REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Sodați americani și sovietici pe frontul de Est 1944. Mesajul de pe bombă: Către forțele Axei, din partea SUA și URSS. Foto: Arhiva

INTERVIU. „Americanii și britanicii au trecut la o campanie agresivă de bombardament a rafinăriilor din România, dar numai după ce s-au consultat cu sovieticii”

Un istoric american dezvăluie cum a fost planificată în orb bombardarea Ploieștiului în 1943 și de ce au vizat Aliații ținte civile din orașe și pe refugiații care fugeau de pe linia frontului.


În urmă cu 80 de ani – în ceea ce avea să fie ultima etapă tragică a celui de-al doilea război mondial – Aliații puneau la punct ultimele detalii privind campania aeriană împotriva României. Primul atac care a avut un efect psihologic devastator s-a petrecut la începutul lunii aprilie 1944. Atunci, bombardierele americane au lansat asupra Bucureștiului 860 de tone de bombe. Până în 19 august 1944, Aliații au desfășurat 33 atacuri de zi și 15 atacuri de noapte, soldate cu 7.693 de morți și 8.000 de răniți. 30.000 de clădiri distruse sau avariate. 

Istoricul Luke Truxal

Luke Truxal (foto stânga) e un istoric militar american, care și-a obținut în 2018 doctoratul la Universitatea din North Texas studiind campaniile aeriene americane din Europa în timpul celui de-al doilea război mondial. Raidurile desfășurate de bombardierele americane pe cerul susținătorilor Germaniei naziste sunt ceea ce-l pasionează într-atât, încât se pregătește să își ducă cercetarea mai departe scriind istoria războiului aerian de deasupra României. 

La sfârșitul lui 2023, Luke Truxal a publicat o carte în limba engleză „Uniting against the Reich: The American Air War in Europe” („Uniți împotriva celui de-al Treilea Reich: războiul aerian al Americii în Europa”), apărută la editura University Press of Kentucky. Deocamdată, cartea nu a fost tradusă în românește, însă Truxal a acordat PressOne un interviu, în care vorbește despre descoperirile făcute în timpul cercetării și despre perspectiva americană asupra unui episod traumatic încă neelucidat, care a lăsat să mocnească sentimentul anti-american într-o țară care altminteri are de 25 de ani un parteneriat strategic cu SUA.

Sursa: United States Air Force.

PressOne: S-au împlinit 80 de ani anul trecut de când SUA a lansat Operațiunea Tidal Wave, având ca țintă Ploieștiul și câmpurile petrolifere și rafinăriile din zonă. Și a fost o acțiune costisitoare, care a slăbit mult capacitatea de atac americană. Scrii în carte că 30% din efectiv a fost pierdut în timpul acelui atac din august 1943. Care au fost, deci, pierderile reale și ce s-a întâmplat cu cei mai bine de 100 de prizonieri de război americani? 

Luke Truxal: Din perspectiva americanilor, operațiunea Tidal Wave a fost un raid aerian la fel de dezastruos pe cât a fost de dezastruos cel de-al doilea război mondial. În primul rând, producția de petrol a crescut în România imediat ce au fost remediate distrugerile, astfel că, per ansamblu, raidul nu a reușit mare lucru și nu a afectat efortul de război românesc. Ai pomenit de viețile care s-au pierdut în timpul atacului, iar asta în esență e o pierdere îngrozitoare din perspectiva americană. Cât privește logistica, pierderile suferite în timpul Tidal Wave au afectat major alte două teatre de operațiuni. 

Toate cele cinci grupuri de bombardiere B-24 alocate Teatrului European de Operațiuni și Teatrului de Operațiuni din Mediterana au fost trimise în acest raid. Aceste bombardiere aveau o rază de acțiune mai mare și puteau să transporte mai multe bombe decât un aparat de zbor B-17. General locotenentul Ira Eaker, care era atunci comandantul forțelor aeriene americane dislocate în Marea Britanie, a fost scandalizat când a auzit despre numărul mare de victime și pierderi suferite. Trei dintre aceste grupuri de B-24 erau ale lui și fuseseră trimise temporar să execute această misiune. Eaker a fost nevoit să își revizuiască toate misiunile planificate pentru august 1943, fiindcă nu mai avea piloți, iar avioanele rămase aveau nevoie de reparații majore.  

