Exigență

Problema fotbalului românesc e aceeași cu a întregii noastre societăți: așteptările alegătorilor (în acest caz, ale suporterilor) sunt superioare nivelului aleșilor.

Suntem dezamăgiți de atitudinea celor care ne reprezintă, nu de capacitățile lor. De aceea ne-am simțit mai bine la înfrângerea cu Franța decât acum, după egalul cu Elveția: pentru că, la limită, o moarte bună, vorba samuraiului, e preferabilă unei vieți temătoare.

Pentru că reprezentarea ține de onoare și pentru că sacrificiul unui singur om poate însufleți o comunitate, în timp ce compromisul o demobilizează.

Să spunem numele lucrurilor.

În actuala națională nu există nici o personalitate, nimeni pe care să-l urmărim constant sau pe care să-l respectăm necondiționat pentru vibrația rară sau pentru estetica jocului său. Știm și că Iordănescu e o soluție de avarie, că el a avut șansa de a fi selecționer pentru Hagi & co și că mitul acelei echipe este palida justificare a reinstalării sale în funcție la aproape 65 de ani.

Când suntem sinceri cu noi – iar microbistul român, dacă a și băut două beri, formulează cu precizie multe adevăruri care nu-i convin -, când facem comparațiile potrivite, vedem cu ușurință că, deși continuăm să creștem tineri promițători, ei se pierd odată intrați în sistemul profesionist, fiindcă nu sunt învățați din copilărie să se raporteze corect la bani, fiindcă familia, entuziasmată, nu-i mai trage de mânecă, antrenorii îi iartă dacă-și beau nopțile, președinții de club îi tratează ca pe mărfuri, iar impresarii îi folosesc și-i trimit în fundături.

Când suntem sinceri cu noi – și acest fenomen se petrece, firesc, după o rușine precum meciul cu Elveția, în timpul căruia trăiam senzația acută că România e cea mai jalnică echipă de la acest turneu -, când ne oprim în a mai duce ulciorul la apa amăgirii, atunci realizăm că performanța internațională, indiferent în ce domeniu, rezultă, eliminând excepțiile geniale, dintr-o strategie (cel puțin) pe termen mediu, din organizare adecvată propriilor venituri, din exigență cu orice preț, cu toată răbdarea și nervii din lume, fără pardon, exigență-exigență-exigență, și, ca o urmare naturală, din alegerea acelor lideri care să poarte cu ei, încăpățânați, visul acelei zile când toți cei din jur nu se vor mai întreba cum să cârpească realitatea, ci cum ar mai putea să-și forțeze propriile limite.

Pentru că nu e lider, oricâte stele ar avea pe umăr, un general care nici măcar nu vorbește corect limba natală. A conduce înseamnă a fi credibil, a te face înțeles, dar a fixa, mereu și mereu, standarde greu de atins. Degeaba se agită strategul în fața hărții cu trupele desfășurate dacă singurul lui obiectiv e să mențină frontul pe același aliniament.

Să rezistăm e definiția lipsei de alternative. Să muncim ar trebui să fie doar continuarea unei idei. Să fim o echipă nu e decât eufemismul capului absent.

Să aruncăm mingile în față, să ne bucurăm că am scos un aut sau, și mai grozav, un corner, să ne bazăm pe probabilitatea de 50% ca, într-o situație confuză, mingea să ajungă la unul de-ai noștri, acestea sunt tot atâtea dovezi pentru înlocuirea spiritului cu mușchii și a planului cu incertitudinea.

De aceea au clacat românii: pentru că au alergat cu toate organele.

Pentru că și-au folosit toate organele în scop fizic. Pentru că a te apăra, a rezista și a munci fără orizont, fără conștiință de sine, epuizează și trupul, dar și mintea.

A învinge e seninătate.

Te așezi pe tine în lumină, înainte să începi. N-ai nici un motiv să pleci de acolo, n-ai de ce să te iei după sirene. Nu imporți întuneric. Exporți lumină: îndrăzniți-mă.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează