Interviu. „E foarte dificil pentru oamenii în fotoliu rulant să intre pe piața muncii”. De ce rămâne România o țară stricată pentru cei ce au nevoie de ea

Sute de mii de oameni în fotoliu rulant se confruntă cu un sistem disfuncțional și cu o țară stricată, atunci când vor să muncească. Opțiunile lor sunt extrem de limitate, veniturile insuficiente pentru acoperirea tuturor costurilor logistice, iar România rămâne un loc spațiilor publice neadaptate pentru acest segment vulnerabil din populație. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Organizațiile neguvernamentale reclamă lipsa datelor colectate de autorități cu privire la numărul angajaților aflați în fotolii rulante, lipsa infrastructurii urbane adaptate, dar și un interes scăzut al statului român cu privire la reintegrarea persoanelor în câmpul muncii după recuperare. 

„Gândiți-vă că sunteți într-un scaun rulant, ieșiți într-o zi pe stradă și vedeți de câte borduri care nu sunt înclinate dați. Gândiți-vă în câte locuri nu ai acces decât pe scări”, spune pentru PressOne Gabriela Comănescu, reprezentantă a Fundației Motivation, organizație care sprijină copiii și adulții cu dizabilități. Astfel de ONG-uri ajung de multe ori să suplinească absența autorităților care se mulțumesc să dea legi, dar fără să se și asigure că ele sunt puse în practică sau că fac vreo diferență. 

Oficial, România are o Strategie Națională privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, valabilă pentru perioada 2022-2027. PressOne a stat de vorbă cu Gabriela Comănescu despre cât de echitabilă este România de astăzi și despre obstacolele prin care trec cei în fotoliu rulant, puse atât de autorități, cât și de angajatorii din mediul privat. 

PressOne: Care este numărul persoanelor în fotolii rulante înregistrate la nivel național? 

Gabriela Comănescu: În România, din păcate, nu avem suficiențe date statistice pe partea de dizabilitate. Conform statisticilor Ministerului Muncii sunt 909 mii persoane care au certificat de handicap, cu orice fel de dizabilitate. Nu știm însă cu precizie câți oameni folosesc un scaun rulant. Este o cifră care ne lipsește. Nu toți cei care folosesc un scaun rulant au certificat de handicap, deci toată povestea e cu atât mai complicată.

Organizația Mondială a Sănătății estimează că la nivel mondial undeva la 1,5% din populație folosește un scaun rulant. Ar însemna că în România sunt aproximativ 300.000 de utilizatori de scaun rulant. Nu avem o certitudine. 

Din păcate nu se colectează și nu se comunică public date suficiente. 

PressOne: Câți sunt incluși pe piața muncii? 

În ceea ce privește accesul pe piața muncii e și mai complicat de atât. Pentru că, din nou, nu există cifre publice referitoare la oamenii cu dizabilități care muncesc. Sunt niște estimări care se fac, de exemplu o organizație din Iași solicită la ANAF o cifră referitoare la numărul de oameni care muncesc și care era, anul trecut, undeva în jur de 35 de mii, din ce am aflat de la ei. Numai că, din nou, aceștia sunt oameni cu orice fel de dizabilitate. Când este vorba despre utilizatorii de scaun rulant, nu știm numărul cu precizie. E cert că este un procent foarte mic, sub 10%.

PressOne: De ce?

Nu neapărat toate persoanele pot munci. Și foarte mulți dintre utilizatorii de scaun rulant sunt socotiți a nu avea capacitate de muncă și au pensie de invaliditate de gradele 1 sau 2, adică grav și foarte grav, pe care nu o pot cumula cu salariul. Deci dacă se angajează li se va cere pensia înapoi. Prin urmare, dacă te duci și ți-ai luat job când statul îți dă o pensie că n-ai capacitate de muncă, e cumva o contradicție.

PressOne: Care e valoarea pensiei de invaliditate?

Ea depinde la fiecare om de contribuția pe care a avut-o la stat. Orice pensie, în venit de tip asiguratoriu, depinde de contribuție. Și atunci, cu cât ai muncit mai mult, pe mai mulți bani, cu atât primești mai mult. Există și o pensie minimă socială la nivel național, care este de 1.281 de lei. Deci dacă tu, în virtutea contribuției, a muncii tale, nu ajungi la o pensie de 1.281 de lei, statul completează, astfel încât toată lumea să primească acești bani. 

PressOne: Care sunt obstacolele intrării pe piața muncii de care se lovesc persoanele în fotoliu rulant, apte de muncă? 

Este foarte dificil pentru oameni în scaun rulant să intre pe piața muncii. Cel mai evident motiv este lipsa accesibilității. Nu numai în clădirea angajatorului, vorbim și de transport.

Eu, când am ajuns să lucrez la Motivation, acum mulți ani de zile, am avut revelația, nefiind utilizator de scaunul rulant, că lumea e clădită în trepte și m-am întrebat de ce naiba e făcută în trepte? Și în casele oamenilor și în hoteluri și peste tot?

Vorbim de o lipsă de accesibilitate foarte, foarte pronunțată încă, deși s-au făcut demersuri în acest sens. Gândiți-vă numai la oamenii care locuiesc în blocuri de patru etaje fără lift. Intrarea în bloc are minim 8 trepte, nu mai zic după aia un etaj, două, trei. De foarte multe ori, mulți dintre oameni în scaun rulant nu ajung să iasă din casă zilnic și să se ducă la serviciu. 

Nu mai vorbim de cei din rural, unde e greu să-ți găsești serviciu și dacă n-ai o dizabilitate. Pentru că nu sunt locuri de muncă, nu sunt angajatori, companii în rural sau în orașele mici, îndepărtate de reședința de județ. Și dacă găsești un job în capitala de județ trebuie să fie un job suficient de bun cât să îți permită să faci naveta zilnic, probabil cu mașina personală. Pe transportul comun între orașe, în mediul rural, gândiți-vă că acolo nici atât nu se vorbește despre autobuze adaptate și așa mai departe. Ăsta e un factor care descurajează oamenii în scaun rulant să muncească.  

Al doilea este pensia asta de invaliditate, deși nu fac o clasificare ierarhică. Este o pensie care se dă oamenilor care nu mai pot să lucreze la un moment dat. Și cei în scaun rulant, de regulă, primesc pensie de gradul 1, care nu îi mai lasă să mai lucreze. E o pensie binevenită, le prinde bine oamenilor și e normal să și-o obțină. E un venit suplimentar, meritat, pe baza anilor pe care i-au muncit.

Problema este că sistemul de trecere la pensie și de revizuire a acesteia nu este foarte facil. E un întreg dosar care trebuie făcut. Și după aceea, nu avem un sistem flexibil în care oamenii care au pensie, la un moment dat, să poată să-și reia munca cu ușurință. Adică, ok, ești în scaun rulant, ai suferit un accident, nu mai poți să lucrezi cum ai lucrat înainte în construcții, dar poate în 2-3 ani treci prin servicii de recuperare medicală, te echilibrezi și simți nevoia unui loc de muncă. Poate nu te mai poți angaja în construcții, dar poate poți să faci muncă de birou. În România însă, dacă renunți la pensie, riști să nu o mai poți recăpăta înapoi, când vei rămâne fără slujbă. 

Și apoi mai e un factor foarte important, din ce ne arată nouă cercetările: nivelul scăzut de studii. Oamenii cu dizabilități, în general, au mai puține studii, mai puțină școală decât au oamenii fără dizabilități în țara asta. Pentru că dizabilitatea i-a împiedicat să facă școală. Vorbim de acces la locul de muncă, dar fix aceleași probleme sunt și atunci când e vorba de accesul la educație.

PressOne: Care percepeți că este atitudinea angajatorilor din România cu privire la integrarea persoanelor în fotoliu rulant pe piața muncii?

Mulți dintre ei, nu vorbesc de toți, nu se gândesc că ar putea să facă loc unor oameni în scaun rulant în mediul lor sau nu dispun de resursele necesare să le facă loc. Adaptarea unui loc de muncă poate să fie costisitoare. Dacă ai sediu într-o clădire care nu are lift, să pui un lift e o investiție majoră. Nu și-o permite multă lume. La fel, dacă ești într-o clădire istorică pe care nu poți să o renovezi, nu ai dreptul să faci lucrul ăsta.

Noi încercăm să-i încurajăm pe cei tineri, în special, să-și ia pensie de invaliditatea de gradul 3, care le-ar permite să lucreze jumătate de normă. Cumva să își lase o portiță deschisă și către piața muncii. 

PressOne: Exista o analiză care arătă că angajații români preferă să plătească o amendă în locul angajării unor persoane cu dizabilități. Care credeți că ar fi motivul?

