Mica Românie din insula Isus

M-am trezit cu un gând zguduitor: dacă aș rămâne de tot în Canada?

Stau de aproape două luni aici, la un prieten, și, cu toată buna primire de care am parte, nu m-am gândit decât la ziua plecării. Zi de zi, orizontul meu se curba plin de chemări deasupra aeroportului.

Iar acum, deodată, chiar după ce unii amici mi-au întors spatele și m-au rănit nedrept, mi-a venit gândul ăsta: cu atâta forță, anarhic și tulburător. Parcă nici n-aș fi vrut, cu câteva zile înainte, să-mi schimb data biletului și să mă întorc cât mai repede acasă. De ce?

Dar n-am timp să-mi răspund la întrebare. Telefonul bâzâie înfundat de sub pernă. E tot George Lulelaru, la fel cum a fost de câteva zile încoace. Omul ăsta n-are odihnă.

Sună mereu de la prima oră, când încep să se retragă ratonii de prin tomberoane, are toată ziua ceva de întrebat, ceva de spus, și nici miezul nopții nu-l potolește. Are energia unei centrale nucleare. Acum vrea să merg la el la cafea.

– Dar e șapte dimineața, omule!

– Și?

Ajung pe Rue Hortense cam în jumătate de oră. George și soția lui, Didina, mă așteaptă cu o cafea tare, anume pentru mine, în ripostă la cafeaua lungă, americană, o zeamă caldă și maronie pe care nu încetez s-o măscăresc pe Facebook și în toate discuțiile cu amicii din Canada. Țară bună, cafea proastă.

Gândul de la trezire nu m-a părăsit. Mă face să mă uit altfel la George, pe care-l știu de vreo lună. Încep să fiu interesat de motivele rămânerii lui în Canada.

În mare, îi știu povestea. Mi-a spus câte ceva în săptămâna în care am stat împreună la pescuit pe lacul Baskatong.

Vorbea tot timpul și gesticula, se agita în barcă, punea o mie de întrebări, își dădea singur două mii de răspunsuri, strigând mereu, mă obliga să reacționez clipă de clipă, încât seara, fără să mă fi mișcat de pe bancheta comodă a bărcii sale, cădeam frânt de oboseală, mă ascundeam în colțul meu de rulotă și somnul instantaneu mă scotea izbăvitor de sub asaltul lui neîntrerupt.

Bem cafeaua în biroul lui de la parter. George Lulelaru este un om înstărit. Trăiește în Laval – oraș de jumătate de milion de oameni aflat pe insula Isus (Île Jésus), despărțită de Montreal de un braț al deltei râului Ottawa – și e unul dintre românii pentru care visul canadian a devenit realitate.

E cel mai vechi agent imobiliar român din Laval – așa se prezintă peste tot. Zice că asta e cea mai frumoasă meserie de pe lume:

– Ce să-mi doresc mai mult? Mă plimb pe stradă și fac bani.

A venit în Canada în 1985. De ce-a plecat, de ce a mai rămas? Și de ce, în 32 de ani, nu s-a întors în țară decât o singură dată?

O ducea bine în România. La prima vedere, n-ar fi avut niciun motiv să fugă. Era tehnician la IIRUC, repara tot ce însemna aparatură de calcul, de la micile abace electronice, care atunci își făceau apariția prin birourile de contabilitate, până la marile calculatoare de întreprindere, niște dulapuri care învârteau în burta lor benzi kilometrice de bandă magnetică.

Toate acele calculatoare dintr-o hală înmagazinau informație cât un mic hard disk din zilele noastre.

Mama lui era șefă de personal la o mare întreprindere socialistă. Iar nevasta, Didina, era și mai tare: gestionară la alimentară. Să ai mâncarea pe mână în acea vreme, când rafturile erau goale și se formau cozi uriașe la pungi cu gheare de găină, era ca și cum Dumnezeu, răzbătând prin acoperământul ateu al României, îți punea mâna în cap.

De fapt, Dumnezeu îi pusese Didinei amândouă mâinile în cap, fiindcă ea nu era vânzătoare la o alimentară obișnuită, plină doar cu creveți vietnamezi, când se găseau și ăia, ci la celebrul magazin „Vânătorul”, din Piața Romană, de la care se aprovizionau cu produse de lux, din vânat, ștabii comuniști, securiștii, milițienii, funcționarii din cerurile sistemului, unde se hotăra soarta muritorilor de rând.

Toți colegii de școală ai Didinei erau chelneri, măcelari, gestionari, mecanici auto: oameni care, în comunism, printr-o așezare nefirească a straturilor sociale și a valorilor, o duceau cel mai bine.

Numai printre ei se învârtea George Lulelaru. Avea masa lui la Athénée Palace, masa lui la COȘ (Casa Oamenilor de Știință), o Dacie nouă, actele depuse pentru a doua, apartament, televizor color, videocasetofon, ceva ce puțini puteau visa pe atunci. Nu-i lipsea nimic, dar se simțea ca într-o cutie. Ceva ce-l apăsa, îl sufoca.

− Nu era de ajuns să o duc eu bine. Vedeam ce sărăcie și ce suferință era în jurul meu. Face parte din calitatea vieții tale ca și cei de lângă tine să o ducă bine, să nu-i vezi tot timpul plângând, răbdând de foame, zgribulind de frig. Eu voiam să trăiesc liber, să mă pot bucura de viață printre oameni fericiți. Îmi stătea în gât toată bunăstarea aia, domnule!

Avea 30 de ani în 1985, când a fugit din țară. Salamul de mistreț al Didinei a lucrat cu maximă eficiență și cei doi au obținut aprobarea să plece în concediu, cu mașina proprie, în câteva țări socialiste vecine și prietene. Pe fata lor au lăsat-o acasă, la bunici. Avea 8 ani.

– Didina a luat-o de bună, credea că noi chiar mergem în excursie. Muiere, na! Când am ajuns în Iugoslavia, i-am spus: nu ne mai întoarcem! Ea – nu și nu, că a rămas copilul în țară, că ce facem cu mașina… Dă-o dracului de mașină! N-a avut ce face, m-a urmat.

– Ce a convins-o?

– Ai să râzi. Zile la rând am bătut-o la cap, dar degeaba. Și, într-o seară, a văzut la televizor o cursă de Formula 1. I-a plăcut! Aia a convins-o!

La Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați din Belgrad n-au fost primiți, că erau plecați legal din țară, nu fugiseră prin tufiș. Li s-a indicat să meargă în Austria. Au stat acolo 7 luni, cât au durat actele pentru Canada.

Pe 20 februarie 1986, pe un ger de minus 26 de grade, George și Didina coborau pe aeroportul Mirabel de lângă Montreal. Aveau câte o valiză în mână și hainele de pe ei, cam subțiri. Cei de la Imigrări i-au așteptat cu căciuli, ghete și paltoane.

− Erau paltoane românești, dacă-ți vine a crede. Made in România. Nu pot să-ți spun ce am simțit când am văzut eticheta. Nu ni le-au dat special pentru că eram români. Asta aveau ei în dotare. Didina mai are și acum paltonul ăla…

Pentru prima oară de când îl cunosc, George Lulelaru, bărbatul de 62 de ani plin de forță și neastâmpărat ca o morișcă în vânt, șoferul impetuos care cutreieră Quebecul cu o mașină uriașă, pescarul care se avântă neînfricat cu barca pe Baskatongul de 450 de kilometri pătrați, pentru prima oară omul ăsta dur, care se răsucește sigur pe sine în fotoliul de la birou, se înduioșează când își amintește de paltonul românesc al Didinei.

Altfel, dacă îl întrebi de România, spune că nu-i e dor. Viața lui e aici, în Canada. În țară a mai fost o singură dată, în 1991.

A găsit Bucureștiul devastat de minerii care tocmai dăduseră jos guvernul Petre Roman. Blocurile cenușii, oamenii triști, asfaltul spart, trotuarele pline de chioșcuri mizere, totul improvizat, oamenii debusolați, votând în masă cu comuniștii… A plecat cu un gust amar și nu s-a mai întors.

− Și nici nu mă voi mai întoarce. Nu s-a inventat încă marca de avion care să mă ducă în România. Băiatul meu, născut aici, n-a fost niciodată în țară. L-am descurajat să facă asta. De ce? Pentru că nu-i ajută cu nimic. S-a născut aici, a crescut aici, va trăi aici. În termeni pragmatici, n-are niciun câștig să se ducă în România. Canada e țara noastră acum. E țara care ne-a primit cu brațele deschise, noi venind dintr-o țară care ne-a alungat. E țara care ne-a primit cu haine călduroase, ne-a dat totul. Canada e cea mai bună țară din lume.

Exact aceleași cuvinte le auzisem cu câteva zile în urmă de la microbiologul Vanea Atudorei. Botoșănean de-al meu, figură importantă a imigrației românești din Canada, ajuns șeful unei mari companii de medicamente, Atudorei e omul care a înfrățit Botoșaniul cu Lavalul.

„Cea mai bună țară din lume.”

Și, cu mici variații de formulare, am auzit asta de la mai mulți români pe care i-am cunoscut aici. Recunosc, m-a atins într-un fel ciudat, contradictoriu: m-a bucurat atașamentul față de noua lor țară, m-a întristat că sunt loiali altei țări.

Un fel de gelozie confuză.

După cafea, George mă aduce acasă cu camioneta lui cât un tractor. Ieșind din biroul lui, dau în living peste un bătrân slab, palid, cu capul prăbușit în piept.

Stă nemișcat în fotoliu, cu mâinile încleștate pe un cadru metalic din cele cu care se ajută bolnavii la mers. Aflu că e tatăl lui George. De fapt, tatăl lui vitreg, de la 14 ani.

L-a adus și pe el în Canada, încă din 1990. Acum, bătrânul suferă după un accident vascular cerebral. George și Didina îl îngrijesc cu rândul.

− Dar mama?

George trage de volan și întoarce brusc la colț. O ia în viteză pe o stradă din Laval, oraș unde ai mereu impresia că ești în afara localității. Spațiile mari dintre cartiere și dintre clădiri dau senzația asta. Dacă n-ar fi semafoarele așezate nefiresc, în câmp, ai zice că te afli în pustietate.

După câteva minute, ajungem la un cimitir. Și coborâm.

Piatra funerară a Paraschivei Ghem, mama lui George, e chiar la intrare. Fiul se apleacă și așază cu pioșenie florile răvășite de vânt.

Nu sunt cruci. Doar pietre simple, plăci drepte și reci cu numele morților săpate adânc. Stau aliniate într-o ordine perfectă, încât umbrele lor, în rapida ieșire a soarelui dintre nori, aruncă pe pământ o greblă uriașă care pare să adune totul din jur sub pietre. Acolo unde, rând pe rând, se vor aduna toți.

Și dintre toate aceste pietre cu tăietură exactă, mai reci decât moartea în amorțirea lor minerală, iată că răsare o cruce așa cum o știu eu din cimitirele ortodoxe de acasă. Mă apropii.

Un român odihnește aici. Vasile Hulban. Și mai încolo, sub altă cruce, este Ioan Constantinescu.

Și privind în jur, George începe să arate cu degetul când la o cruce, când la o piatră simplă:

− Ia uite români aci! Zorilă. Alexandru. Sinu. Popescu. Avram. Iorgu. Vezi, ce ți-am zis eu? Aici e satul meu! – strigă George, și ochii i se umplu deodată de lacrimi. Buzele îi tremură, dar își ascunde emoția prefăcându-se că își așază ochelarii.

După-amiază, pe un nevăzut fir al morții, ajung la priveghiul unui lăutar român din Montreal, mort la 61 de ani. Ion Mărunțelu.

Monsieur Jean Maruntiel, cum scrie pe afișul care ne direcționează prin casa mortuară. Sunt cu Daniel Lazăr, lăutar și el, care a venit să-și ia rămas bun de la Ion.

Mărunțelu a ajuns în Canada acum vreo 25 de ani, cu un ansamblu folcloric, și nu s-a mai întors în țară. A cerut, ca atâția alții, azil politic. Atacurile repetate ale minerilor asupra Capitalei, teroarea subteranelor, îi justificau cererea.

Ion Mărunțelu nu s-a adaptat. Ce nevoie avea Canada de muzica lui populară? Nu putea trăi din muzică într-o comunitate de români numeroasă, dar risipită în imensitatea nord-americană. Așa că a muncit până la moarte într-o fabrică de plăcuțe de frână: dădea găuri cu o bormașină în plăcuțele alea.

Nu i-a plăcut în Canada, dar nici nu s-a întors acasă, fiindcă răul de aici era mai bun decât binele din țară.

Treizeci de oameni stau înlănțuiți la catafalc. Fiecare atinge cu mâna umărul celui de lângă el, formând astfel un trup uriaș, cu zeci de suflete, adunat în jurul fostului lăutar. Veșnica pomenire, veșnica lui pomenire.

Când ei se vor împrăștia la rosturile lor, Jean Maruntiel se va întoarce cu avionul la Sibiu, așa cum a lăsat cu limbă de moarte, plătindu-și dinainte ultimul drum, pentru a se odihni pe veci în pământul natal, redevenind Ion Mărunțelu, un mărunt suflet de român care s-a putut rupe o viață de țara lui, dar nu s-a putut rupe și o veșnicie.

Printre românii veniți să-și ia rămas bun de la Mărunțelu îl recunosc – ce surpriză! – pe marele George Carabulea, violonist și șef de orchestră din România. Îi vedeam numele și fotografia pe multe discuri cu muzică populară scoase de Electrecord, pe care le ascultam în adolescență.

Daniel Lazăr, amicul care m-a adus la priveghi, e un tip cam din același aluat cu George Lulelaru, genul de om care nu obosește niciodată. De altminteri, între prieteni i se și spune Power sau Duracell.

El e cel care schimbă bateriile celebrului iepuraș când acesta rămâne fără putere. El e cel care, după o zi de muncă, se spală pe față, cântă o noapte la o petrecere, apoi se spală iar pe față și pleacă la muncă.

M-a luat o dată în cursă, cu camionul – căci asta face el: e camionagiu. Am făcut 1.000 de kilometri într-o zi. Din Laval la Saint Louis de Ha!Ha! (ce nume ciudat!), în New Brunswick, și înapoi, străbătând un Quebec de 5-6 ori mai mare decât Franța, plin de nume de sfinți, încât aveam impresia că traseul nostru era desenat pe un calendar creștin, nu pe o hartă.

Am ajuns acasă pe la 2 noaptea, amețit de somn. Dar Daniel părea la fel de proaspăt ca dimineață. Și el face asta zilnic, de luni până vineri, uneori și sâmbăta. 1.000 de kilometri pe zi. De 20 și ceva de ani. Curând va împlini 50. Și duduie, scoate fum!

Daniel nu e nici un neadaptat ca Ion Mărunțelu, nici un om fericit, precum George Lulelaru. E undeva între cei doi. E tipul de imigrant cel mai des întâlnit pe aici − locuiește în Canada, însă nu s-a rupt cu totul de România.

Are doi băieți gemeni născuți în Canada. A ținut morțiș să-i dea la școală în România, în clasa întâi, ca să învețe românește. Și în fiecare vacanță îi trimitea acasă, la țară, într-un sat de pe lângă Cluj-Napoca.

Și asta îl costă, că Montrealul nu-i peste deal, ca Roma sau Madridul, de unde ajungi acasă într-o oră-două. Și el nici n-are o afacere bună ca Lulelaru, e doar un șofer de camion, ca atâția alți români, și totuși se duce acasă an de an și își trimite și băieții.

− N-am vrut să le rup rădăcinile, explică Daniel. Să știe de unde se trag. Am considerat că e important pentru ei. Că dacă nu știi cine ești, te topești aici în ghiveciul ăsta de naționalități. Fără rădăcini, te suflă vântul.

După ce a părăsit România a început s-o iubească mai mult.

A venit în Canada în 1993, la un concert, la fel ca Ion Mărunțelu, și nu s-a mai întors. De fapt, Mărunțelu a fost cel care l-a momit să rămână. Când l-a văzut sosind cu o ditamai mașina, când i-a mai și cântat vrăji la ureche, despre cât de bine e în Canada, s-a decis pe loc. Practic, a dezertat.

La vremea aceea era subofițer activ al Jandarmeriei și obținuse o permisie mai mare ca să vină în Canada, la un festival, cu ansamblul condus de folcloristul Zamfir Dejeu. După ultimul concert, a ieșit prin spate, a luat-o cu el și pe Laura, dansatoare în ansamblu, și au cerut amândoi azil politic.

Odată cu ei au rămas 13 dintre cei 25 de artiști care veniseră la un festival din Drummondville. A doua zi, a trimis prin cineva, cu avionul, o scrisoare către ministrul de Interne Doru Viorel Ursu, prin care anunța că nu se mai întoarce în țară.

Ca să nu se iște un scandal mai mare, scrisoarea lui a fost considerată o demisie și s-a dat la timp un ordin de trecere în rezervă, să nu se încarce Jandarmeria cu o dezertare. În fond, era vorba doar de un sergent-major, șef de popotă la Cluj-Napoca, unul care mai mult umbla cu trupa de artiști decât cu trupele de jandarmi.

N-a fost greu să obțină azil politic. L-a costat 300 de dolari. Intrai într-o filieră pusă la punct de imigranții români mai vechi și se ocupau ei de tot după ce plăteai.

Daniel a primit un dosar din care reieșea că făcea parte dintr-o grupare a armatei care voia să-l dea jos pe Iliescu, cel care adusese minerii la București și ținea România sub teroarea lămpașelor. A învățat pe de rost dosarul și a obținut fără probleme azilul politic.

La fel și Laura. S-au căsătorit aici, în Canada. Însă numai după ce Daniel a divorțat de prima nevastă din țară, pe care o lăsase cu un copil.

Ce poveste și cu căsnicia aceea! Zice că s-a pupat și el cu o fată într-o seară, poate și mai mult de-atât, că n-o fi rămas gravidă numai din țucat, și tatăl lui l-a pus să se însoare, mort-copt, ca să nu-l facă de râs. Numai câteva luni au stat împreună, apoi el a rămas în Canada.

Îl speria adeziunea uriașă pentru Iliescu, nebunia cu Caritasul din Cluj, toată harababura din țară. A vrut să ducă o viață demnă într-o țară liberă, unde nimeni să nu-i spună „băi, țigane”, să nu-l trimită superiorii să se bată cu civilii cu lămpașe, să muncească și să fie plătit cinstit pentru munca lui, să-și crească în siguranță copiii.

După priveghiul lui Ion Mărunțelu, Daniel mă invită la o petrecere. Morții cu morții, viii cu viii. E ziua lui Gabriel Păculea. Tot șofer de camion. Fiindcă Daniel a băut câteva pahare de sufletul răposatului Ion, ne duce cu mașina Iuliu Pop, văr cu Daniel.

Și Iuliu e șofer de camion. La bază e inginer, dar pentru canadieni n-a contat asta. Ar fi trebuit să mai facă aici un an-doi, ca să-și echivaleze studiile, însă n-a făcut-o la timp, că trebuia să-și întrețină familia, iar acum e prea târziu.

− Aș pleca și acum acasă, pe jos m-aș duce, dacă n-aș avea fata la facultate, zice Iuliu în timp ce ne duce spre casa lui Păculea. Face Medicina fata, mai are un an. Când termină și scapă pe banii ei, nu mai stau, mă duc acasă. Aici suntem ca un fel de sclavi. În România, la fel. Dar măcar suntem acasă.

Daniel îl aprobă de pe bancheta din spate. Stă acolo și își pregătește vioara. Va cânta pentru prietenul lui. E ceea ce îi place să facă mai mult. Când pune vioara la piept și începe să cânte, se transfigurează. De fapt, nu cântă, ci călătorește în țară.

Se vede pe dealurile din Făureni, unde a copilărit, în curte la Sfârnaru din Băbuț, unde a învățat să cânte la vioară, apoi la Liceul de muzică „Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, se transportă la horele din sat, cântă alene pe ritmul carelor cu fân sau tumultuos ca valurile Someșului, bate pământul canadian cu piciorul ca să se audă departe, în pământul de care îi e dor.

Nu-și alină dorul cu muzica lui, ci îl hrănește. Daniel este iremediabil român. El își zice, mai în glumă, mai în serios, „dac liber”. Liber e cu adevărat numai când cântă.

Apoi trece la volan și face zilnic 1.000 de kilometri, întotdeauna pe același drum, de a ajuns să-l știe cu ochii închiși.

Când ajungem la Gabriel Păculea, petrecerea e în toi. Daniel își face intrarea cu un joc transilvan, iar mesenii, toți de prin părțile Mediașului, îl întâmpină cu strigăte de bucurie.

În ţară, sărbătoritul era șofer pe Salvare, iar nevastă-sa, asistentă medicală.

− Dacă rămâneam acolo, nu zic, aveam cu ce trăi, spune Gabriel Păculea. Dar copilul nostru ce făcea? Dacă nu-l angaja la Gaz Metan, se făcea vânzător la vreun magazin. Am vrut un viitor pentru el, de-aia am venit aici. Că noi de tăte avem acasă, numai viitor, nu. Și uite că, aici, în 16 ani mi-am luat casa mea, în doi ani o termin de plătit, am mașină, am camionul meu, nu-mi lipsește nimic, nu stau la cozi, nu dau șpăgi, nu-și bate joc de mine vreun milițian.

Nimeresc la masă cu Nelu Suciu, organizator de evenimente culturale în Montreal. Aflu că și el lucrează tot pe camion, iar evenimentele le face din pasiune. De multe ori pune și bani de la el. Când vine o cântăreață din România, mare vedetă acasă, și aici adună 80 de oameni într-un restaurant, ce profit poți să ai?

În fața mea stă un tip negricios și vânos, cam timid. Parcă-l știu de undeva. Îl urmăresc cu coada ochiului încercând să-mi dau seama de unde-l știu.

Nu se poate! El să fie? El e!

Crinu Olteanu, fost campion mondial la box, „cocoșul” care în urmă cu mulți ani, la Houston, și-a penit adversarii în ring până a luat medalia de aur.

Unul dintre ei era canadian, parcă ăla din semifinale. Și uite-l acum pe campion la masă, chiar în fața mea, bând câte puțin dintr-o sticlă de bere nu mai mare decât un castravecior. Nu bea mult, fiindcă e deja târziu, iar el trebuie să plece dimineață în cursă.

Campionul e tot șofer de camion. Când a plecat din România, era plătit cu mai puțin de 200 de euro ca antrenor la un club de box din Pitești. Atât valora el în România. Crinu i-a dat țării aur. Țara i-a dat tinichele.

Vorbind cu el, un tip atât de modest și cu mult bun-simț, departe de figura mardeiașului crescut în sălile de box, mi-am amintit de vorbele lui George Lulelaru: „I-am dat țării mele 30 de ani din viața mea. Dacă era o țară așa de bună, era în stare să mă țină în ea”.

Ajung acasă, la prietenul meu, după miezul nopții. Nu vreau să rămân în Canada. Aș muri de foame aici – în țara în care nimeni nu moare de foame.

Nu sunt făcut să trăiesc departe de casă. N-am curajul, n-am nebunia, n-am nici disperarea s-o fac. Și nici carnet de șofer.