Interviu. Cristian Mungiu: Fiecare familie ar trebui să aibă o istorie personală scrisă undeva. Am avea, ca nație, o istorie mult mai bogată

Cristina Foarfă

Redactor

Cunoscut pentru filme precum „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (pentru care a câștigat Palme d’Or), „După dealuri”, „Amintiri din Epoca de Aur”, „RMN”, „Bacalaureat” sau, recent, „Jaful Secolului” (ca scenarist), Cristian Mungiu apare acum și în ipostaza de scriitor. În volumul „Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”, el evocă viața bunicii sale, pe baza însemnărilor făcute în timpul discuțiilor cu aceasta - despre copilăria în Basarabia, despre război și despre stabilirea la Iași.

Invitat la FILIT, Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, orașul copilăriei sale, Mungiu a vorbit cu noi despre carte, despre echilibrul pe care îl caută în filmele sale, despre dorința de a nu judeca și de a nu se poziționa de o parte sau de alta, despre polarizare, empatie, dar și despre inteligența artificială. Pe scena mare a Teatrului Vasile Alecsandri din Iași, în ultima seară de FILIT, Cristian Mungiu a arătat, printre altele, o serie de filmări inedite cu bunica sa. 

Iași e orașul copilăriei tale. Cum te simți întorcându-te la Iași, într-un context în care să vorbești despre carte, despre bunica ta? 

Sunt foarte încântat că m-au poftit la FILIT și mă bucur că pot avea această discuție. Perioada petrecută la Iași se leagă de anii aceia în care ești, prin definiție, încrezător, plin de speranțe și vezi lucrurile cu optimism. Am plecat de mult, din ’93, dar mă bucur să povestesc despre ce s-a întâmplat după ce am părăsit orașul și despre resorturile care m-au făcut, în cele din urmă, să public cartea asta.

De fiecare dată când revin, am nevoie de o mică perioadă de adaptare — e ca atunci când îți reîntâlnești, după mult timp, pe cineva drag și constați că s-a schimbat. Oamenii, când se schimbă, de obicei îmbătrânesc. Nu pot spune că un oraș îmbătrânește, dar se transformă. Mi se pare destul de diferit de perioada în care am plecat: uneori un pic haotic, cel puțin urbanistic. E greu să mai regăsești o idee generală, o armonie. Sunt puțin trist din cauza asta, dar văd și mult progres. Și, ca întotdeauna, când ții la cineva — sau la un loc — îți dorești, pur și simplu, să fie și mai bine.

Ce vrei să faci în casa bunicii? Spuneai ceva de un muzeu interactiv. 

Nu găsesc cel mai bun termen pentru ce vreau să fac acolo, de asta i-am zis „muzeu interactiv”. E o casă mare și primitoare, cu o grădină plină de viață odinioară. Aș vrea să-i redau această viață, pentru că acum nu stă nimeni acolo. De doi ani lucrez la restaurarea ei. Nu vreau un muzeu „respectabil”, unde vorbești în șoaptă, ci un loc în care oamenii se simt bine și sunt activități vii, informale.

Partea de „muzeu” vine de pe urma faptului că casa găzduiește, în mod obiectiv, cea mai mare colecție de ceramică populară românească strânsă de familie, undeva de pe la sfârșitul anilor ’70 până prin anii ’90. Mă gândesc ca o parte din ea să fie expusă itinerant în oraș, iar restul acasă, cu o legătură între cele două locuri.

Casa are un observator astronomic, singurul din Iași, și o istorie interesantă: a fost, pentru o vreme, locuința prefectului Stere. Taică-miu a scris o carte în ultimii 10 ani ai vieții lui, la un moment dat, despre biografia acestei case. Și, în discuțiile pe care le purtam cu cei care organizează cultura la Iași, reieșea că i-ar interesa și această parte: să o deschidem pentru școlari și tineri. Zona de observator astronomic poate fi un fel de a-i atrage prin ceva amuzant către o pagină din istoria orașului. 

