidă la 4 ani după Revoluţie. Acesta i-a tăiat o ureche căpitanului Pop și a mâncat-o!

La cât de sfâșiat era trupul bărbatului ei, Elena n-a reușit să-l îmbrace înainte de înmormântare. L-a acoperit cu un sac de nailon și asta a fost tot.

La câteva luni după, procuratura a cerut deshumarea lui, pentru a face raportul medico-legal. Ilie Staicu e înmormântat la Cenade, un sat din județul Alba.

Ați citit până aici reconstituirea acelei crime, aşa cum o povesteşte Elena Staicu. Au trecut aproape 30 de ani, dar ea continuă să retrăiască după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989. Se vede alergând spre sediul în flăcări al Miliției din Cugir.

Pentru versiunea „la rece”, există rechizitoriul pe baza căruia au fost trimiși în judecată cei găsiți vinovați de moartea lui Valentin Pop și a lui Ilie Staicu.

Fragment din rechizitoriu: „A fost lovit cu muchia securii atât înainte, cât şi după ce a căzut la pământ”

„Participanţii cei mai activi la incendierea clădirii au fost: SIVERA DUMITRU poreclit „Tică Fereastră”, CARICA ADRIAN GHEORGHE, MIHU AUREL poreclit „Ucu”, MUNTEANU PETRU poreclit „Cîţu”, COCIŞ TEODOR, NAGY MARIUS şi HERŢA IOAN.

Cei arătaţi s-au remarcat prin cruzimea de care au dat dovadă, fapt care i-a scos în evidenţă şi a permis identificarea lor.

Într-o primă fază au fost incendiate autoturismele aparţinînd Miliţiei Cugir şi ale cadrelor. Se reţine că una din persoanele care a confecţionat sticle incendiare era numitul Cociş Teodor.

Acesta le-a distribuit altor persoane printre care se aflau şi Muntean Petru, Carica Adrian, Nagy Marius, Mihu Aurel şi Herţa Ioan, cei care au aruncat efectiv cu sticle incendiare în clădire.

Pentru a alimenta focul izbucnit la parterul clădirii, Sivera Dumitru a tăiat cu securea brazii aflaţi în curtea Miliţiei. În aceste condiţii, în scurt timp, întreaga clădire a fost cuprinsă de flăcări.

Persoane neidentificate au tăiat legăturile telefonice şi au întrerupt alimentarea cu energie electrică a clădirii.

După incendierea birourilor de la parterul clădirii şi refugierea lucrătorilor de Miliţie şi Securitate la etajul I, uşile de la intrare au fost forţate şi, pentru a da o mai mare putere focului, persoane au vărsat un bidon de aproximativ 50 litri plin cu toluen, toate acestea în scopul de a determina pe cei care se refugiaseră la etaj, datorită căldurii şi gazelor toxice emanate, să părăsească clădirea.

S-a încercat, din ordinul comandantului Miliţiei, după incendierea parterului, evacuarea armamentului şi muniţiei aflată într-una din încăperile de aici, însă nu s-a reuşit decât în mică măsură.

Într-o încercare de a stopa atacul, cpt. Pop Valentin a ordonat lt. maj. Mezei Dorin să execute pe fereastră foc de avertisment în plan vertical. Această manevră nu a avut efectul scontat, aruncarea cu sticle incendiare în imobil continuând.

În urma incendiului declanşat, toată muniţia aflată în camera de armament a explodat, astfel încât s-a produs rănirea unora dintre manifestanţi şi din această cauză − în condiţiile în care lucrătorii de Miliţie şi Securitate nu au primit ordin de la eşaloanele superioare să execute foc împotriva manifestanţilor şi nici comandantul Miliţiei, cpt. Pop Valentin nu a dat un asemenea ordin.

Pentru stingerea incendiului au încercat să intervină atât pompierii militari cât şi civili, însă au fost împiedicaţi de manifestanţi prin tăierea furtunelor sau spargerea cauciucurilor.

Existând pericolul eminent [iminent] de a fi arşi de vii, cpt. Pop Valentin, împreună cu plt. maj. Staicu Ilie au sărit printr-o fereastră a clădirii pentru a se salva.

Astfel, cpt. Pop Valentin, după ce a ieşit pe fereastră, a sărit pe o platformă amplasată deasupra sălii de aşteptare şi, în faţa atacatorilor, a aruncat pe platformă pistolul mitralieră pentru a demonstra că nu are intenţii agresive.

În momentul în care acesta a coborît în curte, a fost lovit de numiţii Muntean Petru, Mihu Aurel, Carica Adrian Gheorghe şi Sivera Dumitru, şi după ce partea vătămată a căzut la pămînt, cînd încă mai trăia, corpul acesteia a fost stropit cu benzină şi incendiat.

Din raportul de constatare medico-legală nr. 26/III/2 din 7 mai 1990 [târziu raportul faţă de momentul morţii!], rezultă că moartea cpt. Pop Valentin s-a datorat şocului combustional, prin arsuri de flacără pe întreaga suprafaţă a corpului.

Plt. Maj Staicu Ilie a sărit în curte de pe aceeaşi platformă, ca şi Pop Valentin, şi imediat după acesta.

Acesta a fost lovit la nivelul capului, cu muchia securii de Sivera Dumitru, atât înainte, cât şi după ce a căzut la pămînt, în mod repetat.

Din raportul medico-legal nr. 910/III/62 din 22 martie 1990, emis de Laboratorul Judeţean de Medicină legală Alba, rezultă că moartea lui Staicu Ilie s-a datorat hemoragiei cerebrale, consecinţă a unui traumatism cranio-cerebral, cu fracturi de boltă craniană, cu înfundare şi iradiere în baza craniului.

Se menţionează de asemenea că leziunile de violenţă descrise se datorează lovirii cu un corp contondent muchiat (muchia unui topor), fiind aplicate cel puţin două lovituri asupra capului. Între leziunile cranio-cerebrale descrise şi deces există o legătură de cauzalitate directă. Ulterior, cadavrul plt. maj. Staicu Ilie a fost incendiat”. (Sursa rechizitorului: mariusmioc.wordpress.com)

În 2002, Adrian Carica a fost condamnat la 13 ani de închisoare, Dumitru Sivera, la 12 ani, în timp ce Mihu și Muntean au primit pedepse de câte 10 ani după gratii. În prezent, ei nu se mai află în custodia vreunui penitenciar.

*

„«Să știi că Ilie n-o simțit nimic când o murit». Așa mi-o spus medicul legist după trei luni, când l-au deshumat în martie ’90. «Să nu-ți faci impresia că o suferit», așa mi-o zis. Prima lovitură cu toporul a fost cauzatoare de moarte. Să vi-l arăt pe soțul meu mort”.

Elena Staicu va împlini în curând 69 de ani. De când a ieșit la pensie, se ocupă de gospodăria din satul natal și are grijă de  mama ei, ajunsă la 91 de ani. Ține în mâini câteva fotografii alb-negru în care se vede ce mai rămăsese din trupul soțului ei după moartea violentă.

La discuţia noastră e prezent și fratele Elenei, Ioan Voinea. A fost coleg cu Ilie Staicu în Miliţia din Blaj până în ’84, când amândoi au fost mutaţi disciplinar.

Şase subofițeri au fost trimiși în „exil”, pentru că un coleg de-al lor pierduse un „ordin secret”. Era un document legat de constituirea rețelelor de informatori, povesteşte Ioan Voinea. El a fost transferat la Aiud, iar cumnatul său, la Cugir.

„Eu eram la circulație, Ilie era sectorist. Ce treabă aveam noi cu ordinele secrete? Noi prindeam infractori. Că lucrai cu informatori, da. Așa e în poliție, și-n filme, și-n realitate”.

Ilie Staicu (în stânga).

Pentru moartea lui Ilie, cumnatul său dă vina pe colonelul Stoica, fost șef al Miliției Județene Alba.

Stoica este cel care i-a mutat din Blaj și tot el le-ar fi interzis milițienilor să-și părăsească posturile din Cugir la evenimentele din 21 decembrie.

„Era consemn, îi tot amenința cu tribunalul militar. Le-a spus să rămână în sediul Miliției, să stea acolo că vine Armata să-i scoată. S-au pierdut două vieți din cauza superiorilor”.

După moartea soțului ei, Elena Staicu nu s-a mai întors niciodată în Cugir. S-a bătut o vreme ca Ilie să fie recunoscut printre martirii Revoluției.

I-a scris până și lui Ion Iliescu , dar degeaba. S-a dus și la judecata celor care îi omorâseră bărbatul. A făcut drumuri peste drumuri la București. Fratele ei a liniștit-o: „Lenuțo, din salariul tău de asistent medical, cât crezi că-ți mai permiţi să te tot duci la Bucureşti?”.

Instanța îl obligase pe unul dintre criminali să-i plătească Elenei, ca despăgubiri civile, 100 de milioane de lei vechi. N-a văzut niciodată banii ăștia. Din Ministerul de Interne a căutat-o cineva doar în 1990, de sărbători, iar apoi „cazul a fost clasat”.

Şi-a revenit cu greu după Revoluție. S-a angajat la secția de Neurologie a Spitalului din Blaj și a făcut naveta zilnic între serviciu și satul natal.

I-a blestemat cu furie pe cei care l-au omorât pe Ilie. Până într-o zi, când mama ei i-a spus, senină: „Lasă-i, ajunge! Tu roagă-te pentru sufletul lui”. A întors privirea spre bătrână și a izbucnit în lacrimi.

28 de ani mai târziu, Elena tot nu-și poate reține plânsul când vine vorba de Ilie. Nu poate uita și nu înțelege de ce unii vorbesc la televizor că ar fi fost lovitură de stat, în timp ce alții, dimpotrivă, clamează victoria unei revoluții. Lucrurile astea îi fac foarte mult rău.

„De ce Ilie al meu o trebuit să moară în condițiile alea? Ăla nu o supărat pe nimeni, ăla o fost un om frumos și drept, care o murit la datorie și nimeni nu l-o pomenit niciodată. Nimeni nu mi-o dat nimic niciodată.

Nu trebuia să aibă o asemenea moarte. De fiecare dată când vin sărbătorile, am un gol în suflet când văd lumea cum cântă și se bucură la biserică. Eu pun capul în batistă și plâng.

Vin sărbătorile și mă duc pe cărare, până la șură și înapoi, plângând. Dar o veni și sfârșitul, că nu mai 20 de ani. Am 69, oi muri și-oi scăpa”.

Elena Staicu, la mormântul soţului ei din satul Cenade.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€