Întoarcerea lui Maniu

– N-am plecat la Bădăcin pentru că s-a întâmplat ceva foarte neplăcut. Înainte de a pleca, am avut totul gata, și colonelul ne-a citit actul antropologic întocmit de medicii din București pentru osemintele unchiului, și din actul ăsta rezultă că ar avea dinți în față și că are fractură la mână.– Atunci nu e bine. – Tocmai, fiindcă nu este el, atunci am refuzat și Matei (Boilă – n.r.) i-a spus că, în fața acestei situații, noi vrem să fim de față la exhumare, altfel ne retragem cererea. La asta, el a spus că va lua legătura cu Bucureștiul și ne va telefona. Și ne-a telefonat acum un sfert de oră și ne-a spus că nu mai putem să mergem la exhumare, pentru că toate osemintele au fost scoase din cimitir.(Fragment dintr-o conversație interceptată de Securitate în 1971, între Elena Boilă și Ionel Pop, nepoți de-ai lui Iuliu Maniu)

E mijloc de septembrie la Bădăcin și, în fosta livadă a lui Maniu, calci pe brândușe. Părintele Cristian Borz a terminat de săpat și de montat gardul care împrejmuiește ce-a mai rămas din fosta proprietate a familiei Maniu – 50 de ari întabulați în luna septembrie pe numele Episcopiei unite a Sălajului.

Vechea casă la vie și cimitirul sunt legate de o alee cu arbori seculari, foșnitori și neliniștiți ca-n filmele în care criminalul, măcinat de remușcări, se întoarce la locul faptei.

Împrejur se află un Centru de Integrare prin Terapie Ocupațională, un facelift instituțional al vechiului Centru de Plasament pentru Copii cu Handicap din Bădăcin.

Cei peste 100 de copii care sunt internați aici, de o tristețe înfiorătoare, bântuie prin împrejurimi reamintind în permanență nu doar de cruzimea sorții lor, ci și de proiectul comunist.

Câte un râs violent îți crispează ultimele rezerve de milă. Situația e vecină cu un film rusesc.

Amintirile bătrânului cântăreț la strană

Preotul Cristian Borz e un vârf de lance. Când, în 1999, a fost trimis să reînființeze parohia greco-catolică din satul Bădăcin, i s-a pus în mână testamentul lui Iuliu Maniu.

“Episcopul mi-a spus – «Trebuie să mergi la Bădăcin, să reînființezi parohia greco-catolică ce a fost acolo și să pui în aplicare testamentul lui Maniu». Testamentul era public de prin ’90. Mi s-a dat o misiune, mai mult decât o parohie”, rememorează preotul.Cristian Borz, preotul din Bădăcin

Acum, abia venit de la lucru, ne-a găsit, reporter și fotoreporter, dând târcoale, neanunțați, bisericuței din vârful dealului. Nu e obosit, iar despre Maniu recită “ca din carte”, de parcă acum s-a trezit de dimineață și a dat peste un grup de curioși.

Într-un mod bizar, ai senzația că acest bărbat de 42 de ani, relocat într-un sat uitat de lângă Șimleu Silvaniei, nu vorbește despre un personaj istoric dintr-un trecut rece și ferit de patimă, ci despre sine însuși.

“Când am ajuns la Bădăcin, despre Maniu știam și eu ce știe toată lumea, că a fost prim-ministru, c-a fost artizan al Unirii din 1918. Ce m-a impresionat au fost amintirile oamenilor din sat.

Am avut șansa să am un cântăreț la strană, a murit acum doi ani, un bătrânel care îl cunoscuse personal pe Maniu. Avea o memorie atât de bună, încât ceea ce spunea el putea fi verificat cu documente și date în istorie. Era extraordinar și m-a impresionat realmente”, povestește preotul Cristian Borz.

Așa a aflat povestea unei fetițe pe nume Ilușca, vindecată de leacurile naturiste ale Ceciliei, sora lui Iuliu Maniu, sau despre obiceiul acestuia de a-i ține la școală, pe propria cheltuială, pe copiii din sat care erau buni la învățătură. Până terminau facultatea.

Între convorbirile pe care tânărul preot Borz le avea cu bătrânul său cântăreț la strană și procedurile legale de redobândire a proprietăților pe care legendarul om politic le lăsase moștenire Episcopiei greco-catolice, s-a născut o mare pasiune. Și o înverșunată căutare: unde să fi fost îngropat Maniu?

“Au fost trei tentative de a se găsi rămășițele pământești ale lui Maniu. Prima a fost în 1971. Una dintre surorile Boilă, Nena, i-a scris lui Ceauşescu o scrisoare prin care îi cerea să îi indice locul în care este înmormântat Maniu. Spre surprinderea lor, s-au trezit cu un ofițer de Securitate care le-a zis: «Vă dăm osemintele, le duceți la Bădăcin, dar nu faceți gălăgie, chemați un preot, atât».

Familia a fost încântată. Li s-a promis că vor fi chemați la exhumare. După o lună, același ofițer i-a anunțat că le vor fi aduse osemintele. I-a dus la Cluj. Ceea ce nu știa securistul, dar știa familia, era că Maniu fusese rănit în primul război mondial și avea o tijă în piciorul stâng. Și primul lucru pe care l-au verificat a fost ăsta. Securistul adusese un certificat medico-legal în care se spunea că e vorba despre osemintele autentice.” (Preotul Cristian Borz)

La începutul anilor ’70, statul comunist a acceptat să înapoieze familiilor osemintele foștilor deținuți politici care muriseră la Sighet și la Râmnicu Sărat.

Astfel, au fost restituite și reînhumate osemintele lui Ion Mihalache, fondatorul Partidului Țărănesc, și ale marelui istoric Gheorghe I. Brătianu. Acesta din urmă, se pare, ar fi fost identificat după forma neobișnuită a craniului, mai lobată în zona din spate.

Presupusele oseminte ale lui Ion Mihalache, însă, nu le-a verificat nimeni și au fost înhumate. În lumina discuțiilor despre eroarea făcută în cazul lui Maniu, familia a început să se întrebe abia pe urmă dacă erau ale sale sau ale altui deținut mort în pușcărie.

La sfârșitul anului 2006, ultimul ofițer politic de la penitenciarul Sighet, Alexandru Szatmari, a declarat la un interogatoriu că trupul lui Maniu ar fi fost așezat, după deces, într-o ladă.

Dar pentru că lada respectivă, găsită la îndemână, era prea scurtă, picioarele i-ar fi fost retezate și puse alături în coșciug.

“Atunci, s-a săpat în cimitirul săracilor din Sighet și s-a găsit un schelet cu picioarele retezate. S-au luat probe din acel schelet și au fost trimise la București, la Institutul Național de Medicină Legală. Ceea ce nu știau atunci cei de la IICCMER (Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului – n.r.) era povestea cu tija.

Ce s-a întâmplat însă este că probele au dispărut. Nu știm dacă au mai ajuns la București. Asta a fost după 2006. În primăvara lui 2007, celor de la IICCMER li s-a interzis să mai facă săpături în cimitirul săracilor de la Sighet. De atunci, nimeni n-a mai făcut nimic”, spune preotul Cristian Borz.

Poartă un tricou inscripționat cu mesajul unei tabere creștine pe care o organizează anual: “Pune suflet în ceea ce faci”.

“Credeți-mă, de 15 ani mă ocup și vreau să reabilitez casa asta, să intru în proprietate. Și, de fiecare dată când mă apropii, mai apare câte ceva și mai apare câte ceva. Nu înțeleg de ce există încă această frică, această rezistență pasivă.”Preotul Cristian Borz

De ce s-a aventurat un preot în universul pervers al politicii? Cum a ajuns printre intrigile care au crescut precum ciupercile după ploaie și s-au răspândit ca sporii, odată deschise dosarele Securității?

S-a lăsat îmbrățișat de o poveste – dintre atâtea zeci de mii – în care destinul unui om mare a rămas neîmplinit.

Istoria lui Maniu s-a pliat peste personalitatea și nevoile sale de trimis al Bisericii. Căci viața celui pe care contemporanii îl porecliseră Sfinxul a fost cea a unui cleric profan.

“E singurul om politic care a reușit să pună împreună politica și morala creștină. N-a făcut o diferență între cele două. Astăzi pare o utopie chestia asta. Or, el a demonstrat că se poate”, consideră Cristian Borz.

Iuliu Maniu a copilărit alături de bunicul său, care era preot greco-catolic.

“Puțini știu că Maniu își serba ziua de naștere de Sfântul Dumitru. Nu se știa de ce. O făcea în memoria bunicului său Demetriu Coroian. În ierarhia valorilor sale erau Dumnezeu, dragostea de neam și familia. În ele a crezut până la capăt. Așa a fost educat.

El nu a fost căsătorit niciodată, tot inspirat din practica Bisericii Catolice. A fost îndrăgostit de o anume Clara, pe care a pomenit-o înainte de a muri. Dar și-a dedicat întreaga viață politicii”, spune preotul din Bădăcin.

În cimitirul de la Bădăcin se află un mormânt gol, deasupra căruia așteaptă o cruce cu numele lui Iuliu Maniu.

Cu o voce molcomită de înserarea care coboară peste frunze, Cristian Borz vorbește despre Maniu, absolut poetic, în tot felul de întâmplări cu aromă de pilde.

Parcă îl și vezi venind prin livada de caiși, ajutându-se bătrânește de bastonul de bambus, în costumul lui ros la manșete, cu pălăria într-o mână și cu buzunarele doldora de bomboane și țigări.

Tot adunând documente și mărturii pentru a-și susține crezul în fața instanței care judecă solicitarea de retrocedare în natură a proprietăților familiei Maniu, părintele Cristian Borz a ajuns să scrie o carte.

Se numește “Monografia satului Bădăcin și a familiei Maniu” și este dejala ediția a II-a, revizuită și adăugită. De acum, satul și familia celui ce a fost de trei ori prim-ministru al României nu mai pot fi separate, căci s-au înlănțuit într-o istorie cu accente de martiraj.

Familia Maniu a fost cu adevărat prigonită de comuniști: în anii ’50, la un moment dat, 23 dintre membrii săi erau după gratii.

Ca să șteargă din comunitate memoria “bunului chiabur”, autoritățile au trimis în zonă, să se ocupe de colectivizare, un nepot cu numele Maniu. El a acționat laolaltă cu securiștii, schingiuindu-i pe cei care se împotriveau planului de naționalizare a proprietăților agricole.

Cum se clădește un mit

Nu doar poveștile de familie își recapătă locul la Bădăcin, ci și tot felul de obiecte care au aparținut familiei Maniu. Și care, miraculos, parcă posedând voință proprie, au început să se întoarcă în comunitate.

După ce au zăcut în biroul unui procuror, bastonul și pălăria lui Maniu au fost recuperate de la un vânzător care încerca să le înstrăineze pe un magazin online. Acum sunt în custodia parohiei greco-catolice din Bădăcin.

“Noi avem o descriere a casei familiei, cu fiecare obiect la locul lui, făcută în 1946 de către Ionel Pop, unul dintre nepoții lui Iuliu Maniu. El știa pentru că a copilărit aici. Lucrul acesta ne-a ajutat extraordinar de mult. Toate tablourile sunt descrise, fiecare cameră este descrisă în detaliu și știm ce conținea.”Preotul Cristian Borz

În depozitul-muzeu aflat în subsolul bisericii din Bădăcin sunt obiecte recuperate din locuința surorii lui Maniu, Cecilia. Ea a avut un sfârșit înfiorător în domiciliul forțat de la Șimleu Silvaniei: a murit, singură, de foame.

Se mai găsește în casa memorială un birou din camera de studiu a lui Maniu și un covor pe care preotul Borz l-a adus cu mașina de la Baia Mare, după ce un bătrânel muribund i-a dat de veste că vrea să-l returneze.

Alte obiecte personale ale lui Maniu au fost găsite în diferite etape ale procesului de restaurare a casei. “Ca și când această construcție ar fi vrut să se salveze singură” – spune Cristian Borz –, furnizând în permanență povești care să minuneze.

A-ți duce crucea până la capăt

Casa Maniu e noul front pe care luptă preotul Cristian Borz. În 2015, el a inițiat o campanie de donații pentru restaurarea acesteia. De la sfârșitul lunii februarie 2015 și până în iulie 2016 s-au strâns 4.575 de euro, 4.505 dolari, 155 de lire sterline, 100 de dolari canadieni și 117.133 de lei. În total, aproape 160.000 de lei.

Toți cei care au folosit casa, începând cu anii ’50, au făcut modificări interioare: ba au ridicat un zid, ba au pus o ușă. După un an de la începerea lucrărilor de restaurare, casa a fost recompartimentată așa cum era în 1947 și au fost consolidați fundația și pereții.

“Acum, problema este acoperișul. Consiliul Județean ne-a refuzat de două ori. La Ministerul Educației există Institutul Patrimoniului, care mi-a spus că suntem eligibili și să depunem dosarul, că se va rezolva. În 6 septembrie am primit o listă cu documentele care mai trebuie completate în dosar și care, practic, nu ne mai lasă să intrăm în programul național de restaurare”, spune preotul.

Ca să reintroducă imobilul în circuitul cultural, parohia din Bădăcin mai are de strâns 182.000 de euro.

Cristian Borz are trei copii, două fete (cea mare are 17 ani) și un băiat. Aproape anual, își trimite fetele într-un “drum al românismului”, un pelerinaj pe jos de la Bădăcin la Sighet, care unește locurile de naștere a trei patrioți cu rădăcini sălăjene – Simion Bărnuțiu, Iuliu Maniu și Corneliu Coposu.

“Această apropiere de Maniu m-a schimbat foarte mult. Tot citind, m-am tot gândit cât de vertical a fost. În ultima parte a vieții, deși era singur în celulă, nimeni nu l-a auzit să se plângă de ceva. Nicolae Carandino, ultimul director al ziarului «Dreptatea», povestea că ceilalți se mai certau cu gardienii, de singurătate, de foame, de frig, că urlau, țipau, înjurau, dar Maniu și-a dus crucea până la capăt”.Părintele Cristian Borz