logo
Susține
Oamenii fainiDezinformareInternaționalTineriProject FIstorieEnglish Section
  • Știri
  • Opinii
  • Mediu
  • Viața
  • Orașe
  • Oamenii faini
  • Dezinformare
  • Internațional
  • Tineri
  • Project F
  • Istorie
  • English Section
Mihnea Măruță

Mihnea Măruță

Redactor

România

05/10/2015

De ce îți e cel mai dor, când te gândești la România?

https://images.pressone.ro/wp-content/uploads/2019/09/24174019/Mihnea-Maruta.jpg

Mihnea Măruță

Redactor

Lucian Ancu, fizician, Geneva:

Trăind de mulţi ani peste hotare, schimbându-mi locaţia ca un nomad la câţiva ani, dorurile care mă apucă după Romania s-ar putea să pară hilare. De multe ori mă apucă dorul de un platou cu brânză de burduf, roşii, o ceapă roşie, nişte slănină, un pateu la conservă şi ceva pâine de ţară. Aşa-i când stai prin locuri în care nu găseşti caş şi urdă. Asta-i pofta pe care mi-o pot astâmpăra precum Caragiale, găsind surse prin care să le pot cumpăra de la origine.

Iar când pofta e astâmpărată, dorul începe să clocotească în tine şi-ţi dai seama că mâncarea nu are decât valoarea semiotică de a ţine locul a altceva: lumea în care ai crescut. Căci în jurul mesei, înfruptându-se din platou, ai vrea să-ţi fie părinţii, rudele cu toatele... Dorul e dorul după copilărie, ascuns în dorul de România.

Dar nu vă fie milă de noi, acest dor îl trăiţi şi voi în România. Schimbaţi România cu satul/oraşul de unde veniţi şi o să vedeţi cum începe clocotul în voi...
Iulia Badea Guéritée, jurnalist, Paris:

Mi-e dor de anotimpuri, de senzaţii, de unele momente. Mi-a fost dor de oameni, de prietenii mei, sau de cei pe care-i credeam prieteni, doar în primul an de după plecarea mea (am plecat în 1999). Revenind, după un an de dor, am realizat că dorul avusese o direcţie univocă: pentru ei devenisem o paria, o laşă, tocmai pentru că plecasem.

Am învăţat între timp că distanţele nu mai înseamnă nimic astăzi şi că oamenii la care ţinem ne pot fi aproape şi de la 3000 de kilometri depărtare. Că îi putem revedea. Unele senzaţii, însă, sunt de nerecuperat. Unele anotimpuri, unele gesturi. Sunt cele mai simple cu putinţă şi sunt exact cele care românilor, în speţă celor din ţară, nu le mai spun nimic.

Mi-e dor, deci, de răsăriturile de soare din România, de mirosul şi textura zăpezii, de maiestuozitatea munţilor Carpaţi, de mirosul ghioceilor primăvara, de mărţişoare. De colinde. De acea stare de "bine" pe care încerc să o regăsesc de fiecare dată când revin în Ardeal.

Încerc să regăsesc toate aceste stări de fiecare dată când revin, doar pentru muncă, niciodată pentru mine, personal. Uneori reuşesc, alteori nu. Mă simt de fiecare dată asemeni lui Proust la Guermantes, caut cu disperare timpul pierdut, ştiind pertinent că nu-l voi mai regăsi niciodată.
Laura Cristescu, product manager, Montreal:

Când am ajuns aici, acum 5 ani, îmi lipseau multe lucruri, unele de-a dreptul ridicole, cum ar fi pâinea. Aici, pâinea are alt gust. Când mergeam pe stradă aveam impresia că zăresc prieteni sau cunoscuţi, la fel cum mi se întâmpla când ieşeam din casă în Bucureşti. Acum mi se părea că o văd pe Carmen în autobuz, acum zăream un vârf de cap din Dragoş într-o maşină. Creierul meu credea că e tot acolo şi proiecta imagini familiare.

Ne-am întors în ţară în 2014 şi am căutat să revedem locurile care ne lipseau. A fost o terapie excelentă: acum nu-mi mai lipseşte aproape nimic. Toate locurile vizitate sunt complet schimbate, nimic nu mai e cum îmi amintesc eu. Şi oamenii s-au schimbat, sau îi văd eu altfel. M-am surprins de câteva ori că nu le-am înţeles sarcasmul, atât de familiar în trecut; mi se părea prea agresiv, prea extrem. Totul e analizat critic negativ. Îmi dădeam seama că, adesea, aveam pe faţă aceeaşi expresie surprins-uimită a turistului american, şi mă umfla râsul.

Am constatat că îmi face plăcere din ce în ce mai mult să întâlnesc români pentru prima dată, fie în magazine din Montreal, fie în vacanţă. De curând am întâlnit un cuplu de români în Cuba şi m-am bucurat foarte tare. Lucrul ăsta nu se întâmpla când trăiam în România. Cu greu intram în vorbă cu cineva necunoscut. Distanţa m-a făcut mai deschisă, mai lipsită de prejudecăţi. Judec oamenii mai puţin.

Azi îmi lipseşte în fiecare zi tata şi, câteodată, vara, Vama Veche, dar aia din 2002, nu asta pe care am vizitat-o de curând. De unde trag concluzia că îmi lipsesc anii tinereţii.
Elena Crişan, bijutier, Dillenburg (Germania):

De când m-ai întrebat de ce îmi este cel mai dor, am început o listă. Am scris tot ce mi-a apărut în gând, iar surpriza e că nu îmi lipsesc atât de multe, dar sunt intense. Gustul de "roşie adevărată" mi-a lipsit printre primele în Germania, în general gustul autentic al fructelor şi legumelor. Apoi am petrecut verile fără o ploaie adevărată, spectaculoasă, cu tunete şi fulgere, la care tot mai sper.

Dar cea mai intensă lipsă care mă face să sufăr este lipsa prietenilor. Îi contactez rând pe rând, iar când sunt în ţară sper să ne vedem, dar simt cum viaţa merge înainte, separat, iar drumurile noastre nu se mai intersectează atât de des cum mi-ar plăcea.
Anca Fronescu, manager cultural şi jurnalist freelancer, Amsterdam:

Cel mai dor de acasă îmi este să mă întâlnesc cu mama pe stradă din pură întâmplare. Mi-e dor sau mă întreb uneori cum ar fi viaţa mea "românească"; mi-e dor să mă exprim în română în lumea mea cea mai personală. Zilnic. Fără să dau alte explicații de vreun fel. Cuiva.

Să nu fiu cealaltă Anca, cu acele identități care s-au tot adăugat prin lume. Mi-e dor de dulceţuri şi şerbeturi, de magnolia de după colţ, de grădina Ioanid, de acea bancă din ea care e a mea.
Anamaria Marinca, actriţă, Londra:

Mi-e dor de supa galbenă a mamei, de nopţile de vară, de crizele de râs, de baticul de pânză topită de la tata pe care l-am pierdut, de concertele de iarnă, de zăpadă, de Rex de la Mesteacăn. Şi de teii care au fost tăiaţi.

Foto: Ronald Dick (c)
Cristian Mijea, fotojurnalist, Montreal:

Plecatul din România e aproape ca lăsatul de fumat. Crezi ca nu poţi să trăieşti fără ţigară, crezi că ţigara te defineşte, că nu exişti fără o ţigară în mână, nu există cafea sau bere dacă nu e şi ţigară.

Apoi te laşi, şi după o vreme îţi dai seama că nu e mare chestie. Şi, cu toate că rămâi în sinea ta veşnic fumător, ţi-e clar că nu mai ai nicio treabă cu ţigara şi că nu ai să mai fumezi. Acuma, e drept şi că mai sunt oameni care se reapucă de fumat.
Daniel Necşa, şef de unitate la Comisia Europeană, Luxemburg:

Când mă gândesc la România, cel mai dor îmi este de familie şi de prieteni. De grătare şi de porumbul copt, de discuţiile aprinse despre politicieni şi câteodată (mai rar) despre politică, discuţii care anticipau talk-show-urile pe care nu le-am mai prins în România decât în concedii.

Mi-e dor de fructele şi legumele din piaţă, care aveau un gust pe care azi nu-l mai găsesc niciunde. Şi, evident, de nunţile de la ţară din Ardeal, cu starostele care încearcă să aranjeze haosul inerent acestor evenimente şi cu nuntaşii cărora nici că le pasă - că doar au venit să se distreze, nu?
Manuela Paraipan, consultant pe relaţii internaţionale, "nomad" prin Orientul Mijlociu:

Uneori mi se face dor, aşa, un amestec de bucurie şi inimă strânsă, de unele locuri din Bucureşti, Braşov, sau de vestul ţării, unde am copilărit. Zâmbesc larg la gândul revederii câtorva oameni dragi mie. Pe unii nu îi văd pe cât de des mi-aş dori. Îmi lipseşte teatrul, şi nu pentru că ar lipsi cu desăvârşire din Orient, din Golful Persic sau de la Praga, dar îmi pare mai încântător acasă. Limba, înţelesul unui gest, al unei priviri, şi or mai fi alte motive de subtext.

Se mai întâmplă să îmi pară rău că nu fac acasă ce fac pentru alţii prin alte părţi. Experienţa vieţii de expat, part sau full-time, e bogată, dar nu întotdeauna suficientă. Mult din ceea ce ştiu şi sunt acum nu era posibil dacă rămâneam prinsă ca într-un insectar. Curiozitatea e un mod de viaţă. Oameni, locuri, întâmplări ce nu pot să fie egalate nici în plan profesional, nici personal.

Sunt nomad prin caracter, nu doar din necesitate, şi asta e şansa pentru care am muncit serios. România e "iniţial acasă", locul în care au mai rămas din rădăcini. Nu ideal, nu nostalgie, dar acasă.
Lucia Popa, cercetător în sociologia artei, Paris:

Născut într-o cultură în care complexul "periferiei" are tradiţie, asimilezi aproape organic un sentiment vag de inferioritate. După cinci ani petrecuţi în Paris, complexul a dispărut, iar în urma lui rămâne craterul unui fost panteon imaginar al Occidentului.

Din România, Parisul părea zdrobitor de frumos şi inaccesibil, dar cangrena acestei distanţe era rodnică: citeam şi lucram bulimic, convinsă că, oricâte eforturi aş depune, nu voi atinge vreodată rafinamentul cultural al "celeilalte" Europe.

Dimpotrivă, astăzi, acea Românie mai degrabă imaginară în care unii poli ai lumii cresc spectaculos îmi lipseşte teribil. Era asemenea unui complex care te face să munceşti mai mult şi să imaginezi Parnasuri ireale. Cu toate acestea, la schimb, dezamăgitor după ce l-am cunoscut, Parisul îmi livrează lent o nouă tentaţie pentru imaginar: o altă perspectivă asupra României, filtrată prin sepia Vestului.
Cristi Roman, bucătar, Dublin:

Cel mai important lucru pe care vreau să-l spun este că nu mă simt emigrant, deloc, ci un român, locuitor al Europei (pe care o ador), care momentan se află în Irlanda. Din fericire, nu am plecat din motive economice, ci din altele, cu totul personale.

Din România & Bucureştiul meu, pe lângă părinţi, prietenii buni şi rude, îmi este dor cel mai mult de următoarele: legumele şi fructele româneşti, pieţele ce le găzduiesc, mirosul de tei, cartierul Drumul Taberei (deşi sunt crescut şi maturizat în Dorobanţi), numeroasele şi lungile seri de beri de pe terasa Green Hours (mai există, sper), robinetul unic ce mixează eficient apa caldă cu cea rece (în Irlanda, aproape peste tot sunt două conducte / robinete separate), taxiurile mereu ieftine (nu însă şi civilizate, uneori).

Pe de altă parte, dacă m-aş întoarce acum în România, mi-ar fi dor de multe lucruri dragi din Irlanda. Cred că e vital să iubeşti oraşul şi ţara în care locuieşti.
Lucian Stănescu, interpret, Bruxelles:

Cel mai dor îmi e de acei 2-3 prieteni buni din ţară de care te leagă mai multe amintiri irepetabile şi care sunt de neînlocuit. Şi îmi mai lipseşte mult natura sălbatică din România. Pădurile adânci încă neatinse, dealurile, munţii.

Peste tot pe unde mă învârt aici, în Belgia, dau peste un sat lipit de alt sat, lipit de un oraş. Parcele arate, lipite una de alta, cât vezi cu ochii, întrerupte doar de şosele şi, eventual, de alt sat.
Belgia are 363 de locuitori pe kilometru pătrat, România - 84.
Călin Taşnadi, inginer, Dublin:

Mi-e dor de mama şi de prietenii mei dragi, de nucul vecinei din care se rostogoleau "nuci surprize" în dimineţile răcoroase de-nceput de septembrie, în drum spre şcoală. Mi-e dor să mă întâlnesc sau să văd feţe cunoscute pe stradă (după vreo 2-3 ani petrecuţi în străinătate, imaginaţia îmi juca feste şi începeam să văd pe străzile din Dublin chipuri care doar se asemănau cu cele de-acasă, dar cărora mintea mea le dădea automat numele celor după care tânjeam).

Mi-e dor "să-mi bag nasul" în treburile vecinilor - oare mă urmăreşte vecina de la 1 pe vizor, oare m-or lătra câinii celuilalt vecin de la 1 când vin acasă la ore mici, un pic pilit?

Mi-e dor de-un ciolan afumat cu fasole bătută şi salată de ceapă la Vărzărie, şi-apoi fuga-fuguţa la cofetăria Carpaţi, să punem capac cu un doboş sau cremeş.

Şi mi-e cel mai dor să vorbesc în dulcele grai ardelenesc - arhaismele ies parcă la iveală dintr-un sertar special al creierului exact atunci când am nevoie de ele -, să mă "slobod la gură", tulai, Doamne, dor poate să-mi fie să sudui sau să mă sfădesc cu cineva în limba mea, să ne-njurăm sănătos după care să ne-apucăm de râs!

Mi-e dor de tot ce-am lăsat în urmă, ştiind doar că nu le voi regăsi niciodată aşa cum au fost, aşa că le-oi purta mereu cu mine-n suflet.
Ioana Tăut, fotograf, Berlin:

Nu sunt multe lucruri de care să-mi fie dor când vine vorba despre România. Dacă e totuşi să mă gîndesc la un lucru de care îmi este foarte dor şi căruia nu-i pot găsi echivalent în Berlin, acel lucru este viaţa simplă. Mi-e dor de mersul la piaţă, de târguitul cu nanele, mi-e dor să cumpăr un snop de pene de la o tanti de pe marginea drumului.

Am copilărit şi mi-am petrecut toate vacanţele de vară în satul Tătărăştii de Criş, comuna Vaţa de Jos, judeţul Hunedoara. Deşi acum încep să se schimbe lucrurile şi acolo, pentru mine va ramâne întotdeauna locul în care viaţa simplă are un sens şi un farmec anume. Acolo am învăţat că a fi ţăran nu e nicidecum o insultă sau o ruşine; am văzut ce înseamnă munca pe câmp, mersul cu vacile şi scăldatul în Criş.

Berlinul îmi oferă, probabil, tot ce pot cere în acest moment de la viaţă atât pe plan profesional, cât şi personal, dar de multe ori mă regăsesc tânjind după lucrurile mici şi simple. Mi-e dor de cana cu lapte proaspăt muls, de ouăle din cuibar, de cântecul cocoşului, de sunetul căruţei de pe uliţă, de statul la umbra nucului bătrân, de dealuri. Astea sunt lucruri pe care am să le iau cu mine oricunde aş merge şi mă simt norocoasă să le pot povesti străinilor despre ele. Mai mult, îmi place să le trântesc câte-o mămăligă cu brânză şi smântână.
Sergiu Tuhuţiu, pianist, Londra:

Pentru mine, esenţa vieţii e întâlnirea. Or, cel mai dor mi-e de felul lesne în care se mai produce pe alocuri întâlnirea în spaţiul uman românesc. Din experienţa mea, fiitul laolaltă în România e adesea mai direct, mai natural, mai adânc şi mai lipsit de artificii decât în multe alte locuri. Lumea intimă a celuilalt e mai uşor de accesat şi, prin urmare, şansele întâlnirii sunt mai mari.

Poate simt asta doar pentru că m-am format în acest tip de dinamică, însă pentru mine e un lucru esenţial. Acest ciocnet dezgolit dintre oameni va fi în viitor singurul leac împotriva alienării produse de comunicarea virtuală.

Share this

PressOne
  • RSS
  • Despre noi
  • Politica editorială
  • Politica de verificare a conținutului
  • Contact
  • Termeni și condiții

© 2025 PressOne.ro

  • RSS
  • Despre noi
  • Politica editorială
  • Politica de verificare a conținutului
  • Contact
  • Termeni și condiții