REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Președintele ceh Petr Pavel, președintele estonian Alar Karis, președintele leton Egils Levits, președintele român Klaus Iohannis, președintele slovac Zuzana Caputova, președintele polonez Andrzej Duda, președintele lituanian Gitanas Nauseda, președintele ungar Katalin Novak și vicepreședintele bulgar Iliana Iotova la conferința de presă de după summitul formatului București 9 din Bratislava, Slovacia, 6 iunie 2023. Liderii B9 se întâlnesc în mod regulat din 2015 pentru a-și alinia pozițiile înaintea summiturilor NATO. EPA/JAKUB GAVLAK

Există cu adevărat „o ușă întredeschisă” între Rusia și România? Interviu cu un expert în relații internaționale

La începutul săptămânii trecute, Valeri Kuzmin, ambasadorul Moscovei la București, a declarat într-o conferință de presă că autoritățile române nu sunt atât de dure în relațiile cu Rusia precum alte state din NATO. Acesta a insinuat că între București și Moscova ar exista o ușă întredeschisă, deși, cel puțin pe hârtie, relațiile dintre cele două state sunt înghețate de la începutul invaziei din Ucraina încoace. 

La acel moment, România expulzase deja 11 angajați ai ambasadei Rusiei în București. La câteva zile după declarație, Ministerul de Externe îi cerea lui Kuzmin să reducă personalul ambasadei cu alte 40 de persoane, sub amenințarea că, dacă nu se conformează, România va retrage acreditarea unor diplomați ruși.

Vrem să luptăm în continuare împotriva dezinformării și a știrilor false. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

La o primă analiză, declarația ambasadorului pare doar o altă narațiune falsă produsă de mașinăria de propagandă a Rusiei. Dar nu este prima oară când în spațiul public circulă zvonuri despre ambiguitatea poziționării României privind războiul din Ucraina. De la începutul conflictului încoace, România a fost criticată în repetate rânduri pentru faptul că nu comunică transparent despre ajutorul militar sau de altă natură pe care îl acordă Ucrainei.

Această lipsă de comunicare a dat naștere unor speculații cum că, spre deosebire de Polonia și țările baltice, România face un joc dublu: dacă Ucraina pierde războiul, relațiile cu Rusia vor putea fi reluate fără prea multe bătăi de cap. La această impresie a contribuit și discursul unor oficiali români privind dragarea canalului Bîstroe (despre care PressOne a relatat recent).

Pentru a vedea dacă declarațiile ambasadorului rus pleacă totuși de la un sâmbure de adevăr, dar și cum a apărut această reputație a României, de stat relativ apatic pe plan internațional, PressOne a stat de vorbă cu Marius Ghincea, cercetător la Institutul Universitar European (IUE) din Florența și expert în relații internaționale.

Marius Ghincea. Foto: arhiva personală

PressOne: Ambasadorul Rusiei la București spune că între România și Kremlin ar exista o ușă întredeschisă. Există vreun grăunte de adevăr în această afirmație?

Marius Ghincea: Nu. România tocmai a cerut ambasadei rusești să diminueze cu jumătate din număr personalul instituției. Relațiile sunt înghețate, nu e nicio ușă întredeschisă.

Ce e diferit la noi față de alții este simplul fapt că nu avem nici la nivel instituțional, nici la nivel de lideri politici, obiceiul de a avea o retorică populistă pe subiecte de politică externă. Lucru care există în țări precum Polonia, a cărei caracteristică fundamentală în politica externă nu este că face ceva, că nu prea face, dar are obiceiul ăsta de a avea gura mare –  se iau și de germani, ceea ce le strică relațiile cu Berlinul, se iau și de francezi foarte mult, se iau și de ruși. Au o tradiție în direcția asta, dar și stimulente electorale s-o facă. 

Deci o fac mai mult pentru uz intern.

Exact. Asta este interpretarea mea. Anul ăsta, Polonia are și niște alegeri foarte importante, alegerile parlamentare, iar în trecut relațiile cu Germania au fost super politizate, la fel și cele cu Rusia. Partidul Lege și Justiție de la Varșovia acuză partidele liberale de opoziție că nu au fost suficient de dure cu Rusia și Germania în ultimele două decenii. E o istorie lungă acolo. România, însă, nu are tradiția de a folosi o retorică diplomatică foarte populistă. 

Totuși, au existat episoade în care politicieni de vârf au folosit un discurs populist. Pe marginea dosarului Schengen, de exemplu. 

Da, dar sunt destul de rare și nu țin foarte mult. Pentru că, în general, subiectele de politică externă nu prezintă interes foarte crescut în rândul opiniei publice.

Românul se uită la politica externă cum se uită la showbiz, fără să-și dea seama că are un impact destul de mare și asupra sa.

Pe lângă asta, există și o tendință a instituțiilor publice românești de a izola subiectul politică externă. În sensul în care cam totul e la secret. Ministerul Afacerilor Externe are o tradiție și o strategie a discreției. 

Această strategie a discreției poate fi observată și în cazul relațiilor cu Rusia în contextul războiului din Ucraina?

Chiar acum lucrez la un articol academic pe tema asta. Din nou, poți să vezi diferența dintre România și Polonia, țară cu care ne comparăm atât de des. Polonezii sunt foarte transparenți când vine vorba de obiectivele lor privind Ucraina și de ajutorul pe care îl oferă.

Noi suntem la polul opus, în sensul că nu spunem nimic. Pe la colțuri spunem că am cheltuit deja câteva miliarde de euro cu ucrainenii, din care jumătate ar fi pentru ajutoare umanitare și cealaltă jumătate pentru ajutoare militare și economice. Dar în suma asta includ tot felul de investiții în infrastructură pe care le-au făcut pe teritoriul României în beneficiul Ucrainei. Spre exemplu, îmbunătățirile la portul Constanța sau la porturile de pe Dunăre –  care au rolul de a crește capacitatea lor, astfel încât să poată exporta ucrainenii mai mult.

O mamă ucraineancă își sărută copilul ca să-l liniștească, la Vama Sighet, pe 6 martie 2022. Foto: Raul Ștef

Dar în contextul ăsta, al războiului din Ucraina, de ce ne ascundem? Care e miza?

Asta e întrebarea pe care o pun și eu în articolul științific la care lucrez. Eu și co-autorul meu am identificat doi factori care explică diferențele dintre țări precum România și Polonia. Primul ține de cultura organizațională a instituțiilor de forță.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

În cadrul Ministerului de Externe de la Varșovia, regula este transparența și excepția este secretul. La noi, regula este secretul și transparența este excepția.

Deci tendința automată a oamenilor care sunt socializați în aceste instituții este să țină totul la secret. Atât din motive strategice, cât și pentru motive ce țin de tragerea la răspundere. Dacă lumea nu știe, nu te poate trage la răspundere.

Această cultură s-a format încă din perioada comunistă, când România a jucat un rol distinct în cadrul pactului de la Varșovia, de copil rebel ce avea totul la secret. Și a devenit un reflex pe care îl vezi foarte frecvent în instituțiile de forță. De exemplu, dacă vrei să trimiți un chestionar sau un sondaj experților din MAE, nimeni nu o să-ți răspundă pentru simplul fapt că există o regulă nescrisă care spune că nimeni nu are voie să ofere interviuri sau să răspundă la chestionare legate de activitatea instituției, cu excepția purtătorului de cuvânt.

Revin puțin la afirmația ambasadorului rus. La ce se referea, totuși, când vorbea despre acea ușă întredeschisă? 

La faptul că nu am avut o retorică foarte anti-rusă. Dar noi în general nu avem o retorică negativă împotriva nimănui. Pentru că nu avem o tradiție în direcția asta decât în momente de excepție. Și poate pentru că, în general, noi nu am fost proactivi în măsurile luate împotriva Rusiei. Dacă te duci în țările baltice, acolo au început să demoleze monumentele sovietice. În Polonia au început să introducă legislație pentru prevenirea influenței rusești. În România nu s-a întâmplat deloc asta. De fapt, dacă pornești jumătate din canalele de știri din România, vezi propagandă rusească de dimineață până seara. 

Strategia asta prezintă și niște avantaje politice pentru oficialii români? 

Pe lângă factorul culturii organizaționale, există factorul stimulentului electoral. În România, conform sondajelor pe care le avem, cetățenii nu sunt la fel de pro-ucraineni precum polonezii. Publicul român susține ajutorul umanitar pentru Ucraina, dar nu susține neapărat sprijinul militar. Așa că există stimulente electorale pentru ca liderii politici să nu publice foarte multe detalii legate de acest aspect. Probabil sunt și alți factori, mai puțin importanți. Unul dintre cele mai frecvente motive menționate este Moldova. Eu nu cred întotdeauna în acest argument, dar se spune că Bucureștiul ar ezita să publice dimensiunea ajutorului său către Ucraina pentru a nu atrage un răspuns rusesc în Moldova, adică să ne pedepsească pe noi prin moldoveni.

De ce nu este convingător?

Sunt sigur că rușii știu deja cât și ce trimitem noi în Ucraina. Atât pentru că pot să vadă prin satelit ce se transportă și pe unde se transportă, dar și pentru că sunt sigur că rușii au o rețea de spionaj în România. Rețea care uneori penetrează anumite elemente ale elitei politice, unde acest sprijin militar pentru Ucraina nu este un secret.

Deci argumentul că dacă nu facem public, rușii nu o să afle ce le dăm ucrainenilor, e puțin pueril. Asta ar presupune că Moscova se informează în legătură cu acțiunile României doar din presa scrisă sau televizată. 

României i se reproșează atitudinea de „capul plecat, sabia nu-l taie” și în alte contexte, de pildă în relațiile cu UE și NATO. Ambele extreme ideologice critică mainstream-ul politic pentru faptul că este servil în fața acestor organizații. Suntem servili?

Nu aș folosi limbajul ăsta, în sensul că Bucureștiul nu e servil. Ce lipsește României la nivel internațional este proactivitatea. De obicei participăm în formate multilaterale europene și nord-atlantice unde se iau decizii și noi votăm cum votează alții și implementăm ce se decide. Problema e că nu contribuim la dezbatere, este o diferență între a participa și a contribui.

Cum ar arăta, concret, o poziție mai proactivă a României?

Noul regim de sancționare a unor personaje care destabilizează Moldova, precum Vladimir Plahotniuc, Ilan Șor, este un exemplu de inițiativă proactivă. România a venit cu o idee și cu un plan să atingem acest obiectiv. Însă, în rest, lipsesc contribuțiile mai de substanță, România tinde să fie mai mult reactivă.

Cred că dacă România ar fi mai vocală și ar veni cu mai multe inițiative publice, retorica de extremă dreapta legată de „servilismul” sau „statutul neocolonial” al României și-ar pierde din substanță. Pentru că n-ar mai rezona cu ceea ce văd oamenii la televizor că face diplomația românească.

Președintele României, Klaus Iohannis, președintele Slovaciei, Zuzana Caputova, și președintele Poloniei, Andrzej Duda, la conferința de presă de după B9 din Bratislava, Slovacia, 6 iunie 2023. Liderii B9 de la București se întâlnesc în mod regulat din 2015 pentru a-și alinia pozițiile înaintea summiturilor NATO. EPA/JAKUB GAVLAK

Ar ajuta și dacă diplomația ar fi mai transparentă în ceea ce privește acțiunile pe care le face în mod proactiv. Pentru că sunt inițiative, acțiuni, contribuții românești la dosare importante care sunt secrete de stat. Ține din nou de cultura organizațională, care valorizează excesiv secretul.

Există niște dosare sau teme publice pe care România le-ar putea aborda într-un mod mai proactiv în momentul de față?

Avem summitul NATO de la Vilnius, de vara aceasta, unde se va decide viitorul alianței în următorii ani, dar și statutul Ucrainei în noua arhitectură de securitate europeană. București, spre exemplu, nici măcar nu și-a făcut publică poziția în afara acelei declarații semnate de Iohannis cu Zelenski la Chișinău. În București se vorbește foarte puțin de summit. 

Misiunea civilă a Uniunii Europene în Moldova, care are scopul de a ajuta la reformularea sectorului de securitate din țară, este condusă de un diplomat român. În general Uniunea nu lăsa românii în Moldova, din motive evidente (pentru a nu alimenta retorica rusească legată de „imperialismul românesc”). Acum s-a întâmplat. Și impresia mea e că în spațiul românesc nu prea se știe asta. 

Alte dosare mari sunt legate de subiectul chinez, unde România are o poziție ambiguă. Adică războiul ăsta trebuie să se încheie la un moment dat – ce facem după? Și este o întreagă dezbatere la care România pare absentă. Mai e dosarul legat de schimbările din interiorul Uniunii Europene, unde România a avut o schimbare de poziție interesantă după ce ani de zile s-a opus eliminării dreptului de veto pe teme precum politica externă și securitatea Uniunii Europene.

Ce s-a schimbat?

Impresia mea este că Bucureștiului a început să-i fie puțin frică de unele evoluții din cadrul Uniunii Europene. Vezi situația Ungariei, care este văzută ca un cal troian în momentul de față, sau radicalismul în creștere al polonezilor și al balticilor, plus că mai apar și întrebări legate de extindere, despre cum vrem să arate viitorul Uniunii Europene și ce implicații va avea asta pentru abilitatea ei de a funcționa. 

Ce eveniment politic intern ar putea schimba paradigma în care funcționăm acum?

Asta ține de un proces, nu de un eveniment. Trebuie să existe o schimbare de direcție în interiorul instituțiilor, care poate începe fie de jos în sus, de la oamenii noi care intră în MAE, fie de sus în jos, de la lideri, care să forțeze o schimbare de abordare. 

Când spuneam de un eveniment politic intern, mă refeream și la scenariul în care ajung suveraniștii la putere. Ce s-ar schimba în scenariul respectiv? Am devenit și noi un fel de Polonia?

S-ar putea ca AUR să folosească subiecte de politică externă ca instrumente de populism intern. Dar nu cred că ar schimba mare lucru la nivelul instituțiilor, pentru că aceiași oameni vor fi. Dacă te uiți la oamenii din jurul AUR, vezi securiști, generali retrași acum nu știu câte decenii, diplomați nu foarte străluciți care și-au găsit și ei un loc călduț – adică oameni care au fost crescuți în aceeași logică.

Și ce ar trebui să căutăm noi nu este să devenim guralivi de dragul de a fi guralivi și văzuți de lume, ci să fim mai proactivi și mai transparenți. În sensul în care informăm și publicul, ne asigurăm și că eforturile noastre nu sunt în zadar și contribuim la rezolvarea unor probleme europene și globale. 

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat. Ai două modalități:

1. Îl completezi online pe platforma Formular230.ro, apoi ne vom ocupa noi de depunerea lui prin SPV la ANAF.

2. Descarci formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios