Drumul spre o casă de piatră

Codruţa Simina

Redactor

Dacă ești scriitor și nu te mai pasc viziunile, du-te la Tecșești. E-o fărâmă de Românie pe care n-o caută nimeni, că se murdărește pe papuci.

Dacă ești obsedat de supraviețuire și buncăre anti-atomice, Tecșești și pentru tine. (Pe la jumătatea drumului către sat, deja întrebam de Tărcășești – înțelegi, numele are stealth.)

Dacă ești muzician, cea mai acustică sală de concert e jucărie pe lângă majestuoasa instalație armonică a pădurii.

Iar dacă ești jurnalist, cauți omul din muzeul viu și n-ai un 4×4, atunci Tecșeștiul e bun, dar ai putea să mergi vara.

În noroiul drumului, o batistă albă de pânză.

Ca să ajungi la Tecșești – un cătun cu 14 suflete din Apuseni, unde la vară va fi amenajat primul muzeu viu din România -, din Poiana Galdei, județul Alba, faci dreapta pe lângă casa cu acvile pe poartă. Are un soi de evidență pe care n-ai cum s-o ratezi.

Se deschide un drum forestier pe care conduci cât poți; noi am mai făcut doar câțiva kilometri și-apoi am ales să mergem pe jos, prin pădure. Vorba vine, „am ales”: înălțimea noroiului și garda la sol a mașinii au luat decizia.

(Eu am zis… Știi cum am zis? – Luați o mașină înaltă și să fie 4×4…)

Să se fi adunat 40 de minute de urcuș când am dat de primul om. Ne-a spus că până la Tecșești mai avem vreo două ore de mers așa, sprinten.

Altă oră și jumătate mai târziu, la o cotitură a drumului, printre crengi, am reperat profilul unei Dacii 1300 albe și-am zis – gata, am dat de civilizație!

„Doar nu lasă nimeni o Dacie așa, spuf, în mijlocul drumului”. (Dacă faci stand-up comedy și nu mai ai idei, s-ar putea să te ajute drumul spre Tecșești.)

EXCLUSIV. Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani: Bill Clinton și George W. Bush

PressOne vă prezintă, astăzi, probele care demonstrează că Mircea Geoană a plagiat prin traducere, fără vreun fel de atribuire și fără ghilimele, zeci de pagini din rapoartele anuale prezentate Congresului SUA de președinții americani Bill Clinton și George W. Bush

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

… pentru că, ba da, lasă.

De la Dacia speranței până la cea mai apropiată casă am mai făcut vreo 20 de minute.

(Uite, sunt urme de mașină pe drum. Știi ce mașină e asta? Exact, 4×4. Nu ca a noastră…)

Doar că avea lacăt pe ușă. O a doua casă era părăsită, iar a treia, înconjurată de un gard înalt care nu s-a lăsat impresionat de saluturi și chiuituri.

Mai departe, drumul s-a subțiat, pe marginea unei stânci, iar din față ne respingea un vânt turbat.

(Și-un cal, dac-ar fi cumpărat, era mai bun…)

Nu se poate, ne-am zis. Om fi trecut de sat, hai înapoi. Iar chiuituri la gard, iar nimic.

Țipenie de om, iar ăsta e un sentiment care-ți poate agrava teama de abandon, dacă ești obișnuit cu orașul mare și tehnologia.

La un moment dat, pe o culme, profilul unui om.

Țup – printr-o spărtură de gard, și hai sus!, pieptiș cu dealul. Vântul răpăia în acorduri grave.

Ne-am apropiat noi de vârf, și-n egală măsură s-au apropiat de noi vreo doi dulăi de stână, cu un cățelandru în coadă, din cei pe care îi vedeam desenați în copilărie la poezia cu Zdreanță. Ăla micu’ lătra cel mai tare.

Ne-am oprit și ne-am apucat iar de strigat: Alooo, bună ziuaaa, om buuun… Și ce ne mai trecea prin cap. Vreo 10 minute, pe ceas. Nu ne-a răspuns nimeni.

Pasămite omul bun e fericit cu singurătatea lui.

Trecuserăm de încă o culme când am ghicit, pe dealul de vizavi, o altă mogâldeață care aducea a om.

(Dacă aveam o mașină înaltă, 4×4, cum am zis să cumpere, deja ne întorceam de la subiect…)

După mai bine de trei ore de când porniserăm pe jos, am dat de-o bunicuță: Aici e Tecșești?

„Nu, maică, aici e Răicani. Tecșești e mai încolo – gest larg către o stâncă –, după piatră! Da‘ ce să faceți la Tecșești? Haidați aici, la noi…”

Și ne-am dus. Dacă există un îngeraș al subiectelor de presă, lui trebuie să-i mulțumim.

Pentru că ne-a călăuzit spre cea mai frumoasă și mai simplă poveste.