Apoi, e partea legată de bunica, unde aș vrea să evoc viața ei și trauma basarabenilor care au fost nevoiți să plece. Pe scheletul cărții, voi organiza acolo o zonă de „casă” și una de evocare.

Și, ultimul pe listă — vorba fostului nostru prim-secretar la Iași, Ion Iliescu — e o mică video-mediatecă, cu filme, cărți, viniluri, aparate de proiecție, dar și un mic spațiu de co-working pentru studenții din nordul orașului. Să aibă un loc unde pot veni, să-și facă o cafea, să citească, să învețe. Astea sunt, deocamdată, niște visuri frumoase. Nu știu dacă se vor împlini, dar mi-ar plăcea.

E o trecere cumva de la personal la comunitate.

Păi personal nu mai există. „Personal” tot ce pot să fac este să evoc partea minunată și personală a vieții care a fost în casa aia pe măcar trei generații. Câtă vreme am hotărât că nu valorific proprietatea imobiliară, pentru că are prea mult suflet ca să conteze valoarea materială, mi-ar plăcea să o deschid în acest fel. Și mi-ar plăcea foarte mult să o deschid, de exemplu, și pentru FILIT sau Serile FILIT. E o curte foarte frumoasă. Nu văd un loc mai bun pentru un scriitor să stea să scrie decât acolo — că e vie, e vin, e peisajul acolo.

Cred că te întreabă multă lume chestia asta dar nu pot să mă abțin - cum de nu ai făcut un film despre bunica? 

Trebuie să ne plasăm puțin în perspectiva evenimentelor. Cea mai mare parte a acestei mici cărți nu e scrisă acum, ci în anii ’90: notițe după ce spunea bunica mea. Le-am făcut când eram student la film, prin ’94–’96, și atunci nu se punea problema unui film de epocă (nici acum nu se pune). Costă câteva milioane, în timp ce să scrii o carte nu te costă nimic. Filmul e logistic foarte complicat.

Același calculator, mai multe șanse: pentru elevii care învață să-l folosească și pentru oamenii care îl recondiționează la Ateliere Fără Frontiere

Până acum, în cei 17 ani de existență a organizației, aproximativ 10% dintre școlile din România au primit calculatoare de la Ateliere fără Frontiere – o cifră importantă, dacă ne gândim la resursele unui ONG comparativ cu ale statului.

Când am făcut acele notații, scopul nu era să le public. Era un gest personal. Vine un moment, în raportul tău cu cei dragi, când simți că li se apropie sfârșitul și nu știi cum să faci ca despărțirea să doară cât mai puțin. M-am gândit că oamenii pleacă mai liniștiți dacă simt că au apucat să spună tot. Și trebuie s-o faci la timp, când încă își amintesc, nu când sunt prea vârstnici.

Deși știam poveștile bunicii, cum le știi copil fiind, pe sărite, m-am pus cu ea pe scaun, cu un creion și hârtie, și i-am zis că facem o treabă serioasă: „Ia-o de la început. Care e prima ta amintire?”. Am notat totul sistematic, de la strămoși până la propria ei copilărie. Cred că într-o vară am strâns tot materialul, am și acum caietele.

Cartea conține cam atât cât își amintea ea. Nu am vrut să o înfloresc, pentru că era o consemnare pentru ea, dar și pentru familie. Eu cred că fiecare familie ar trebui să aibă o astfel de istorie personală scrisă undeva. Ar fi frumos — și am avea, ca nație, o istorie mult mai bogată — dacă am aduna aceste istorii personale una lângă alta.

Exact la asta mă gândeam, că de fapt e și o carte istorică.

E istorică, dar într-un mod blând istoric, într-un mod uman. Și acum fac această paranteză: am această speranță și acest gând și acest proiect — mi-ar plăcea foarte mult să reușesc să creez o structură care să consemneze, să dubleze istoria de manual a noastră pe care o avem, cu o suită de istorii personale consemnate, cu un pic de talent și de meșteșug, și care să acopere — plecând din momentul ăsta, aici, pe mai departe — într-un mod relativ sistematic, faptele pe care le cunoaștem toți din cărți, dar relatate la nivel personal.

Ce ai făcut cumva cu Amintiri din Epoca de Aur.

Da, doar că acolo lucrurile sunt amintite dintr-o perspectivă asumat umoristică. Dar m-ar interesa, deopotrivă, povestea fiecărei bunici, străbunici, din fiecare casă, de pe strada în care stau eu, din orașul în care stau eu, din țara în care sunt eu. 

O ultimă întrebare despre carte: despre vocea bunicii. Cum era bunica atunci când povestea? Expresiile sunt ale ei sau e filtrat de vocea ta? Cum vorbea ea, mai ales când știa că notezi?

După ce am consemnat totul pe hârtie, bunica mea, drăguța de ea, continua să trăiască. Și am zis: „Bun, am făcut asta, ce să mai fac?” Și m-am apucat s-o înregistrez cu o cameră video VHS. Bunica nu vorbea altfel cu mine, pentru că eu n-am filmat ca să montez. Am filmat ca ei să-i fie confortabil — mai mult ca o amintire de familie decât ca pentru un film documentar. Vorbea foarte informal. Doar că nu vorbea cum vorbesc eu acum, pentru că eu m-am obișnuit cu asta — asta fac — și atunci frazarea mea e deja formată după atâția ani de povestit, în așa fel încât să transmit exact ce vreau.

În timp ce pe bunica mea o încurajam să fie cât mai naturală, să-și amintească, să se întrerupă, să revină oricând avea ceva de evocat, că eu știam ce am de consemnat și cum am de consemnat. 

Pentru o carte, știi că ai nevoie de un fel de unitate stilistică, așa că e un fel de mix între felul în care se exprima ea și felul pe care l-am găsit eu ca un echivalent pentru ceea ce zicea. Cartea n-are prea mult dialog, așa că nu citez direct din exprimarea ei, ci mai mult traduc, într-un fel de simplitate caldă și emoțională, felul în care povestea. Cred că uneori e mai emoționant dacă rămâi foarte sobru și simplu și nu încarci lucrurile. Emoția nu trebuie descrisă — ea trebuie să vină din evocare și să lași un pic de spațiu și celui care citește.

Să trecem un pic și la filme. Mi s-a părut că în filmele tale sunt foarte multe nuanțe. Chiar dacă temele țin de morală, de etică, de societate și sunt filme care reflectă societatea, nu o reflectă tezist. Cum reușești să păstrezi echilibrul, într-o societate polarizată unde ne cam dăm în cap pe subiectele astea?

Ca să reușești așa ceva, trebuie să-ți propui să nu judeci. Să te gândești cum vrei să spui povestea și care e raportul tău cu ea. Eu am decis de mult că raportul meu e neutru. Ca regizor și povestitor, eu deja fac alegerea cea mai importantă: decid că povestea asta merită spusă. Și mi se pare suficient. Nu vreau să-i „poluez” pe cei care ascultă cu părerea mea personală. Pe mine mă interesează ca tu, ca privitor, să afli de la mine că e o poveste despre care e bine să ai o părere.

Și nu e bine doar pentru mine, ci pentru noi, ca societate. Prin film, identific ceva important despre care vreau să-ți vorbesc, legat de firea ta, de firea noastră, de locul în care trăim. Și nu mă mai limitez la un loc dintr-ăsta foarte geografic și foarte românesc. Am pretenția, cumva, că mă refer la niște tendințe ale noastre, ca evoluție, ca oameni, în momentul ăla, și ale societății. 

Sigur, sunt oameni care văd lucrurile altfel și sunt nemulțumiți de această atitudine. Există și un tip de militantism artistic, dar nu e calea mea. Calea mea este să fac acest efort de a nu fi partizan cu niciunul dintre punctele de vedere ale cauzei pe care o expun.

Fac asta de la „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” încoace. Mă bucur, dar mă și întristez când filmul e văzut drept pro-avort sau anti-avort. Nu e niciuna. Avortul e doar o particularizare a felului în care arată raportul de putere într-o societate în care relațiile dintre oameni erau distorsionate de o presiune colosală a statului, care făcea ca fiecare personaj să replice genul ăla de abuz pe care îl suferea de la stat. Și e și un fel de coming-of-age story, despre raportul dintre libertatea de a decide și răspunderea pe care ți-o iei când decizi că ești destul de matur să hotărăști.

La fel, „După dealuri” nu e despre un exorcism, ci despre raportul dintre o societate căreia nu-i pasă de oamenii care o populează și un segment de oameni cărora le pasă foarte mult de cei de lângă ei, dar care trăiesc într-o lume hrănită de niște emoții foarte iraționale. Și atunci e foarte greu să spui, în raportul ăla, cine are răspundere pentru ce și câtă, pentru că felul în care interpretăm fiecare dintre noi binele și răul e foarte relativ. Dar, până la sfârșit, e o poveste despre felul în care poate să arate răul pe lumea asta și ce fel de concretizări poate să capete el. Că, dacă era ușor să-l vezi și — nu știu cum să zic — avea coarne și umbla cu troleibuzul, era mai ușor. Dar nu e așa. E întotdeauna insidios.

Și asta se vede și în tema migrației, pe care — în „RMN” și în „Jaful secolului” — o abordezi de la ambele capete. 

Așa e dar încă o dată: migrația e o concretizare. Migrația și nu doar migrația — felul în care ne raportăm noi la migrație.

Și la „străini”.

Și la străini. Până la urmă, ce e „străinul”? De ce îl vedem ca pe „străin” și nu îl vedem ca pe cineva făcând parte din același grup cu noi? Că e un om ca și noi. De ce? Plecând de la acest exemplu, vorbesc mai mult — sau îmi propun să vorbesc — încă o dată, despre aceste reflexe atavice care ne populează, care ne fac ca, atunci când intră cineva pe ușă într-o încăpere în care suntem noi, să nu-l privim dintru început ca pe cineva care face parte din grupul, din familia, din tribul nostru, ci ca pe un potențial pericol. Și asta probabil că vine, așa, din străfundurile dezvoltării noastre umane, în care reflexul de supraviețuire ne făcea întâi să dăm cu parul și pe urmă să întrebăm de ce au venit oamenii ăia pe acolo. 

Partea care se dezvoltă ultima și care e foarte plăpândă, pe cortexul nostru cerebral, e empatia. Empatia nu e ceva natural. Ea necesită un efort; e rezultatul unei anumite educații. Necesită încredere; încrederea necesită efort. Nu te naști nici empatic, nici generos: te naști un mic animal cu reflexe de supraviețuire, iar după aia o grămadă de eforturi de educație — de la părinți, de la comunitate, de la școală — te formatează cât de cât într-un animal mai social. 

Și, de fapt, asta urmăresc, începând cu „RMN” încoace: să zugrăvesc portretul ăsta interior al animalului care zace înlăuntrul fiecăruia dintre noi și felul în care se manifestă el în exterior, în anumite circumstanțe, și felul în care e atât de ușor manipulabil. Dacă ești o persoană care e mai degrabă reactivă la stimuli externi și nu ești foarte rațional — cum suntem cu toții, în mare măsură — atunci întâi ai să hotărăști într-o situație limită și după aia ai să gândești. Majoritatea hotărârilor noastre sunt un amestec de contextual cu emoțional și conjunctural. Nu știi bine de ce ai decis. Nu stai să analizezi. 

Și mai sunt și ceilalți din jurul tău care pun presiune. Mă gândesc acum la scena aia nebună din „RMN” când toată comunitatea se ceartă. 

Întâlnirea aia vorbește totodată și despre cât de greu este să rămâi tu ca individ într-o societate în care ceilalți preferă să își piardă individualitatea și să se dilueze într-un grup. E foarte greu să-i înfrunți pe ceilalți și e foarte greu să ai părerile tale, indiferent de ce zic ceilalți. Asta vedem cel mai simplu la adolescenți. Aia e etapa în viața lor când ei își doresc numai să nu iasă cu nimic în evidență, să fie ca o pată gri pe un ansamblu de pete gri — să fie la fel cu ceilalți. Ori unii oameni nu mai ies din chestia asta niciodată. Rămân foarte conformiști în viața lor. 

Multă lume mă întreba de ce sunt atâtea oi în filmul ăla. Păi de asta - dacă una se sperie și o ia într-o parte, o iau toate în partea aia. Ca noi să progresăm social, avem nevoie de niște măgari și câini, care să lupte, să îndrepte un pic societatea din direcția în care bate văntul. 

Fiecare dintre secvențele pe care le pun într-un film are mai multe straturi. Uneori mă amuz să le decriptez, alteori mă stânjenesc. Îmi doresc ca cei care văd și scriu despre filmele mele să aibă capacitatea să le descrie conceptual. Uneori mă bucur când văd că oamenii își bat capul să înțeleagă. Orice pun într-un fel îmi doresc să fie un fonem într-o exprimare mai mare a filmului. 

Filmele trebuie să aibă aceste două nivele. Asta am încercat să facem și în „Jaful Secolului” - filmul are un nivel conceptual legat de felul în care tu nu trăiești istoria ta personală, ci te proiectezi în permanență în locuri care îți sunt mai convenabile. Există și un nivel mai easy-going, de entertainment, în care te-ai dus, te-ai așezat pe scaun, te-ai uitat, filmul e alert, afli ce s-a întâmplat. Dacă apoi mai licăre vreo întrebare, e foarte bine, dacă nu, nu. 

E corect să îi amintești întotdeauna dacă povestești că, indiferent de lucrurile pe care le povestești, ascultătorul sau privitorul nu trebuie să sufere. Nu trebuie să fie nici plicticos, nici grav, nici didactic. Dacă te pricepi să povestești, lucrurile sunt camuflate ca să păstreze pasiunea pe care ai avut-o tu pentru acel subiect. 

Nivelul mai profund de înțelegere despre care vorbești e afectat de societatea algoritmică în care trăim, de scrollul infinit și de atenția pe care o dăm în calupuri de 30 de secunde pe reel-uri? Cum vezi rolul filmului de autor printre algoritmii în care trăim?

Răbdarea de a consuma povești lungi s-a diminuat substanțial. Nu știu dacă doar din cauza rețelelor sociale — nu avem încă distanța necesară ca să înțelegem. Istoric vorbind, am trăit o perioadă de super-accelerare, de la ’90 până azi. Am trecut de la oameni care își găseau refugiul între pereți de cărți la alt tip de consum al poveștilor.

A început mai abrupt, de fapt. Îmi aduc aminte de impactul televiziunii prin cablu. Am trecut de la două ore de televiziune la sute de programe care veneau prin cablu. Odată ce ai acces la o formă de a consuma povești cu mai puțin efort — până la urmă, asta e filmul, nu? Țin minte din școală: „Ai citit cartea?” „Nu, am văzut filmul.” Creierul nostru tinde să fie leneș. Preferă să vadă decât să-și imagineze. E cu totul alt proces mental. Convingerea mea e că mintea se dezvoltă altfel atunci când îți imaginezi, decriptând niște semne. Toată evoluția asta vine cu revoluții tehnologice succesive, accelerate de internet.

Care e direcția? Mi-e greu să spun. Lucrurile se schimbă mereu — și s-au schimbat dintotdeauna — ca obicei de consum. Să ne uităm în trecut - nu cred că trebuie să ne luăm cu mâinile de cap și să zicem ca atunci: „Vai, nu mai merg oamenii la operă!” sau „Vai, a apărut fotografia, ce se întâmplă cu pictura?”.

De povești va fi întotdeauna nevoie. E posibil ca forma și canalul lor se schimbă. E adevărat că e un pic înfricoșător pentru noi, dar și pentru că îmbătrânim, că lumea va arăta în felul în care se anunță acum. Îmi imaginez ușor un SF unde oamenii nu mai ies în oraș, comunicând fiecare de acasă de la el, fără să fie nevoie să se atingă sau să vorbească, unde interacțiunea, educația, experiențele se schimbă. Nu știu dacă așa arată sfârșitul lumii sau e doar o etapă intermediară către o sublimare de sine, vor știi cei care vor trăi în viitor. 

Sau să ajungem să apăsăm pe un buton și să se genereze o carte, un film... până la punctul în care nici nu vom mai face diferența. Ce mai rămâne atunci din omul creativ?

Așa e — și lucrul ăsta deja se întâmplă. Lucrurile se schimbă și, desigur, există beneficii comerciale. Dar să nu ne amăgim: AI-ul nu e o invenție „neutră”. AI-ul aduce un profit ilegitim unor oameni care folosesc ilegitim un conținut care nu e al lor, în folosul propriu. Dacă ne uităm așa, AI-ul este ceva complet neetic. Un AI nu este antrenat în neant. Ai băgat tot în el și apoi aștepți profitul, creând o grămadă de probleme sociale. Iei munca foarte multor oameni. Toate aceste lucruri vor fi reglementate încetul cu încetul. Nu poți opri AI-ul. Dar va fi întotdeauna nevoie de un ghidaj – AI-ul este o căldare în care pui ceva și scoți ceva. Dacă nu ai cultura și educația să știi ce să pui și să îl folosești cumsecade — pentru că el este doar o sculă — e tot treaba ta să te educi și să poți să îl folosești creativ, ajutându-te să faci ceva ce altfel ți-ar fi luat mai mult timp să faci.

Altfel, dacă ești un prostovan care nu a citit nicio carte și are acces la AI, o să ajungi să crezi că ceea ce creezi e foarte original, crezând că ai aruncat o piatră în apă și ai făcut o gaură acolo — și asta pentru că creierul tău e lins cu fierul, nu știi nimic despre nimic. Ne întoarcem la educație. Nu putem să fugărim AI-ul nicăieri, dar, până să îl folosim cumsecade, trebuie să ne asigurăm că cineva ne-a oferit reperele necesare și că, atunci când vom avea acces la AI, îl vom folosi cu responsabilitate.

E înfricoșător nu neapărat că poți genera o realitate virtuală, ci că poți să îi manipulezi pe cei mai săraci cu duhul cu o realitate care pare mai aproape de adevăr. Trăim în niște societăți în care părerea mea și a cuiva care nu s-a informat valorează la fel de mult. Sigur că nu ai cum să contești democrația, dar acum este cu atât mai problematic cu cât acest drept nu e favorizat de educația pe care ar fi trebuit să ți-o fi dat înainte să-ți cerem părerea. Puterea e la niște oameni cărora le convine ca marea masă să fie cât mai puțin critică și analitică.

Eu am trăit presa din anii ’90, când toți eram atât de naivi încât am crezut că, din secunda doi, odată cu libertatea, vin mai multe valori: adevăr, prosperitate, sinceritate și etică. Normal că o lună mai târziu toată lumea era super dezamăgită și căzută de sus. Apropo de presă — oricine, orice scria, se considera că era Adevărul cu A mare. Oamenii au înțeles apoi că nu era o presă de fapte, ci una de opinii, la fel de manipulativă cum fusese și trecerea noastră prin așa-zisa revoluție. Nu e nicio diferență între cum niște oameni foloseau analog manipularea de atunci față de alții care astăzi folosesc manipularea digitală.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€