Pentru generalul Dwight D. Eisenhower, care conducea teatrul de operațiuni din Mediterana la acea vreme, pierderile suferite la Ploiești au însemnat că nu a avut destule bombardiere ca să poată bloca și securiza strâmtoarea Messina, în timp ce forțele Axei erau evacuate din Sicilia în Italia. Vreau să subliniez că oricât de uriașă a fost scara la care s-a desfășurat acest război, felul în care se desfășura o misiune avea implicații majore asupra celorlalte, pe alte fronturi. Totul era conectat.

Așadar, pierderile de la Ploiești au afectat destul de tare operațiunile din Italia și Ofensiva Combinată de Bombariere pe tot parcursul anului 1943. Nu cred că o să vedem vreodată raidul de la 1 august 1943 Ploiești în serialul „Masters of the Air”.

Bombardiere și piloți Aliați în timpul celui de-al doilea război mondial. Sursa: United States Air Force.

Dar românii pot înțelege impactul raidului asupra operațiunilor aeriene americane dacă se uită la misiunea Schweinfurt-Regensburg. Ploieștiul a fost un motiv major pentru care americanii nu au putut folosi bombardierele B-24 pentru acea misiune. 

Cu privire la prizonierii de război (POW), întrebarea e foarte bună. M-am întrebat și eu și a trebuit să caut mult să aflu. Știm multe despre regimul de detenție și ce s-a întâmplat cu prizonierii americani din Germania, dar foarte puține despre cei care au fost luați în România. 

După cea de-a doua ofensivă Iași-Chișinău și după ce România a întors armele și a luptat alături de Aliați, americanii și-au trimis avioanele B-17 să își recupereze prizonierii de război. În total 1,166 de prizonieri de război aliați au fost evacuați din România. 

E o informație publicată în cartea lui Jay Stout, „Fortăreața Ploiești”. În mod surprinzător, Stout nu vorbește despre prizonieri decât în câteva pagini despre această poveste remarcabilă. Dacă iei în considerare numai cât de complexă trebuie să fi fost din punct de vedere diplomatic și militar o astfel de evacuare, la o scară atât de mare, cred că ar mai ieși o carte numai pe acest subiect. E fascinant și încă lucrez ca să descopăr mai multe despre culisele acestui episod aproape necunoscut. Mă las iarăși atras și mai adânc în istoria României!


Pomenești în carte un locotenent colonel, Lesley Forster, un ofițer britanic, care înainte de război lucrase la Ploiești, iar ulterior a fost cooptat în comitetul de planificare al operațiunii Tidal Wave. Are vreo poveste? 

Locotenent generalul Lewis Brereton scrie despre el în jurnalul său, că a fost chemat la datorie în SUA. La acea dată, americanii planificau în profunzime operațiunea Tidal Wave și au cerut ca Lesley Forster să li se alăture. Din SUA, Forster a zburat via Washington D.C. – Benghazi, unde au fost finalizate și ultimele detalii referitoare la raidul de la Ploiești.

Din ce am putut să-mi dau seama din jurnalul lui Brereton, Forster a fost chemat să participe tocmai fiindcă lucrase înainte la Ploiești și era considerat expert în domeniul petrolului. Dacă ne gândim cât de puține informații aveau de fapt americanii despre rafinăriile românești, prezența lui Forster în acel comitet trebuie să fi însemnat niște informații certe despre zonă și despre dispunerea rafinăriilor. 

Focșaniul bombardat

Dacă am înțeles corect, unul din lucrurile care au mers prost în planificarea Tidal Wave a fost lipsa de informații corecte despre Ploiești, despre forțele anti-aeriene dislocate acolo și despre geografia locului, împrejurimile Ploieștiului. Pe ce filieră au primit americanii aceste informații, care au și fost în mare măsură eronate? 

Aveau, bineînțeles, niște spioni în România, dar din ce am putut să-mi dau seama, cea mai mare parte a informațiilor pe baza cărora s-a planificat Tidal Wave veneau din afara României.

O parte din datele despre economie au fost puse cap la cap din ceea ce au raportat companii cu capital străin, care avuseseră afaceri în România înainte de război. Am găsit chiar și un ghid de călătorii vechi pe care specialiștii în informații l-au folosit ca să identifice țintele bombardierelor. 

Îmi aduc aminte în mod particular de un pod, care era considerat țintă și era pe lista pentru obiectivele care trebuiau avariate în 1944 și se folosiseră poze din ghidul de călătorie ca să fie identificat. A fost destul de surprinzător să descopăr asta. 

Chiar înainte de debutul misiunii Tidal Wave, un pilot român a defectat și a încercat să prevină Aliații de complexitatea sistemului anti-aerian instalat la Ploiești.

Informațiile oferite de el erau în contradicție cu ceea ce încropiseră ofițerii de informații așa că americanii și britanicii nu au luat în considerare ceea ce a spus acest om, ci au avut încredere în analiza lor. Din păcate pentru ei, informațiile pilotului erau certe. Asta a fost una din multele lecții învățate după raidul din 1943. În 1944, americanii și sovieticii au început să schimbe informații legate de capacitatea de apărare a românilor și despre țintele identificate. 

În cadrul ședințelor pentru planificarea Operațiunii Frantic, ofițerii de informații americani și sovietici au făcut schimb de informații despre forțele germane și române din zonă. Americanii au învățat multe din ceea ce a mers prost în Operațiunea Tidal Wave. Una dintre cele mai importante lecții a fost că aveau neapărată nevoie să-și îmbunătățească felul în care colectau informațiile.

Bombardierul B-24D „Angie the Ox” – Boul Angie, din Escadrila 515, zburând deasupra Bucureștiului într-un nor de fum în 4 aprilie 1944. Sursa: National Archives and Records Administration

Știm din cărțile lui Dennis Deletant că rețeaua de informatori a Aliaților în România era destul de slabă, că s-au depus eforturi considerabile pentru a crea măcar aparența unei mișcări anti-naziste dispuse să colaboreze cu Aliații. Ai găsit ceva despre asta în cursul cercetării tale? În cine aveau încredere americanii în ‘43- ‘44?

Încă cercetez aspectul acesta, dar din ce mi-am putut da seama cred că americanii primeau informații destul de corecte de la sovietici în 1944. Am menționat adineaori de întâlnirile care au precedat Operațiunea Frantic. Mai era o linie oficială de comunicare pe la Moscova. Șeful misiunii americane de la Moscova, general maiorul John Deane, a fost extrem de prolific în a transmite informații prețioase venite de la sovietici. 

Sovietele erau în stare să ofere informații de context foarte importante, deși e o discuție încă despre cum americanii au trebuit să se descurce cu puținul pe care îl primeau de la Moscova. Deane primea prin această linie de comunicare mai ales informații despre țintele din România, pe care URSS-ul le voia bombardate. Nu erau informații foarte complexe, dar tot erau importante, fiindcă asta îi ajuta pe americani că își reducă lista de obiective și să susțină ofensiva sovietică de la sol. 

În aprilie 1944, URSS a fost pentru atacarea infrastructurii civile din România. La sfârșitul lui mai, au indicat că n-ar avea nimic de obiectat dacă țintele ar redeveni câmpurile de petrol și rafinăriile. 

La sfârșitul lui iulie, început de august 1944, rușii au fost mult mai specifici, când au cerut ajutorul american. Lui Deane i s-a comunicat de la Moscova că americanii ar trebui să bombardeze aerodromurile de lângă Iași. Nu-și permiteau să fie mai clari decât atât în comunicarea cu americanii. Acum încerc să înțeleg mai bine cum funcționa acest sistem de ofițeri de legătură dintre SUA și URSS. 

În 1944, lui Ira Eaker i s-a dat comanda Forțelor Aeriene Aliate din Mediterana. Din acel moment el a încercat din răsputeri să creeze un alt canal de comunicații cu URSS, mai exact un canal direct cu ofițerii comandanți din teatrele de operațiuni, ca să se poată coordona mai bine. A reușit să creeze un astfel de canal cu mareșalul Fiodor Tolbuhin, care comanda al treilea front din Ucraina. Știm însă foarte puțin despre cum funcționa și ce se comunica prin acest canal. Am văzut documentele lui Eaker disponibile la Washington, dar aproape că nu se vorbește deloc despre acest lucru în ele. Încă încerc să înțeleg. Ce știu cu certitudine despre aceste canale de comunicare SUA-URSS e că americanii încercau să verifice orice venea pe filiera sovietică, fiindcă nu aveau, de fapt, încredere unii în alții. Războiul Rece se profila deja și existau în background tensiuni care mocneau între americani și sovietici. Dar la acel moment, 1944, prioritatea era câștigarea acelui război. 

