Mihaela Miroiu: "Misoginismul pleacă de la dependența de femei"

„Am impresia că, pe fond, o bună parte din populația României nu a înțeles ce înseamnă libertatea”, spune profesoara Mihaela Miroiu (62 de ani), într-un amplu interviu acordat PressOne.

Discuția s-a purtat în biroul său din clădirea Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (SNSPA) din București şi, inițial, viza textele cuprinse în volumul autobiografic pe care l-a publicat recent, Cu mintea mea de femeie (Editura Cartea Românească, 2017).

Mihaela Miroiu – profesoara care a introdus în România, în 1994, primele cursuri universitare de teorie feministă, la Facultatea de Filosofie a Universității din București – ne-a vorbit despre scăderea interesului tinerilor față de instituția căsătoriei, despre maternitate, despre femeile din politică și, mai ales, despre absența lor, dar și despre modul în care educația sau „vaccinul cultural” imunizează oamenii în fața prejudecăților.

„Generaţia mea a fost prima generație din istoria României cu acces nelimitat la școală”

– De unde vine titlul cărții dumneavoastră? „Cu mintea mea de femeie” – pare că ați simțit nevoia să apăsați…

– Pentru că noi nu avem experiențe complet neutre. Avem experiențe ca oameni, dar avem și experiențe ca femei. Tipurile de experiențe pe care le avem – de la cele existențiale, cele personale până la cele culturale, până la felul în care noi vedem lumea – ne fac să gândim într-un fel sau altul, ne marchează.

Nu există cineva care poate să gândească, să aibă un conținut mental în afara diverselor categorii de determinări pe care le are. Faptul că suntem femei ne face să gândim și ca niște oameni care vin din experiențe de femei, nu numai din experiențe de oameni generici, cum și bărbații gândesc tot așa.

Sigur că asta nu înseamnă că avem o minte diferită în sensul capacităților, ci înseamnă că poate vedem și alte lucruri, și altfel decât cele care au fost văzute canonic de către producătorii de cunoaștere.

– La începutul cărții spuneţi o poveste din care reiese că, în vremea în care ați crescut, se considera că cititul „smintește” femeile.

– Nu eu am crescut în perioada aceea. Perioada aceea a fost constantă până inclusiv în generația bunicii mele. Prima generație de femei cu acces la școală ceva mai larg a fost generația mamei mele.

Prima generație din istoria României cu acces nelimitat la școală a fost generația mea!

„Smintește” femeile în sensul în care le face să își pună întrebări despre ceea ce li se spune lor că ar trebui să facă o femeie și cum ar trebui să fie o femeie.

– Cum v-a influențat asta la vârsta respectivă? 

– E o poveste din copilărie de care m-am ciocnit atunci cu stupoare. Cert este că întotdeauna am avut o problemă constantă, de când eram copilă.

Problema nu era numai a mea, era și a străbunicii mele. De exemplu: de ce îmi spune cineva ce sunt eu în stare să fac și ce trebuie să fac? Adică de ce nu mă lasă să fac ceea ce cred și pot eu?

Practic, întrebarea mea și problema mea fundamentală a fost: de ce am eu mult mai puțină libertate, pentru că sunt fetiță, fată sau femeie, decât are un bărbat?

– Ați ajuns la un moment dat să înțelegeți unele dintre limitări?

– Sigur că da. Am înțeles în timp, le-am înțeles târziu, pe măsură ce am studiat istoria acestui fenomen. Lucrul ăsta s-a întâmplat după 1990, când am avut acces la cărți de istorie, filosofie, sociologie, antropologie, teologie feministă, în care lucrurile acestea erau foarte serios studiate. Atunci au început și explicațiile.

În mod obișnuit, femeile, să zicem, cu personalitate – ca în celălalt caz, bărbații cu personalitate – au o insatisfacție de fond, un fel de revoltă interioară, când li se pun limite. Dar una este să spui − „Mi se pun limite” și alta e să spui − „Ni se pun limite”, în baza, de exemplu, a apartenenței la un anumit gen.

De ce ni se pun aceste limite? De către cine? În favoarea cui și cum să scăpăm de ele? Astea sunt întrebări pentru care trebuie să mergi, vrei, nu vrei, pe calea culturii, pe calea istoriei și pe calea politicii.

„Pentru mine, vaccinul cultural a fost fundamental”

– Puteți să îmi dați un exemplu de moment în care ați înțeles o anumită limită? 

– În primul rând, sunt limitele legate de cutume, cum ar fi: ce trebuie să facă sau până la ce să aspire o femeie în profesia ei, în special dacă femeia respectivă e creativă? Care ar fi limitele în care ea poate să își dezvolte creativitatea?

Există sau nu un preț pe care trebuie să îl plătească în cazul în care se căsătorește și este mamă? La ce trebuie să renunțe, cine are prioritatea în ce privește dezvoltarea personală, intelectuală și profesională într-o casă?

Deci, genul acesta de lucruri sunt foarte comune în familiile sau în cuplurile în care ambii protagoniști sunt autoafirmativi.

– Credeți că femeia pornește din start cu o neșansă?

– Nu. Femeia pornește din start cu ideea că este cumva natural și normal să preia treburile legate de îngrijire şi copii, inclusiv grija pentru trupul soțului ei, ca hrănire și curățenie, pentru că asta se leagă de, să zicem așa, statutul ei ontologic de femeie, pe când celălalt poate să își elibereze spiritul și să meargă până unde vrea.

– Dumneavoastră, personal, credeți că ați reușit să ajungeți la un echilibru?

– Da, am reușit, dar asta a fost o întâmplare – întâmplarea că m-am căsătorit cu colegul de bancă din facultate; întâmplarea că am descoperit filosofia feministă. Noi întotdeauna am avut curiozități intelectuale, fiecare dintre noi, și în domeniul celuilalt.

Pe undeva, am mers pe drumul acesta, din punct de vedere intelectual, împreună. În consecință, a devenit cumva și drumul său intelectual, și drumul său existențial.

Ceea ce nu înseamnă deloc că nu există diverse dezechilibre în ceea ce facem, dar în niciun caz în ceea ce privește limitele pe care, de pildă, mi le-ar pune mie soțul.

Sunt limite de genul ăsta pe care ți le spun și oamenii din jur, mai ales femeile din jur: „Cum pleci la conferințe internaționale sau cu burse Fulbright în momentul în care tu ai o casă și trebuie să te ocupi de ea?”.

Ăsta e un gen de probleme care ți se pun și pentru care, dacă nu ai destul vaccin cultural, s-ar putea să nu ai imunitate și să cedezi, să spui: „Da, poate îmi doresc lucrurile astea, numai că cineva trebuie să se sacrifice și să facă «ce se cuvine»” – citiți cu ghilimelele de rigoare.

Și atunci, mă limitez. Îmi limitez dezvoltarea.

– Din ce spuneți reiese că vaccinul cultural ar fi soluția pentru atingerea unui echilibru. 

– Pentru mine, vaccinul cultural a fost fundamental. Sper că, pentru generațiile următoare, lucrul acesta va deveni de bun-simț, chiar de simț comun.

Toate chestiunile astea până la urmă se creează. De exemplu, în generația mea și chiar după, ideea că bărbații ar putea să asiste la nașterea copilului și să se ocupe, în toată perioada sarcinii, de supravegherea sarcinii împreună cu soția era cel puțin bizară, un șoc existențial.

La ora actuală, sunt foarte mulți bărbați care parcurg traseul acesta împreună cu partenerele lor și care sunt cum nu se poate mai mândri că pot să se implice substanțial de la perioada de sarcină până la perioadele celelalte. Nu mai au trufia asta, că li se lezează virilitatea dacă intră cumva în această zonă foarte feminină. Asta era de neconceput.

Uite că acum este foarte banal – cel puțin în anturajul în care trăiesc, pe care cumva am reușit să îl cresc în jurul meu din punct de vedere intelectual și civic –, comportamentul partenerial e o banalitate.

Din păcate, nu e deloc o banalitate la nivel social.

Eu sper că, pe principiul bulgărelui de zăpadă, tot mai multă lume se contaminează mai mult de varianta asta de a trăi în parteneriat și în încredere reciprocă și în faptul că nu îi pui limite celuilalt, ca să nu mai vorbesc de faptul că nu îl abuzezi fizic sau psihic. Iar fiecare dintre ei răspândește la rândul său acest comportament.

Asta, sigur, dacă nu cumva ne vom islamiza radical sau nu va da peste noi tendința asta spre fundamentalism religios din bisericile creștine, că există și varianta asta.

„Căsătoria este legată de ideea de siguranță.
De aici încep problemele”

– În generația mea, de pildă, a scăzut interesul față de căsătorie. Credeți că are legătură cu dorința femeii de a fi mai liberă? 

– Cred că are legătură cu faptul că există o uriașă instabilitate profesională. De exemplu, în generația mea exista tradiția să te căsătorești în facultate. Noi ne căsătoream până la începutul ultimului an de facultate.

Motivul era foarte simplu: conform legii, noi eram supuși repartiției guvernamentale, adică statul scotea niște posturi la concurs, și noi concuram în funcție de medie.

Legea spunea că, dacă doi colegi sunt căsătoriți, posturile trebuie să fie în aceeași localitate sau în localităţi apropiate.

Cum posturile – majoritatea – erau în orașe mici, muncitorești sau la țară, dacă nu te căsătoreai din facultate, riscai să ajungi undeva unde nu mai puteai schimba cu nimeni o vorbă cât de cât la nivelul tău de dezvoltare, și riscai să te căsătorești în cel mai bun caz cu brigadierul de la IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat – n.r.), dacă acela era liber, deși nu cred că te-ar fi dorit neapărat, că nu erai cea mai calificată pentru muncile de țară de care el avea nevoie.

Deci, a fost un tip de societate creat de o instituție – instituția repartiției guvernamentale.

Generația mea i-a dat curs: ne căsătorim repede în facultate ca să plecăm și noi cu cineva cât de cât drag, apropiat, în locul ăla unde ne-o arunca repartiția guvernamentală.

În generația voastră, repartiții guvernamentale nu sunt, voi nu mai aveți slujbe pe viață – până la sfârșitul carierei –, există o instabilitate enormă și o flexibilitate profesională enormă, atât în sensul instituției unde lucrați sau al firmei, cât și în sensul locului.

În mod normal, căsătoria înseamnă și locuitul împreună, un trai de zi cu zi în comun. Care e probabilitatea ca un cuplu care se dezvoltă profesional să rămână în același loc – nu vorbesc în aceeași instituție, ci în același loc – o perioadă atât de lungă, încât să își ia un angajament pe termen lung?

Deci, eu cred că prima problemă de aici pleacă. Nu e locul în care poți să contezi pe o strategie pe termen lung în nimic, nici în profesie – că asta e aducătoare de pâine cotidiană. În al doilea rând, cum crezi că poți să îți iei un angajament, să ce?

Nu mai există tradiția ca femeia să își urmeze bărbatul, nu mai există femei casnice decât într-o proporție rizibilă – în România, oricum au fost extrem de puține în toată istoria. Deci nu e ca și cum Popescu și-a găsit un loc în Babadag și își ia acolo nevasta, copiii și restul. Nevasta are și ea profesia ei.

În același timp, nu e nici tradiția cealaltă: tu câștigi suficient de bine, fac eu chestia asta pentru tine.

Cred că e o perioadă de tranziție. Lumea e foarte zăpăcită de istoria care se întâmplă, nu are siguranță.

În mare măsură, căsătoria ca instituție este legată de ideea de siguranță. De aici încep problemele. Ăsta e un motiv, și e un motiv foarte important.

Al doilea motiv e că, din păcate, în lumea noastră, nu numai românească, femeile se maturizează mult mai repede. Ce înseamnă că se maturizează? Devin mai autonome mai repede, adică știu să își poarte de grijă singure.

Sunt cercetări în toată Europa. De exemplu, în Italia, rata de plecare a băieților de la mămicile lor este pe la 35-36 de ani, la fete – pe la 27.

Din păcate, foarte mulți bărbați trăiesc încă în ideea că cineva îi ia în grijă. Și vor să se transfere de la o mămică la altă mămică. Ei bine, sunt tot mai puține femei dispuse să presteze servicii de mămică pentru un adult. Deci, și asta e o problemă.

În educația noastră primară nu intră ideea că fiecare trebuie să ne descurcăm pe cont propriu, cel puțin cu îngrijirea propriei persoane.

În momentul în care asta nu ne intră în cap și, să zicem, eu sunt bărbat și îmi place de tine și vrem să formăm un cuplu, dar am două mâini stângi, nu știu nici să îmi fac patul, nu știu nici să îmi fac o omletă, habar n-am să înșurubez ceva, sunt analfabet funcțional în viața cotidiană, întrebarea este: tu de ce m-ai suporta?

Adică, pe scurt: te plătește cineva să ai grijă de mine? Nu.

Eh, câtă vreme nu ai parteneriat în viața domestică și lucrurile astea nu se împart normal și firesc între doi oameni, în funcție de timpul lor și talentele mai speciale, când nu crezi că celălalt trebuie să îți ia o jumătate de griji de pe cap, de ce te-ai căsători? Pe scurt, nu e rentabil. Nu e în interesul tău să o faci.

Deci, sunt mai multe condiții.

La ora actuală nu mai dă nimeni cu pietre în tine că ești nemăritată. În generația mamei mele, asta ar fi fost o catastrofă. Chiar și în generația mea era prost privit.

„Din păcate, încă, foarte mulți bărbați trăiesc în ideea că cineva îi ia în grijă. Și vor să se transfere de la o mămică la altă mămică. Ei, sunt tot mai puține femei dispuse să presteze servicii de mămică pentru un adult.”

Mihaela Miroiu

– Poate și ăsta e un factor – că nu mai sunt atât de multe prejudecăți?

– Multe au contribuit la asta. La ora actuală, după părerea mea, un bărbat trebuie să fie merituos serios ca să-l iei în căsătorie. Merituos, în sensul că trebuie să demonstreze că ți-e mai bine cu el, după cum și o femeie trebuie să fie merituoasă și să demonstreze că ți-e mai bine cu ea.

Altfel, nu înțeleg de ce s-ar forma un cuplu stabil cu angajamente instituționale serioase.

Și eu cunosc destule cupluri care au și copii, chiar și doi copii, și nu se căsătoresc din punct de vedere formal. Aici nu e o rațiune legată de neajutorare, e legată de altceva: de dorința lor de a simți că se aleg în fiecare zi unul pe altul și că nu îi obligă nimeni să stea împreună.

Deci, au pur și simplu ideea că dragostea nu depinde de un act civil, ci depinde de o alegere care este cotidiană, și asta îi obligă să își mențină și dragostea, și tipul de comportament încât să vrea să stea împreună. Există și varianta asta.

Eu cred că, de fapt, problema cea mai importantă e alta – responsabilitatea față de copii și responsabilitatea față de bătrânii sau bolnavii din familie. Cum le asumi? Într-o familie, e mai ușor, mult mai ușor, asta e problema.

Cum trăiesc doi oameni ca bărbat și femeie este treaba lor. Sunt adulți, mare lucru! Problema e cu copiii, cu părinții bătrâni, cu situațiile de boală și de dependență, care nu sunt puține. Aici, în aceste situații, hotărât: doi e incomparabil mai bine decât unul.

„În perioada de formare, femeile au o putere enorm de mare în viața noastră„

– Spuneți la un moment dat în carte: «Poate că misoginismul este o formă de lez-maternitate simbolică extinsă asupra tuturor femeilor». 

– Da, chiar cred asta – n-am citit-o niciunde –, că pleacă de la relația teribil de mare de dependență față de femei, nu numai a băieților, ci a noastră, a tuturor. Ca să existăm, am depins de o femeie; ca să creștem în prima perioadă a vieții – o femeie, mamă, bunică, doică, ce-o fi.

Intrăm în grădiniță, depindem de o femeie. Mergem la școală, depindem de o femeie. La gimnaziu, aproape 90% sunt femei. Noi avem un traseu de socializare, de când suntem mici, în care persoanele cu pâinea și cuțitul sunt femei. Ele sunt și o sursă de ajutorare, și o sursă de frustrare.

E categoric că cine se ocupă toată ziua de tine te și ajută, dar te și sancționează; te și constrânge, te și sprijină.

În perioada de formare, femeile au o putere enorm de mare în viața noastră. Strivitoare!

Acum, să mă ierte sfântul, știm din propria experiență de adulți: poţi să ai un șef − pâinea lui Dumnezeu, minunea de pe lume, dar faptul că ți-e șef deja îți crește un dinte împotriva lui. Pentru că depinzi de el. Este o firească revoltă împotriva unei relații de dependență.

Presupun că misoginismul este atât de endemic – chiar și la persoane care sunt sănătoase psihic, necomplexate, trecute printr-o cultură mult mai umanistă și mai partenerială – pentru că, poate, e un reflex inconștient de revoltă împotriva acestei dependențe.

Că lucrurile se pot schimba e foarte adevărat! Se pot schimba în momentul în care puterea din socializarea noastră timpurie va fi la ambele sexe, adică în momentul în care bărbații vor participa la fel de mult și de important în tot ce înseamnă perioada în care noi începem să vedem, să gândim, să vorbim lumea, să o trăim.

Atunci, nu văd care ar mai putea fi rădăcina unei revolte împotriva unui singur sex. Poate să fie împotriva amândurora, asta e altceva, dar nu s-ar mai naște o asimetrie în care trăiești revolta: „M-am săturat de dependența asta până peste cap! Să nu mai văd femei!”.

De exemplu, revolta față de femeile cu putere de conducere este și când ai spune: „Dar m-am săturat până acum!”. Știi?

Nu am dezvoltat până acum povestea asta în nicio lucrare academică. Este rezultatul faptului că am citit atât de mult și atât de multe tipuri de explicații, și niciuna nu m-a satisfăcut.

Multe variabile s-au schimbat, dar lucrurile au ajuns în același loc. Sigur, în forme mult mai umane, dar misoginismul stă acolo! Mustește. Îl am și eu din când în când împotriva mamei, de exemplu, și nu numai.

E cruntă dependența de cineva, mai ales când este atât de unilaterală și de strivitoare.

– Credeți că provine din dependență. 

– Eu cred că da. După ce am epuizat toate celelalte explicații legate de socializare, de clasă, de Dumnezeu mai știe ce, de roluri reproductive, de Biserică…

Altminteri, nu ar rezista.

– În culturi diverse.

– Da. Nu ar rezista. L-am văzut diminuat numai acolo unde parteneriatul e un fapt banal de viață – în țările nordice, unde și bărbații își iau concediu de creștere a copilului, unde parteneriatul e foarte clar. Aia e o societate care se apropie de ceea ce s-ar chema raiul pe pământ în privința relațiilor parteneriale.

– Dar situaţia din România cum o vedeți?

– E mult mai bună decât era. Asta, în primul rând. Omul face parte dintr-o istorie care începe să fie din ce în ce mai veche. Eu, dacă am 62 de ani, înseamnă că Unirea s-a făcut cu 38 de ani înainte să mă nasc eu.

Istoria mea îmi spune că, din punctul acesta de vedere, multe lucruri s-au schimbat incredibil de spectaculos în raport cu felul în care erau când eram eu copil!

S-au schimbat formele de relief, pur și simplu! S-au schimbat. Asta nu înseamnă că femeile nu sunt mai prost plătite în domenii bugetare, că nu o încasează incomparabil mai mult decât bărbații, că nu au mult mai multe poveri decât ei, că tot ce înseamnă premii, onoruri, chestii simbolice…

Nu avem o femeie pe nicio bancnotă în România, nu? În București, numeri pe degetele de la o mână străzile care poartă nume de femei, iar statui personalizate cred că sunt două sau trei în tot orașul.

Eu vorbesc despre o schimbare uriașă petrecută, să zicem, după 1946 – nu din cauza comunismului: în 1946, ONU a obligat toate țările să existe drepturi egale și egalitate în fața legii. Pentru că istoria progresează.

Dacă te vei uita la laureații Premiului Nobel – asta este zona de top unde ajungi când e vorba de dezvoltarea științei și a anumitor ramuri ale culturii –, intrarea femeilor în zona Nobelului a început să fie masivă în ultimii 20 de ani.

De când s-a dat dezlegare completă la învățătură – ele sunt din prima generație! Din generația mea și puțin peste, pentru că, în toată această lume, școlile mixte au început în anii ’50 ai secolului XX, deci femeile și bărbații au urmat un traseu de studiu asemănător abia de 60-70 de ani.

Rezultatele acum se văd. Se văd, sunt spectaculoase, dar gândește-te că până acum 70 de ani a fost imposibil. Dacă te uiți la ce s-a întâmplat față de ce a fost înainte, este colosal!

Dacă te uiţi la cum ai vrea să fie, atunci îți spun: „Oho, mai e mult!”. Dacă te uiţi la cum a fost, îți spun: „E spectaculos de bine față de cum a fost!”.

Dar eu îmi permit, că am o vârstă. Voi aveți mult mai mult viitor și atunci vă uitați la ce este. Eu am mai mult trecut și încerc să mă uit și la ce s-a clădit pe parcurs. Secolul XX putem să-l numim clar secolul femeilor.

În afară de nenorocirea cu cele două războaie mondiale, dacă a fost ceva extraordinar, istoric vorbind, a fost transformarea uriașă în statutul femeii!

– Unde se plasează România acum la nivel european?

– Jos. Ca egalitate… Există un Institut European pentru Studierea Egalității de Gen, care, în fiecare an, elaborează un barometru al egalității de gen.

La nivel de educaţie, România se plasează pe medie, la nivel de muncă − pe medie, la nivel de timp liber − mult mai jos decât alte țări europene, iar la nivel de participare la conducere din diverse structuri sociale este pe ultimul loc.

– Cum se fac aceste studii? Oamenii văd egalitate de gen într-un studiu și poate nu înțeleg la ce se referă cercetătorii respectivi. 

– Fac ierarhizări în domeniul public – câți rectori femei ai față de totalul rectorilor? Câți decani, câți șefi de catedră? Câți profesori universitari conducători de doctorat?

Dar în inspectoratele școlare? Când te uiți că o școală are 90% femei și directorul este bărbat, să zic așa, sau alte povești de genul ăsta, te uiți la toate lucrurile astea și spui la sfârșit: „Domnule, e vorba despre o masculinizare la vârf și o feminizare la bază”.

– Cei care critică ideea cotelor de gen spun că este, de fapt, vorba despre meritocrație.

– Într-adevăr, vedem în politica noastră că selecția politicienilor este una profund meritocratică. Deci, eu nu mai vreau să aud de argumentul meritocrației în politica românească! Până la argumentul ăsta.

Hotărât că nu sunt încântată că Olguța Vasilescu este ministra Muncii…

Nu sunt încântată nici de alte femei care au avut funcții de conducere, dar sunt deznădăjduită de bărbații care ne conduc. Faptul că există o contraselecție acolo, și masculină, și feminină, nu are nicio legătură cu nicio meritocrație. Are legătură cu cleptocrația și contraselecția.

Problema e că, dacă populația asta e alcătuită din 51,6% femei, și Parlamentul ăsta trebuie să fie oglinda cetățenilor săi, teritorial, că de aia este o proporție teritorială, ca etnie – au minoritățile lor acolo – și ca gen, unde e genul reprezentat?

Dacă aș avea cote de gen, femeile alea din partid ar depinde de lege, nu de cheful șefului de a le pune pe o listă.

Stat de drept înseamnă să depinzi de lege, nu de voința altui om. În momentul în care eu nu am lege și îl am pe Dragnea, eu depind de voința lui Dragnea, nu de faptul că legea spune: „Domnule, trebuie să recrutezi pe listele electorale, să așezi pe poziții eligibile jumătate femei”.

Vrei, nu vrei, printre acele femei s-or mai strecura și ceva femei cu scaun la cap și competență, cred eu.

Ăsta e dezavantajul: dacă nu ai lege cu cotele, ai voința arbitrară a șefului care te ia dacă ești obedientă, dacă i-ai fost amantă, dacă are o relație de business cu tine, deci din motive total arbitrare.

Întrebarea mea e: de ce cotele de gen sunt mai arbitrare decât chestiile astea? De când am ajuns să înfierăm ceva și să preferăm o contraselecție pe cu totul alte criterii?

Categoric, cotele nu garantează că femeile de acolo vor face politici pentru femei. Nu îți garantează asta. Garantează reprezentare, în sensul că, dacă jumătate din populație e de un fel…

Totuși, ceva se întâmplă: cum femeile ocupă enorm de mult domeniile sănătății și educației, pot să debalanseze prioritățile.

Deci, dacă ele ocupă peste 70% sănătatea și educația, e foarte posibil ca, în ce privește politica bugetară, să răstoarne un pic balanța bugetară, dezechilibrul enorm între profesiile de apărare, care sunt masculinizate, și tot sistemul ăsta de pensii speciale – masculinizate – și să mai răstoarne și în direcțiile sănătății, educației, unde lucrează mai ales ele.

„Există o incompatibilitate între oameni cu personalitate și acest tip de comportament politic”

– V-ați gândit vreodată să intrați în politică?

– M-am gândit, mi-am depus și candidatura, dar cineva s-a gândit că e bine ca această candidatură să nu apară. Se întâmpla în 2004.

– Nu ați mai încercat?

– Trebuie să înțelegi că o persoană ca mine – femeie sau bărbat, nu contează – nu avea cum să fie suportată în politică, în această politică. Eu m-am lămurit, mi-e clar.

Când intri, mai ales în genul ăsta de politică, trebuie să suferi de disciplină de partid și de obediență față de partid, în mare măsură împinsă până acolo încât să fii ca și cățelușii ăia de mașină care dau din cap.

Există o incompatibilitate de fond între oameni cu personalitate și acest tip de comportament politic. Crezi că ei sunt fraieri? Că nu știu pe cine ar fi adus? Pe scurt, au avut instinct de conservare.

Ca dovadă – toate persoanele care aveau personalitate și au făcut disidențe și critici față de propriul partid au zburat. Eu aici mă refer la liberali, că la PSD e clar. Lucrurile sunt moarte de la început, s-au născut moarte. Liberali.

– Și atunci, ce vă face să credeți că alte femei cu personalitate ar intra în politică?

– Eu cred că trebuie. Nu că ar intra, ci că trebuie să intre. Acum, cinstit: e un lucru primitiv, dacă vrei.

Mai mult de jumătate din banii pe care îi muncim fiecare dintre noi îi ia statul. Să zicem că, în familie, unul ar zice: „Hai, voi lucrați, și jumătate din bani îi păstrez eu pentru toată lumea și fac cu ei ce vreau”. 

Chiar așa, să nu vrem deloc să știm sau să participăm la împărțirea banilor publici? Să nu vrem deloc să influențăm ce se întâmplă într-un oraș și care e prioritatea în legătură cu investițiile din orașul respectiv?

Chiar așa de bezmetici să fim, încât să nu spunem ceva de genul ăsta: „Se poate că ați făcut școli, se poate că ați făcut săli de sport, dar nu ați dat un ban pe pregătirea profesorilor, nu sunt manuale! Vouă v-a convenit că ați avut firme de construcții, și alea au luat banii, dar școala nu este clădirea școlii, este cu totul altceva. Centrul de greutate al investiției nu este clădirea”.

Vrem politică altfel? Ne trebuie oameni care au atâta scaun la cap încât să știe că frizerul are rolul să tundă clientul, iar ministrul are rolul să se ocupe de finanțarea bună a domeniului de care se ocupă, nu de salariul parlamentarilor, nici de salariile primarilor.

Cum femeile au avut o șansă mai mică să se strice – pentru că nu au intrat în mecanismele astea –, e o probabilitate să se uite și la altceva, la interesele și nevoile plătitorilor de taxe. Despre asta vorbim.

E vorba de un alt mod de a gândi. Eu trebuie să prestez servicii de educație superioară, că sunt profesor universitar, și nu ar trebui să fiu plătită decât dacă le prestez.

Medicul trebuie să presteze servicii de sănătate, femeile de la curățenie trebuie să presteze servicii de curățenie. Domnule, ești pregătit să prestezi un serviciu, după asta trebuie să fii evaluat și plătit.

Lucrurile astea sunt fundamental invers la noi! De-aia cred că oamenii care nu au făcut politică, dar au interes pentru bunul public, și mai ales femeile, pentru că au fost mai puțin acolo, trebuie să intre, pentru că își joacă legile după care trăiesc, banii pe care trăiesc, ce se întâmplă ulterior cu copiii lor.

– Ați distribuit recent o fotografie pe contul dumneavoastră de Facebook, fotografie cu un text care, tradus, ar suna așa: „Un uter este mult mai abitir reglementat decât o armă de foc”. 

– Da, acolo era vorba despre America, în mod particular, deși eu cred că ar trebui să ne lase puțin în pace să hotărâm ce facem cu capacitățile noastre reproductive. În schimb, dacă unul poate deține arme în mod legal, mă poate împușca și pe mine.

Ăsta e lucrul pe care nu îl înțelege Coaliția pentru Familie. Domnule, libertatea fiecăruia dintre ei se oprește la libertatea fiecăruia dintre noi! Pe scurt: dacă tu vrei să te reproduci și vrei să nu faci niciodată un avort și ai o poziție radicală, fă-o!

Eu nu trebuie să am dreptul să te opresc pe tine să o faci, dar nici tu nu trebuie să mă oprești pe mine să am dreptul să aleg cum vreau să trăiesc.

E tot secretul unei societăți democrate, umaniste și liberale – nu în sensul partidului, ci în sensul libertății de gândire.

– Dar ați văzut susținerea de care se bucură Coaliția. 

– Am văzut. Am impresia că, pe fond, încă bună parte din populația României nu a înțeles ce înseamnă libertatea. Nu a înțeles că asta înseamnă, în primul rând, să îl lași pe celălalt în pace atâta vreme cât el nu te constrânge pe tine sau nu îți face ceva rău. E alegerea sa. Lasă-l în pace.

– Ați mai scris recent, în contextul Nobelului recent acordat: „Visez la o lume în care, într-un cuplu creativ, fiecare dintre protagoniști îl eliberează pe celălalt pentru un an sabatic dedicat finalizării creației. Visez la dedicații reciproce ale operei”. Știți vorba aceea: „În spatele unui bărbat puternic se află o femeie”…

– Da, vorba asta continuă, iar „în spatele unei femei realizate se află ea însăși”. Vorba completă era asta.

Eu visez la o lume în care să nu fie niciunul în spatele celuilalt, dar, la nevoie, și dacă e vorba de prioritate temporară, să poată femeile spune și să scrie dedicații pe cărți, inovații – „Mulțumesc soțului sau partenerului meu că m-a scăpat de grijile cotidiene pe durata în care trebuia să îmi finalizez manuscrisul, teza, invenția”. 

Visez la asta. E chiar așa un vis trăsnit?

„Hotărât că nu sunt încântată că Olguța Vasilescu este ministra Muncii… Nu sunt încântată nici de alte femei care au avut funcții de conducere, dar sunt deznădăjduită de bărbații care ne conduc. Faptul că e o contraselecție acolo, și masculină, și feminină, nu are nicio legătură cu nicio meritocrație. Are legătură cu cleptocrația și contraselecția.”

Mihaela Miroiu