Într-adevăr, angajatorii cu mai mult de 50 de angajați sunt obligați să încadreze 4% din personal persoane cu handicap și unii nu o fac și plătesc acea penalitate de care spuneați. De ce fac asta? Pentru că e mai comod. Ca să angajezi persoane cu dizabilități, trebuie să te gândești ce locuri de muncă ai disponibile, să le promovezi și, de foarte multe ori, în rândul persoanelor cu dizabilități, este necesar să adaptezi locurile de muncă. 

Acesta e și programul pe care lucrez eu la Motivation: recomandăm persoane cu dizabilități către angajatori interesați să le angajeze. Sunt mulți angajatori care și-ar dori colegi cu dizabilități, numai că nu sunt dispuși să facă rabat de la fișa postului standard, de la condițiile standard de muncă.

PressOne: Dați-mi un exemplu. 

Dacă ești o firmă care lucrează în IT, s-ar putea să nu găsești suficienți IT-iști cu dizabilități ca să completezi procentul de 4%. Și vine Motivation și îți spune, ok, n-am găsit suficienți IT-și, dar poate mai sunt și alte posturi în companie sau poate puteți să simplificați niște posturi. Poate aveți pe cineva la recepție pentru care putem aduce un om care nu are profil de IT-ist și atât de multă școală, cu o dizabilitate și care să țină recepția. Haideți să simplificăm un post. În loc ca o persoană să îndeplinească 100% din fișa postului, luăm pe cineva care lucrează într-un ritm mai încet și îndeplinește doar 30% din fișa postului. 

Mulți angajatori nici nu ajung să se gândească la subiect. Sunt atât de prinsi în munca lor și în targetele pe care le au, încât a angaja persoane cu dizabilități pare a fi o complicație.Poate că așa este la prima vedere și poate că într-adevăr trebuie să îți regândești niște posturi, și niște sisteme de lucru, dar din experiența noastră câștigi foarte mult.

În momentul în care ai oameni cu dizabilități în echipă, întreaga echipă devine mai deschisă, mai diversă, mai tolerantă. Oamenii care au drept colegi oameni cu dizabilități ajung să își reprioritizeze propriile probleme. 

PressOne: Care sunt acele lucruri pe care atât societatea, cât și angajatorii ar trebui să le aibă în vedere, atunci când ne referim la tranziția persoanelor în fotolii rulante spre câmpul muncii? 

Pentru cineva care se trezește în scaunul rulant, brusc, este o schimbare de stil de viață foarte importantă. Și nu numai de stil de viață, evident. Tebuie să reînveți să faci anumite lucruri pe care până acum tu le luai de-a gata. Lucruri firești: să te îngrijești, să te îmbraci, să te hrănești, să ai grijă de cei din jur.

Depinde foarte mult și de tipul de dizabilitate, de ce anume îți este afectat. Situația poate să fie diferită de la un utilizator de scaun la altul, dar sunt foarte mulți cărora dizabilitatea le permite să fie independenți. Mulți dintre colegii mei în scaun rulant sunt acum instructori de viață independentă. Îi învață pe oameni cum să trăiască în scaun rulant, cum să-și gestioneze cel mai simplu și cel mai ușor problemele pe care le au.

Oamenii în scaunul rulant au viață de familie, iubiți, iubite, neveste, bărbați, copii, mașină, locuință, credit la casă, toate cele pe care le avem și noi.

E un pic mai dificil pentru ei să se descurce în mediul din jur, adică când pleacă în vacanță trebuie să-și caute un hotel accesibil, trebuie să caute trasee accesibile. Și, atunci, cu cât e mai accesibilă lumea din jur, cu cât e mai deschisă e societatea pentru ei și cu atât mai bine ne e nouă tuturor, sincer. 

PressOne: Care sunt facilitățile garantate de statul român acestei categorii de persoane, în afara pensiei de invaliditate? 

Oamenii care sunt în scaun rulant, de regulă sunt încadrați și cu certificat de handicap.

Iar la pensia de invaliditate ajung doar cei care au și lucrat. La ora actuală primești așadar pensie de invaliditate sau pensie de boală, după cum i se spune, doar dacă ai muncit. Dar toți oamenii cu dizabilități, începând cu copiii, pot să fie încadrați în handicap, să primească un certificat de handicap și această indemnizație. Indiferent dacă lucrează sau nu, indiferent dacă sunt copii, persoane de vârstă adultă sau pensionari, dacă au un handicap grav, beneficiază de 599 lei pe lună.

În plus există un buget personal complementar, de 180 de lei. De asemenea, poate să existe indemnizație de însoțitor.

Cei cu handicap grav au nevoie de un însoțitor tot timpul. Și atunci statul le dă fie o indemnizație care să-i ajute să își angajeze pe cineva, fie plătește direct salariul unui asistent personal, care nu e venitul persoanei cu dizabilități, direct. Este salariul persoanei care o însoțește. De foarte multe ori, asistentul personal e cineva din familie. 

Mai sunt diverse facilități la transport, pentru călătorii cu trenul, ambarcațiuni navale, cred că și combustibil, mai nou. Sunt diverse astfel de facilități, dar nu foarte consistente. Și în sistemul medical cred că au prioritate și la anumite tipuri de servicii, la recuperare și așa mai departe. Sunt foarte utile, sunt foarte bune, binevenite, acum dacă chiar sunt suficiente sau nu, nu prea mă pricep eu să spun.

PressOne: Există însă aspecte pe care statul român s-a angajat să le respecte și care în realitate nu se aplică? 

Da, de exemplu termenele cu privire la accesibilizarea mediului înconjurător sunt demult depășite. Adică în legea 448/2006, care între timp a tot fost îmbunătățită, au dat succesiv mai multe rânduri de termene până la care trebuiau să fie accesibilizate transportul public, taxi-urile, clădirile de interes public. Există un normativ în domeniu care trebuie respectat. S-au depășit termenele alea, dar realitatea nu a ținut pasul cu ceea ce și-a propus legiuitorul la momentul respectiv. 

Și faptul că multe din accesibilizările pe care le vedem în jur sunt de formă. Gândiți-vă câte rampe nu ați văzut la farmacii sau la intrare în bancă, atât de înclinate, încât nici cu piciorul nu le poți urca. Cu atât mai puțin într-un scaun rulant. Adică și acolo, dacă faci numai ca să fie făcută, să pare că ai făcut o rampă, e degeaba.

Accesibilizarea mediului înconjurător a rămas complet în urmă. Iar indemnizațiile de handicap nu au fost mărite conform promisiunii. Sunt într-adevăr targeturi pe care legiuitorul și le propune și pe care nu reușește să le respecte la timp.

PressOne: Din punct de vedere legislativ, care este responsabilitatea angajatorului în ceea ce privește amenajarea spațiului pentru persoanele în fotolii rulante?

Evident, legislația vorbește despre o adaptare rezonabilă a locului de muncă. Nu cere un efort disproporționat din punct de vedere financiar sau din alte puncte de vedere. Nu o să ceară nimeni niciodată dacă tu, ca angajator, ai sediu într-o clădire, cum ziceam, fără lift. Dacă îți vine un utilizator de scaun rulant la interviu, nimeni nu te obligă să îl încadrezi, să îl angajezi și să faci un lift special pentru chestia asta, numai ca să nu-l discriminezi. Vorbim de o adaptare „rezonabilă” a locului de muncă. Dar într-adevăr, de cele mai multe ori se cere un pic de efort. 

PressOne: Ce fel de pârghii legale poate accesa o persoană în fotoliu rulant în cazul în care nu îi sunt respectate drepturile sau dacă întâmpină o situație de discriminare la un loc de muncă? 

Există o serie de mecanisme. De exemplu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, unde poți să reclami dacă nu ți-a fost respectat un drept de către angajator, de către o instituție, să reclami faptul că ai fost discriminat. Și sunt diverse măsuri pe care această instituție le poate lua. Noi încurajăm oamenii în scaunul rulant să facă petiții. În momentul în care rampa de la intrarea de la Casa de Pensii nu este corectă, sau de la intrarea în Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului, sau de la spital, să facă o sesizare. În momentul în care nu au avut acces la ceva, nu li s-a respectat un drept, noi încurajăm, într-un mod foarte politicos și plin de respect, să-și solicite drepturile. Pentru că asta face parte din efortul de învățare al societății. Că trebuie să faci un efort, să respecti drepturile tuturor, să nu discriminezi. Și îi încurajăm să facă astfel de petiții la instituțiile care i-au discriminat. 

Sunt oameni cu dizabilități care muncesc la negru, că așa au găsit, iar noi încercăm să-i încurajăm și să le spunem căutați-vă job cu contract, că o să ajungeți la pensie și nu o să aveți venituri. Adică e păcat să nu-ți fie respectate drepturile. 

PressOne: Ce opțiuni au adulții în fotoliu rulant în afara ajutorului pus la dispoziție de ONG-uri? Ce face statul român în acest context?

Prima perioadă din viața lor de după accident e în jurul spitalului și al procesului de recuperare medicală. Petrec foarte multă vreme în spital, până își revin. Sunt luni de zile, de obicei, în care oamenii se recuperează medical. 

După care sunt trimiși acasă. Iar acesta este momentul în care ar avea nevoie de intervenție timpurie, de servicii dedicate utilizatorilor de scaun rulant. Din păcate, astfel de servicii nu prea se furnizează în România. Nici în domeniul ONG-urilor nu sunt foarte multe. Cum ziceam, le mai culegi de pe la personalul medical câte vreme faci recuperare, le mai culegi de la alți oameni în scaun rulant cu care te întâlnești și împati salonul la centru de recuperare. Dar o intervenție din asta structurată, care, realmente, să-ți dea multe informații, nu prea există. 

Noi avem 15 echipe locale în țară. E important să ajungem la oameni cât mai devreme după accident, ca să asigurăm această intervenție timpurie, care începe cu un scaun potrivit și continuă cu serviciile de care vă vorbeam. 

Un scaun potrivit care să fie pe mărimea persoanei, dar nu numai atât. Care să fie adaptat la problemele persoanei. Sunt oameni care au deformări ale coloanei și au nevoie de diverse hamuri, pernuțe. Sunt tot felul de adaptări care se pot face la scaunele rulante, de care unii oameni au nevoie. Dacă stai într-un scaun nepotrivit, care îți favorizează posturi proaste și probleme de sănătate conexe, mai rău faci. 

PressOne: Care sunt principalele costuri ale echipamentelor necesare perioadei de recuperare și cât acoperă statul român din cheltuieli? 

Lucrul de bază pentru un om care are nevoie de un scaun rulant e să facă rost de el. Cu asta se începe, cu un scaun rulant potrivit. 

Statul român decontează un scaun rulant la nivelul a aproape 850 de lei și atunci oamenii se pot duce să ia acest voucher de la Casa de Asigurări de Sănătate și apoi se adresează unui furnizor care vinde un astfel de scaun rulant. Numai că scaunul care se încadrează în 850 de lei e foarte basic, nu poți să faci mare lucru cu el. Și adesea e nevoie de ceva suplimentar, de un scaun mai bun, care e mai scump de atât, iar mulți oameni plătesc din mână.

Ce reușim noi să facem la Motivation este să aducem de la o organizație parteneră din Suedia o mulțime de scaune rulante și de alte echipamente de mobilitate, care sunt la mâna a doua sau prima mână, donate. 

Scaunul rulant este un echipament foarte delicat, de la un punct încolo. Unul foarte bun poate să ajungă la 3-4 mii de euro. Unul ușor, din ăla de carbon, să poți să-l maneverezi cu ușurință, să poți să-l desfaci cu ușurință, să-l pui ușor în portbagaj sau pe scaunul din dreapta. 

La noi la atelier să fac și niște adaptări, recondiționări, dar și alea costă. Noi dăm două mii de scaune în fiecare an: o mie prin Casa de Asigurări de Sănătate și o mie prin donații.

În această privință ce ar trebui să facă autoritățile? Să crească valoarea acelui voucher? 

E nevoie de suplimentarea sumei de bani acordate pentru decontarea unui scaun rulant.

Ea s-a mai mărit în timp și din fericire s-a micșorat și intervalul. Până acum câțiva ani aveai dreptul la un scaun rulant nou o dată la 5 ani. Gândiți-vă la un copil care crește. 

Acum se decontează la fiecare trei ani. S-au luat unele măsuri în direcția cea bună, dar e nevoie de mai mult. În al doilea rând ar trebui decontate, în opinia noastră, și servicii conexe scaunului rulant. Acele servicii de instruire pentru viață independentă. Statul nu decontează așa ceva, contrar recomandărilor Organizației Mondială a Sănătății. 

Nu e suficient să-i duci unui om un scaun rulant, să i-l parașutezi, eventual, după ce ai vorbit cu el prin telefon: Dumneavoastră ce vârstă aveți, dar ce mărime folosiți la scaun? Ok, ce vârstă are mătușa și cam ce mărime, un 46, un 44, cam cât să-i trimitem? Sunt furnizori care așa fac. Nu e ok.