Un alt set de informații pe care se puteau baza americanii venea din sursa Ultra. Aliații au putut pune cap la cap o sumedenie de informații importante după ce au reușit să spargă codurile secrete ale naziștilor. Dar și ceea ce primeau pe acest canal trebuia filtrat și verificat prin alte surse de care dispuneau. Ultra a furnizat o sumedenie de informații importante pentru contextul larg al războiului, despre efortul de război depus de Germania, dar nu a putut oferi informații punctuale despre fronturi.

După cum vezi, sursele de informații pe care s-au bazat acțiunile împotriva României sunt destul de departe de România. 

Dar aș vrea să vorbesc despre un tip de informație frecvent folosit: recunoașterea aeriană. După ce Aliații au putut ateriza în sudul Italiei, americanii au putut folosi aerodromurile de lângă orașul Foggia. Acest fapt a adus aeronavele americane mult mai aproape de România. Există o mulțime de material filmat, fotografiat în urma unor zboruri de recunoaștere executate în România în 1944. Au fost făcute atât înainte de bombardamente pentru identificarea țintelor și a capacităților de apărare, cât și după, ca să se poată înțelege în ce măsură acțiunile au avut efect. 

Dar, la fel ca în cazul informațiilor secrete, nici informațiile provenite din zborurile de recunoaștere nu au fost perfecte. Fiecare metodă de adunare de informații are defectele ei, însă ideea generală era să adune date din cât mai multe resurse posibile ca să evite repetarea unei situații oarbe, așa cum a fost în 1943. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Cu privire la România și la războiul aerian în care a fost implicată în 1943-1944 cred că am văzut numai vârful unui aisberg. E multă istorie adunată despre bombardamentele Aliaților împotriva României, care au fost trecute cu vederea din pricina fixației pe țintele petrolifere. E un răspuns lung și neclar la întrebarea ta, însă adunarea de informații într-un război e un proces extrem de complex și deseori puțin documentat, tocmai pentru a proteja anumite informații sau canale folosite. Cred că un lucru de care războaiele actuale ne-au reamintit este că e extrem de greu să ne facem o imagine clară a câmpului de luptă, chiar și când mai multe informații vin din primele linii sau prin intermediul rețelele de socializare care joacă un rol atât de important.

Sodați americani și sovietici pe frontul de Est 1944. Mesajul de pe bombă: Către forțele Axei, din partea SUA și URSS. Sursa foto: United States Air Force

Începând din primăvara lui 1943, americanii au colaborat cu sovieticii, pe care i-au ajutat să avanseze pe frontul de Est și să împingă România, până în punctul în care aceasta a întors armele la 23 august 1944. Scrii în carte și ai spus și adineaori că rușii nu erau de acord să își lase ofițerii și comandanții din teren să aibă relații directe cu omologii lor americani. Și că cea mai mare parte din comunicare trebuia să treacă prin Moscova, la nivel central. Le era frică să nu piardă controlul asupra informațiilor pe care le dețineau sau nu voiau să dezvăluie mai mult din planurile lor reale legate de Europa de Est, ce crezi? 

Cred că cel mai corect răspuns la această întrebare pe care îl pot da este că trebuie să înțelegem că prioritatea Aliaților era întâi de toate să câștige războiul. În Balcani asta însemna să elimine contribuția strategică a României în cadrul Axei. Principalul obiectiv al Aliaților era să oprească exporturile de petrol dinspre România spre Germania și apoi să elimine ofensiva militară a României, care jucase un rol important pe frontul de Est începând cu Operațiunea Barbarossa din 22 iunie 1941. 

Odată ce înțelegi cum vedeau Aliații România, totul se așează în perspectivă. De asta americanii și britanicii au apelat la URSS ca să stabilească un sistem de colaborare, care să le permită operațiuni comune sol-aer împotriva României în 1944.

În timpul primei ofensive Iași-Chișinău, forțele americane și britanice au lovit obiective vizând transporturile și căile ferate, dar și ținte civile. Din același motiv au minat Dunărea și au întreținut criza refugiaților, cu care se confrunta deja România în 1944. Au încercat să înrăutățească situația refugiaților, au atacat poduri și linii feroviare folosite de refugiați. Speranța era că potopul de refugiați va crea probleme interne guvernului român și le va submina capacitatea de a rezista în fața sovieticilor. Sperau că mai mulți refugiați pe drumuri însemna blocarea liniilor feroviare rămase și asta va încetini mișcarea forțelor Axei în România.