Elisabeta și Ion Tacșă (foto) s-au născut în același sat. Se știu de când erau prunci. Au făcut 58 de ani de căsnicie, locuiesc în casa părintească a femeii și trăiesc din 600 de lei pe lună.

Tanti Elisabeta intră în al 74-lea an de viață. Nenea Ion e cu 10 ani mai mare. Așa se luau oamenii pe vremuri, mireasa era o copilă care deja știa rostul casei, mirele trebuia să fie un bărbat care să țină casa.

N-au avut niciodată televizor, iar musafiri sau necunoscuți văd o dată la câteva săptămâni. Veștile ajung greu aici, pe munte, și li se șterg repede din minte. I-am întrebat dacă știu cine mai e președinte, iar tanti Elisabeta ne-a răspuns tot cu o întrebare: un domn… Ianoș?

De prim-ministru nici n-are rost să mai facem caz: „Tăt timpu’ să schimbă, și io nu-i pot ține minte”.

Tanti Elisabeta și nenea Ion sunt parte din acea Românie la care nu ne gândim și unde rareori ajungem. Deși e la doar câteva ore de mers pe jos, după ce se termină asfaltul.

Ca să reziste istoriei, oamenii din Răicani s-au plasat strategic: din bucla unui drum forestier se desprinde o cale care suie încet pântecele unui deal.

Tanti Elisabeta are paznici: doi ciobănești albi, care au sforicele cu noduri la gât și care, la fel ca toți câinii de la țară, „nu-ți fac nimic”.

Când i-a auzit cum se agită, și-a zis că-s lupii. Așa a ieșit la drum și ne-a salvat.

Elisabeta și Ion Tacșă mai au șapte familii de vecini, răsfirați pe dealuri unde vara dau porcii mistreți în mere și prune, iar iarna îngheață tot și nu mai poți face drumul la oraș cu lunile.

Sprijinită de-a dreapta și stânga în două bote care o ajută la mers, tanti ne arată un căuș în noroiul drumului. „Ia uită aici, știi ce-i asta? Mistreț îi, da‘ nu-i de ieri. Azi-noapte sau azi or trecut”.

Iarna, mistreții nu prea au treabă cu gospodăriile, dar vara e prăpăd. „Vin noaptea la fructe, da‘ nu mănâncă de pe jos, sar la copaci, ieu tăt la ce ajung, cu tăt cu cloambe”, povestește femeia.

S-a luat cu bărbatul ei devreme, după timpul modern: la 16 ani era deja mama unei fetițe. Trei ani mai târziu, și-un băiat.

În tinerețe, omul ei a muncit în gară la Cugir. Așa s-a ales cu pensia de 600 de lei, pe care acum o fac să ajungă de la o lună la alta.

Banii se împart între plata curentului – singura „utilitate publică” care a răzbătut până aici -, făina de copt pâine și ce mai trebuie prin casă: ulei, zahăr, orez, griș.

Și medicamente? „Medicamentele-s scumpe. Noroc că nu le cumpărăm!”, zice tanti Elisabeta cu ironie. Nici ea, nici nenea Ion nu iau nimic, nici o pastilă.

„Am tușit astă iarnă vreo două săptămâni, iac-așa. Mi-a adus fata medicamente, vi le arăt, că le-am pus în dulap. Da‘ nu le-am luat”, adaugă femeia.

De durut, o dor: picioarele, spatele și mâna pe care a căzut azi-toamnă. Dar nu se plânge: la oraș a fost ultima dată la începutul lui decembrie. Are în plan să mai ajungă măcar o dată.

În timp ce povestește, se învârte într-o bucătărioară de iarnă, mică și caldă. Pe pervaz, un deșteptător pătrat, cărți de rugăciuni și sare. În curte i-s rufele proaspăt spălate, puse la întins. Se aud întruna vântul și un cocoș mai îndărătnic.

Fata și băiatul i-au făcut nouă nepoți, iar nepoții, împrăștiați prin toată lumea, i-au adus… nu mai știe nici ea câți strănepoți. Vin în vizită, mai ales vara.

„Și ăi mai micuței”, zice nenea Ion. Are palme late ca niște lopeți, cu care își șterge, din când în când, fruntea. E simpatic și glumeț, iar tanti Elisabeta spune că asta i s-ar trage de la serviciul ușor.

Nu ca tinerii de azi, care nu mai găsesc ce să facă în țară și pleacă. „Ce ordine-i asta, să nu găsești de muncă în țară?!”.

*

Nefiind ocupați cu socializarea, cei doi soți muncesc: vara, la fân, în livadă și în grădină – unde pun cartofi, morcovi, ceapă și salate. Grâu și porumb nu mai seamănă, că de când s-au împuținat așa tare familiile din sat, vin mistreții și le pradă.

Familia Tacșă mai are doi boi, vaci și găini. Porcul a răposat în preajma Crăciunului, într-un fel tradițional.

De la tanti Elisabeta am aflat care e secretul căsătoriei durabile: bărbatul și femeia „să nu-și spună cu dracul”. De bună seamă că se mai pot certa, ca-n toate familiile, dar nu să se înjure.

„Păi? Când îi spui celuilalt cu dracul, dormi cu dracul în pat”.

Iarna, viața e mai tihnită. Nenea Ion se ridică din pat pe la 5 dimineața și hrănește animalele, apoi le adapă. Vine în casă și citește din Biblie sau doarme. Și de distrat, cum vă distrați?

„- Da’ noi nu mai vrem să ne distrăm! Ei, în tinerețe meream la joc, în Tecșești… Tăte crengile mă loveau în cap până ajungeam la joc. Atunci, da…” – și râd amândoi cu ochii, privind la amintirile tinereții.

Din partea primăriei de care aparțin, n-a venit nimeni să-i întrebe de sănătate sau cum se descurcă. Niciodată. De votat, n-au mai votat demult, că urna mobilă nu urcă în Răicani, cum urca pe vremea lui Ceaușescu.

De la statul român, pe lângă pensia de 600 de lei, Elisabeta și Ion Tacșă au mai „primit” că s-a făcut drumul forestier, iar apoi s-a tras curentul electric.

Pensia ajunge la ei printr-un nepot care vine des dintr-o localitate vecină – pentru că ține aici multe oi. „Avem o poștăriță, da‘ e femeie, săraca, nu urcă ea atâta drum”.

În tinerețe, tanti Elisabeta petrecea iarna într-o comună din apropiere, unde are „căși”. Acum nu mai coboară. I-ar ajuta dacă s-ar asfalta și drumul forestier, dar nu prea mai trag nădejde.

„Măi copii, da’ să vă dau ceva de mâncare, haida, că simt io nevoia, și-așa am rar musafiri”. Dă fuga la cămară și se întoarce cu buzunarele șurței pline de ouă proaspete.

Imediat, pe masă apar farfurii de caolin în nuanță crem, cum n-am mai văzut din casa bunicilor mei de la munte. Apoi cuțite și furculițe cu mânere de lemn și os.

Înainte să ne punem la masă, zicem și-un „Tatăl nostru”, grăit tare de gazdă.

Dacă ești pasionat de viață sănătoasă și cumperi cu sfințenie ouă bio, crezând că sunt totuna cu ouăle de casă, nu te mai minți. Tot către Tecșești trebuie s-o apuci, dar să nu mai treci piatra.

Te oprești în Răicani, la tanti Elisabeta, care explică în timp ce noi înfulecăm, cu pâine de casă, ochiurile ca soarele: „Aici, la noi, găinile mănâncă de toate. Caută râme, gândaci și iarbă bună. Grăsime, carne și vitamine”. Așa iese bun oul – din găina carnivoră.

În total, cum am zis, Răicani numără vreo opt fumuri. Majoritatea oamenilor au trecut bine de 50 de ani. Tineretul s-a dus. Doar nepotul familiei Tacșă vine mai des pe munte, să-și vadă de oi.

De văzut, se văd duminica la biserică sau când merg unii la alții să împrumute ce nu au: oleacă de zahăr sau de ulei, care se întâmplă să se termine înainte să apuce să mai coboare de la deal.

De murit, cum a vrea Dumnezeu, care e mai prezent în viața și în vorbele oamenilor din sat decât orice altă celebritate națională sau mondială.

*

(un fel de) Disclaimer. Am pornit din Cluj cu gândul să ajungem în satul Tecșești din județul Alba, pentru că, la vară, acolo ar urma să fie amenajat primul muzeu viu din România. Proiectul aparține asociației Groove ON și poate fi susținut prin finanțare individuală pe site-ul Indiegogo, un portal de crowdfunding.

Am fi vrut să vorbim cu cei 14 oameni care au mai rămas în Tecșești, să vedem cum e viața într-un sat izolat. După cum ați putut citi, n-am mai ajuns.

Cu tot cu calcule, prezența Soarelui pe cer și poveștile despre lupi și mistreți pe care ni le-a spus tanti Elisabeta, pe la 3, ora Răicaniului, am decis să facem cale întoarsă către locul unde lăsasem mașina redacției.

Era bine să fi fost 4×4, sau chiar un cal, după cum a remarcat de mai multe ori Raul, colegul meu fotograf, în bucățelele pe care le-am transcris între paranteze, cu litere italice.

Ne-am gândit și că am putea inaugura un nou stil jurnalistic, acela în care pleci să faci un subiect și sfârșești scriind altul.

Poate vă mai amintiți cum, în penultimul reportaj, căutam codul galben și un pod de gheață: l-am găsit acum, în drum spre Tecșești.