Jurnal de mondial (24): strângerea de inimă

Mihnea Măruță

Redactor

Dacă titlul mondial s-ar acorda prin votul telespectatorilor, probabil că nu Franţa ar fi acum campioană a lumii.

Acest turneu se încheie cu o strângere de inimă, cu sentimentul că, undeva, am pierdut ceva, că s-a petrecut o nedreptate faţă de spiritul acestui sport.

Da, Franţa a fost puternică şi disciplinată, are antrenor lucid şi personalităţi în toate compartimentele − ceea ce o condiţie pentru a câştiga Cupa Mondială. N-a dat impresia că s-ar clătina în niciunul dintre meciurile din Rusia, dar ne-a rămas datoare la capitolul „frumuseţe”.

În finală, francezii au înscris primele două goluri din nimic, fără să aibă nici o ocazie, iar pe celelalte două, care au lovit decisiv, pentru că adversarii lor păreau că-şi rezervă atacului ultimele broboane de energie.

Parcă nici un campionat mondial din ultimii 40 de ani nu s-a încheiat atât de sec şi de frustrant.

Nici măcar în 1982, când Brazilia, deşi avea cea mai spectaculoasă echipă din istorie, n-a triumfat. Atunci, explozia Italiei lui Bearzot din fazele superioare a justificat deznodământul şi a mai îndulcit amarul eliminării lui Sócrates, Falcão şi Zico.

Acum însă, la sfârşitul acestui Mondial bizar, care va rămâne în istorie marcat de intervenţia în premieră a tehnologiei asupra unor faze deja decise, să spunem că, pentru cei ce se uită la fotbal fiindcă e imprevizibil şi totodată simplu, pentru cei care au tot aşteptat un meci mare şi câteva emoţii de ţinut minte, pentru copiii care am fost şi copiii care sunt, Croaţia este campioana mondială a inimii.