Odată ce ofensiva din teren a eșuat, americanii și britanicii au trecut la o campanie agresivă de bombardament a rafinăriilor din România, dar numai după ce s-au consultat cu sovieticii în acest sens. 

Din iunie-iulie 1944, sovieticii încep să indice mai clar care sunt obiectivele care ar trebui eliminate, astfel încât cea de-a doua ofensivă Iași-Chișinău să aibă succes de această dată în august. Așa că americanii încep din nou să bombardeze țintele din infrastructura de la sol, căile ferate, drumuri, dar și aviația românească și Luftwaffe. Ofensiva germană în războiul aerian din primăvară a fost ceva ce sovieticii nu luaseră în considerare, iar asta a jucat un rol cheie în înfrângerea lor. De aceea, ulterior, au cerut americanilor să bombardeze aerodromurile, ca să limiteze implicarea Luftwaffe. 

Ce vreau să subliniez insistând asupra acestor detalii este că nu cred că în 1943-1944 americanilor le păsa dacă URSS va ocupa România după război.

Document secret al Aviației americane, care stabilește prioritățile bombardamentelor din aprilie 1944: căile ferate din București și Ploiești și infrastructura feroviară din România în general. Document pus la dispoziția PressOne de istoricul Luke Truxal.

Tot ce îi interesa era să câștige războiul înaintea rușilor. Și asta este o problemă pe care o vor conștientiza puțin mai târziu. Nu am căutat să văd analiza Departamentului de Stat cu privire la aceste operațiuni coordonate, dar știu din alte surse că pentru Armata SUA menținerea acestui sistem de colaborare SUA-URSS în Balcani era foarte important. Eaker în particular își dorea îmbunătățirea abilităților de colaborare pe frontul de Est. Mai târziu – scriu și în carte – este un moment de tensiune, care amenință aceste relații de altfel șubrede, când americanii atacă accidental o coloană blindată sovietică la Niš (azi în Serbia, n.red) după ce România trecuse de partea Aliaților. 

Eaker a fost furios pe acest incident de friendly fire pentru că îi punea în pericol întreaga abilitate de a se coordona mai departe cu rușii pe frontul estic. A existat în permanență frica că Sovietele vor înceta să mai ofere informații americanilor și chiar așa a și fost după acest incident, pentru o vreme sovieticii și-au limitat cantitatea de informații distribuită. 

A fost nevoie de multă diplomație implicată și multe scuze din partea americanilor, ca incidentul să nu escaladeze și să provoace și mai multe daune acestei colaborări. Dar, ca să revin la întrebarea dacă SUA era la curent cu planurile post-război ale URSS în legătură cu Balcaniul și Europa: SUA nu avea încredere în Stalin și în intențiile lui, dar prioritatea lor a rămas câștigarea războiului. Absolut orice altceva a fost tratat ca o problemă secundară.


Care a fost, de fapt, strategia din spatele deciziei de a bombarda infrastructura civilă de transport din România în 1944, respectiv căile ferate? 

Strategia de a ataca civilii în 1944 a fost văzută în mare parte drept o oportunitate de a exploata succesul sovietic de pe frontul din Ucraina, la începutul anului. În februarie și martie 1944, americanii și britanicii asistă la colapsul forțelor Axei în Ucraina. Sunt martorii acestui exod masiv de refugiați și sunt convinși că punând presiune pe țintele civile vor forța colapsul întregului stat român în timp ce Armata Roșie ajunge la frontiera cu România.

O parte din această strategie a fost fundamentată pe teoriile dinaintea războiului privind importanța forței aeriene într-un conflict. În anii ‘20- ‘30 exista această convingere că atacurile împotriva civililor pot duce la sucombarea statului. 

Însă așa cum am fost martori în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și chiar și astăzi, atacurile împotriva civililor nu funcționează înspre această direcție. De fapt, acest gen de atacuri face ca populația civilă să se coaguleze și să își susțină și mai tare guvernul și efortul de război împotriva inamicului dintr-o varietate de motive, dar mai ales dintr-o sete de dreptate, de răzbunare împotriva țărilor care au condus atacul.

Bombardamentele țintite împotriva Bucureștiului în 1944 au fost îngrozitoare și au ucis mii de civili, dar mai degrabă au cimentat determinarea românilor în loc să o slăbească.

Coperta cărții scrise de istoricul Luke Truxal

Că tot m-ai întrebat, aș vrea să spun ceva despre cum și de ce au fost alese aceste ținte civile în România. Căile ferate pentru transportul persoanelor și traficul pe Dunăre erau extrem de importante pentru Germania. Germania se baza pe aceste rute pentru exportului de petrol și al resurselor brute dinspre România, al materiilor prime care ajungeau în fabricile nemțești și în fabricile de armament. Fără exporturile românești, Germania rămânea fără aceste materii prime, dovadă că, după ce România a defectat, în Germania a început o criză majoră a petrolului. Criza începuse deja să se manifeste încă din aprilie 1944, dar nu se compară cu ceea ce s-a întâmplat după august 1944. 

În analiza lor, Aliații și-au dat seama că românii foloseau aceste două rute pentru exporturi, pe de o parte Dunărea, pe de alta anumite căi ferate utilizate și pentru transportul persoanelor, din pricina geografiei și morfologiei terenului. Odată ce au înțeles asta, bombardamentele au vizat în special aceste linii în mai multe puncte și un grup al RAF 205 a executat misiuni aeriene deasupra Dunării. Astfel a fost limitată foarte mult capacitatea de export a țării. 

Din punct de vedere militar, liniile de cale ferată sunt importante pentru că astfel proviziile și logistica necesare armatei sunt mișcate în interiorul unei țări în funcție de necesitățile de apărare. 

Numai că în România cea mai mare parte din liniile care transportau marfă deveniseră și linii de logistică pentru armată. De aceea nodurile feroviare din București și Ploiești erau importante. 

Din imaginile pe care le-am văzut, un nod feroviar era exact în apropiere de complexul de rafinării de la Ploiești. Acest fapt a generat un soi de dezbatere între experții militari, dintre care o parte au susținut că liniile de cale de ferată de la Ploiești au devenit țintă în ideea de a neutraliza și rafinăriile din zonă. Eu nu am întâlnit niciodată o indicație precisă în acest sens. 

Dar ce trebuie să luăm în considerare e că la vremea respectivă nu era posibilă bombardarea de precizie, fiindcă nu exista aparatura necesară. Ținteau către o zonă sau către un oraș și sperau ca bombele să atingă acel perimetru

Există această nedumerire legată de planul americanilor, care par să fi început bombardamentele asupra zonelor cu petrol din aprilie, când în realitate Eisenhower și-a dat aprobarea pentru executarea Planului Petrol abia la sfârșitul lui mai. Iar comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale SUA a dat ordinul specific oficial abia în 8 iunie 1944.

Harta Operațiunii Frantic, iunie 1944. Sursa: United States Air Force.

În Ploiești, dar nu numai, există încă acest sentiment anti-american. Această memorie a distrugerii reprezintă încă o insulă de nemulțumire, o populație care se consideră nedreptățită. Ce ne poți spune despre piloții care au zburat atunci peste Ploiești? Erau aviatori cu experiență, erau tineri? Erau speriați de misiunea care li se încredințase? 

În raidul din 1 august 1943 de la Ploiești efectivul de piloți era bine antrenat și avea o vastă experiență de luptă. Chiar înainte de raid, piloții s-au antrenat special pentru misiunea Tidal Wave. Cinci dintre piloții americani, care au participat, au primit Medalia de Onoare a Congresului pentru eroism. 

Așadar, aptitudinile și curajul piloților nu pot fi subiect de dezbatere. Cea mai mare parte dintre piloți aveau atunci puțin peste 20 de ani. Erau foarte tineri și da, erau speriați la fel ca orice combatant care se pregătește să intre în luptă. 

Cu toate acestea, s-au detașat de sentimentele de frică și îndoială în timpul raidului. Multe au mers prost în timpul raidului. Au fost erori făcute de comandanții forței de atac, care au condus la ruperea formației în două. Asta a ușurat apărarea anti-aeriană a româno-germanilor. Cred că și dacă raidul mergea ca la carte, întocmai cum a fost planificat, ar fi fost tot un dezastru pentru americani în ceea ce privește victimele. Ei au subestimat serios capacitatea de apărare anti-aeriană și au supraestimat rezultatele potențiale ale misiunii. 

Dar e o altă parte a întrebării la care aș vrea să răspund separat și anume cea legată de casele civililor din Ploiești, care au fost lovite de bombe. E un subiect sensibil. 

Raidul programat pe 1 august 1943 a fost un bombardament de precizie. Americanii foloseau un vizor Norden prin care identificau țintele. Problema cu acest fel de localizare în al doilea război mondial era lipsa acurateții. La modul ideal, o misiunea era considerată de succes, dacă bomba reușea să ajungă la circa 1.000 de picioare de țintă (circa 300 de metri, n.red.). 

În timpul Operațiunii Tidal Wave, unul dintre motivele pentru care avioanele de atac americane au zburat atât de jos a fost tocmai acesta, de a obține un nivel de acuratețe mai mare decât ar fi fost dacă lansau bombele de la altitudine mai mare. Nu a fost singurul motiv. Sperau că astfel vor evita să fie detectați de operatorii radar români și nemți.

Informare secretă în care oficialilor Ministerului de Război american li se aduce la cunoștință că rușii sunt de acord cu continuarea atacurilor aeriene asupra Bucureștiului și Ploieștiului. Sursa: document pus la dispoziția PressOne de istoricul Luke Truxal.

Bombardierele au reușit să lovească câteva rafinării de pe lista de ținte în plin în timpul misiunii. Deci, acuratețea raidului a fost destul de bună. Au fost raiduri în 1944 când bombardamentele au mers mult mai prost, din pricina tehnologiei de care dispuneau la acea dată. Au fost multiple încercări de a lovi cu precizie ținte din România, dar și peste tot prin Europa, unde americanii au ratat pur și simplu obiectivul, în ciuda eforturilor. Iar asta a dus la și mai multe victime din partea civilă, la și mai multe case distruse de bombe.

Dar au fost și cazuri când bombardierele americane au targetat în mod intenționat ținte civile folosind această tehnică numită „blind bombing” – bombardare în orb. Această metodă a fost folosită pentru a ocoli acoperirea cu nori joși sau cortinele de fum lansate de români și care întunecau vizual ținta. Atunci, foloseau un sistem de bombardare radar care nu este foarte precis și atacau zone mai largi din jurul unui oraș în speranța că vor atinge, totuși, ceva. 

Cred că e important să vorbim despre cât de complexă a fost campania aeriană desfășurată de americani împotriva României în 1943 și 1944 tocmai din pricina acestui parteneriat strategic care există astăzi între țările noastre. E important să înțelegem natura războiului și a utilizării puterii aeriene.

SUA nu a mers la război împotriva României setată să atace populația civilă. Au fost obsedați de un singur obiectiv și în 1942 și în 1943 și în 1944 și anume de distrugerea rafinăriilor de petrol românești. 

Au avut campanii de precizie care au targetat rafinăriile de petrol și au provocat pagube majore producției românești de petrol. Dar, în timp ce războiul se prelungea, au început să ia în calcul și să bombardeze și ținte civile sperând că vor obține un efect decisiv. Asta nu s-a întâmplat. 

Cred că SUA poate recunoaște pagubele provocate părților civile în timpul războiului de o manieră productivă. Putem admite că au fost momente în care am greșit țintind refugiații, care fugeau din calea frontului și bombardând suprafețe întinse în încercarea de a pune și populația și guvernul român sub presiune. 

A fi cinstit în astfel de privințe cred că face parte din procesul de vindecare de după cel de-al doilea război mondial. Un lucru pe care îl putem învăța din istoria militară este că, dacă nemulțumirile nu sunt discutate de ambele părți într-un forum deschis și onest, atunci acele sentimente pot dura mult, chiar și după ce aceia care au participat la război au dispărut. Acest lucru în sine este o amenințare la adresa parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite.

Pot conchide spunând că, din păcate, atacurile împotriva populațiilor civile fac parte din natura războiului și a campaniilor aeriene. Odată ce începe un război, acesta va escalada până la sfârșit. În război nu se pune problema dacă civilii vor deveni victime ale războiului, ci când.

Războiul din Ucraina s-a intensificat de când a început în 2022, iar atacurile rusești împotriva civililor ucraineni au fost bine documentate încă de la începutul războiului. Războiul este plin de crime de război și, așa cum am văzut în ultimele săptămâni, Rusia a început din nou o campanie aeriană la scară largă care vizează civilii ucraineni. Din păcate, mă tem că războiul se va înrăutăți mult înainte de a se termina.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios