Demers PressOne: Care este culpa de care se face vinovat Ion Iliescu în fața românilor? Răspunsurile istoricilor specialiști în trecutul nostru recent

Bianca Felseghi

Senior Editor

PressOne a pornit acest demers după ce funeraliile lui Ion Iliescu au declanșat în spațiul public o avalanșă de păreri care au polarizat încă o dată opinia publică. Reacțiile publice legate de acest eveniment au pus în pericol și stabilitatea coaliției de guvernare, cu un PSD acuzând USR-ul de totală lipsă de „respect, decență și umanitate” pentru că ar fi desconsiderat personalitatea publică a lui Iliescu. 

Președintele în exercițiu Nicușor Dan a preferat în mesajul său de condoleanțe să spună că „Istoria îl va judeca” pe Ion Iliescu. 

Pornind de aici, credem că ar fi un început de discuție necesară despre cum vede istoria recentă a României prestația primului președinte ales al României după 1989. Ce știm, de fapt, oficial și fără dubiu despre rolul său în perpetuarea în lumea liberă a rețelelor de putere din anii comunismului, despre infiltrarea serviciilor de securitate în politică și în economie și despre instrumentalizarea unor conflicte sociale majore amorsate în perioada comunistă și dezlănțuite în 1990?  

În lipsa unui verdict dat de instanțele judecătorești în cele două dosare esențiale, cel al Revoluției din 1989 și cel al Mineriadei din iunie 1990, credem că istoricii rămân singura voce rațională care ne poate ajuta să înțelegem realitatea acelor zile dramatice care au marcat inclusiv lumea în care trăim astăzi. 

Care este culpa de care se face vinovat Ion Iliescu? 

Iată cum au judecat istoricii Alina Pavelescu, Ruxandra Cesereanu, Cristian Vasile, Dorin Dobrincu, Virgiliu Țârău, Mihai Burcea și Lucian Vasile. 

ALINA PAVELESCU - „Acțiunea criminală a lui Ion Iliescu din iunie '90 a pus un râu de sânge și de ură între cetățenii României”

(istoric, arhivistă, scriitoare şi traducătoare. Director adjunct la Arhivele Naţionale ale României)

În opinia mea – și vreau să cred că nu sunt singura – cea mai mare culpă a lui Ion Iliescu e mineriada din iunie 1990, care n-a fost singurul eveniment sângeros din acel prim an de după căderea lui Ceaușescu, dar a fost cel mai grav, prin urmările lui întinse pe o perioadă lungă de timp. Probabil că, indiferent cum ar fi decurs lucrurile în iunie '90, societatea românească ar fi fost – era, iar noi toți o simțeam, dar ni se părea atunci firesc – divizată: între comuniști și anticomuniști, între intelectuali și „proletari”, între români și ne-români, între perdanți și câștigători ai revoluției, între cei care „au mâncat salam cu soia” și cei care n-au rămas în România să mănânce salam cu soia etc. 

Însă acțiunea criminală a lui Ion Iliescu din iunie '90 a adâncit aceste diviziuni, le-a făcut de netrecut, a pus nu doar un râu de sânge și de ură între cetățenii României, ci și o culpă oficială în cârca noului stat, una care, iată, după 35 de ani, încă nu poate fi expiată.

Sigur, nu-mi fac iluzii că Ion Iliescu ar fi luat singur acea decizie de a chema minerii „să facă ordine” în București și, în mod sigur, a beneficiat de multe complicități – toate oficiale – pentru a o duce la îndeplinire. Nu trebuie să cercetezi prea adânc în arhive, e destul să fi trecut pe stradă în acele zile ca să-ți dai seama că poliția, CFR-ul, abia reînființatul SRI, armata – despre care eu, de pildă, am știut de atunci, din ce mi-a povestit tatăl meu, că i-a găzduit pe mineri în cazărmi după raidul devastator asupra Bucureștiului – au avut partea lor de complicitate.

Rezultatul pentru care le mulțumea îl știm azi foarte bine: morți, răniți, arestări abuzive, oameni traumatizați pe viață, ură, dezbinare și o dorință aprigă de răzbunare, pe care, din păcate, de atunci și până azi, niciunul dintre succesorii lui Ion Iliescu n-a avut curajul s-o convertească într-un act de justiție, altminteri absolut necesar. Și o izolare internațională din care România nu a mai putut ieși ani buni, pierderea onorabilității unui stat care se dorea nou și democratic, dar atunci a demonstrat, în doar două zile, că era exact contrariul.

Risipa banului public în transportul public din Cluj: Polițe RCA plătite pentru autobuze necirculabile, în plină criză financiară

Compania de Transport Public Cluj-Napoca S.A aflată în subordinea Primăriei Cluj-Napoca a susținut din bani publici polițele de asigurări obligatorii (RCA) pentru mai multe autovehicule din parcul auto, chiar dacă ITP-ul (inspecția tehnică periodică) lor era expirat de luni de zile, deci nu mai aveau dreptul legal de a circula.

Tineri români și basarabeni coordonați din Rusia hărțuiesc și produc conținut în care-i spală pe Stalin și Kim Jong-un. Atmosferă de sectă: „Nu ești om până nu ești în colectiv”

PressOne a documentat activitățile „anti-woke” ale cercului marxist „Comunism Științific”, organizație coordonată din Rusia care racolează tineri din România și Republica Moldova în vederea construirii unui nou Partid Comunist.

Asta mi se pare că e cea mai mare culpă din viața politică a lui Ion Iliescu. Despre care, din păcate, încă nu putem vorbi la trecut, nici măcar acum, când cel vinovat a plecat să dea socoteală unei altfel de justiție.

RUXANDRA CESEREANU - „Președinția lui a concretizat o dictatură de tip nou, vicleană”

(scriitoare, autoare a volumului Decembrie 89. Deconstructia unei revolutii, Polirom, 2004, profesor universitar în cadrul Facultății de Litere UBB Cluj)

Cu moartea lui Ion Iliescu s-a încheiat o epocă, tranziția dură și lentă a României dinspre comunism spre postcomunism.

Ion Iliescu ar fi putut fi un președinte rezonabil și moderat al României în 1990, dar a fost viciat de lăcomia de putere și de obsesia lui pentru a menține un comunism  de tip gorbaciovist, în ciuda anti-comunismului pe care l-a asumat revoluția română. 

Președinția lui a concretizat o dictatură de tip nou, vicleană, care a înlocuit-o pe cea ceaușistă.

Pentru cei morți începând cu 22 decembrie 1989, după-amiaza, până la începutul anului 1990, este responsabil (e vorba de peste 1000 de oameni), întrucât era primul factor de decizie politică (și militară) în România, după prăbușirea regimului Ceaușescu.

În primul său mandat a avut loc cea mai dură mineriadă, între 13-15 iunie 1990, când în România au mai murit oameni nevinovați și sute sau mii de români au solicitat azil politic în Occident. Din cauza leadershipului său defectuos și dictatorial, drumul european al României a fost întârziat și încetinit. În primul său mandat, a fost un politician blamabil, chiar repugnant, chiar dacă mulți ani mai târziu a pozat în om politic echilibrat. Deși a fost o figură toxică pentru România, Ion Iliescu era un politician de formație veche, spre deosebire de politicienii (PSD - și nu numai) de tip fast-food de azi a căror circărie și stupizenie sunt fățișe.

MIHAI BURCEA - Ion Iliescu a blocat cercetările în dosarul Revoluției și al Mineriadei și nu și-a dorit lămurirea celor două spețe

(Istoric și cercetător în cadrul Centrului de Studii Ruse și Sovietice „Florin Constantiniu”, membru fondator al Asociaţiei civice „Miliţia Spirituală”)

Am să evit să dau o sentință categorică, întrucât istoricul nu este judecător și nu lucrează niciodată cu astfel de concepte precum „culpă”, însă, în opinia mea, un mare neajuns al celor trei mandate de președinte al României este tergiversarea, ca să nu zic blocarea propriu-zisă a cercetărilor în dosarul Revoluției și al Mineriadei, prin promovarea și menținerea la conducerea Secției Parchetelor Militare a unor magistrați incompetenți, tendențioși, precum generalul Samoilă Joarză, supranumit „Generalul NUP”.

Este adevărat că, din lipsă de voință politică, Parchetul Militar nu a reușit să soluționeze cele două dosare până în prezent, însă Iliescu ar fi trebuit să preseze justiția militară (fiind vizat în mod direct), prin poziții publice, pentru trimiterea dosarelor în instanță, deoarece în societate au existat foarte multe voci care l-au acuzat de implicarea directă în unele acțiuni și evenimente tragice de pe urma cărora au rezultat victime omenești.

Dacă în cazul Revoluției este practic imposibil de dovedit că Iliescu (sau altcineva) a dispus, via TVR, dezinformarea deliberată a cetățenilor României, și că a ordonat deschiderea focului împotriva revoluționarilor, în privința „Groaznicei Mineriade” din iunie 1990, implicarea sa în operațiunile de pedepsire a opozanților politici este mai mult decât evidentă.

În accepțiunea mea, Iliescu nu și-a dorit lămurirea celor două spețe pentru a-și asigura fidelitatea și liniștea noilor structuri – la fel, dacă nu mai implicate decât el însuși –, ceea ce a presupus și consolidarea propriei puteri, optând pentru o așa-zisă reconciliere și pace socială, lucru care, în mod evident, a nemulțumit o bună parte a populației, în special cele câteva mii de victime (directe sau indirecte), ce s-au considerat profund nedreptățite.

LUCIAN VASILE  - Principala lui culpă este că ne-a făcut să ne pierdem speranța 

(Istoric în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității - CNSAS) 

Privind la nivel macro, principala culpă care cred că i se poate imputa lui Ion Iliescu este reprezentată de anii pierduți ai României, perioada 1990-1996. Anii de stagnare, de haos, de corupție și de instabilitate, de violență și de sărăcie. Și, mai ales, de pierdere a speranței. Anii în care România a pierdut tren după tren, motiv pentru care o parte a ceea ce ar fi putut deveni viitoarea elită profesională (și nu numai) a țării a luat avionul spre zări mai bune.

În plan juridic, cred că lui Ion Iliescu i-ar fi trebuit imputate victimele mineriadei din 1990. N-a fost să fie sau ghinion, cum s-ar zice în vremurile noastre.

Însă în plan istoric, cred că fostului președinte i se poate imputa răul făcut societății românești prin refuzarea șanselor la aproape orice alternativă reală la puterea sa. Da, s-a reconciliat cu Casa Regală, dar după ce a pus România definitiv pe făgașul republicanismului, schimbarea formei de guvernământ neputând fi supusă discuției conform Constituției adoptată în 1991, în timpul primul său mandat. S-a reconciliat cu ea atunci când monarhia nu mai era un rival, o alternativă pentru viitor, ci o piesă a trecutului. La fel și cu partidele istorice: Ion Iliescu nu s-a sfiit să aibă cuvinte de laudă pentru foștii lideri național-țărăniști (ba chiar mi-l amintesc cum, în 2011, l-am întâlnit la sediul PNȚ din Piața Rosetti, unde venise pentru a aprinde o lumânare la sicriul lui Ion Diaconescu); dar asta atunci când ei intraseră în istorie și nu mai reprezentau un concurent real, un rival politic și nu-i mai puneau „sula-n coaste cu propuneri pe care să le acceptăm necondiționat”, vorba sa. La fel și cu vechile structuri ale regimului comunist și, cu precădere, ale Securității. De atâția ani putem discuta, putem cerceta, putem scrie despre ele – dar tot ele au rămas la putere, în mare măsură grație contextului din primele două mandate ale lui Ion Iliescu.

Pentru un politician, acest stil de lucru, de a neutraliza opoziția și de a o aduce la nota dorită, fără a o suprima, dar făcând-o irelevantă, este o virtute. De aceea nu mă sfiesc să spun că Ion Iliescu a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai buni politicieni români. Și cred sincer că există multe lucruri care se pot învăța din experiența sa politică. 

Însă, din punct de vedere istoric, societății românești i-a fost retezată șansa la un alt parcurs, fix atunci când contextul i-ar fi permis acest lucru. Ion Iliescu a avut grijă să traseze liniile jocului și, oricât de bine s-a jucat după, tot pe terenul (politic) delimitat de el s-au desfășurat evenimentele.

S-a tot spus că marea bătălie, în ceea ce-l privește pe Ion Iliescu, a fost în plan juridic, de a fi judecat pentru implicarea sa în evenimentele din decembrie 1989 și mineriada din iunie 1990. Mi-e tare teamă că greul de abia acum începe: locul său în memoria colectivă a noastră.

Cristian Vasile în picioare. Foto: arhiva personală

CRISTIAN VASILE - „Lipsa lui de scrupule în lupta pentru a rămâne cu orice preț la putere în primii șapte ani ai postcomunismului”

(Istoric, cercetător științific la Institutul de Istorie „N. Iorga”)

Înainte de a vorbi despre culpe, se cuvine să încep cu un aspect esențial fără de care nu putem înțelege acțiunile, deciziile și discursurile politice ale lui Ion Iliescu de după 22 decembrie 1989.

Socializarea politică a răposatului președinte s-a produs după 23 august 1944, în timpul ocupației sovietice și apoi în plin stalinism, cu asimilarea lecțiilor predate la școlile partidului unic de tip sovietic. Inclusiv de aici provine predispoziția sa vădită în postcomunism pentru rezolvarea crizelor sociale prin violență politică.

Adolescentul și apoi tânărul Iliescu a fost martorul (nu tocmai inocent) al contrademonstrațiilor provocatoare, brutale, organizate de PCR contra partidelor istorice, democratice, în perioada 1945-1947. Și atunci muncitorii, țăranii au fost asmuțiți contra studenților, a țărăniștilor și liberalilor. Iliescu –care se identifica în primii ani postbelici cu „tineretul progresist” (comunist) –a evoluat de la statutul de tânăr politruc care acționează pe „șantierele tineretului„ la demnitarul pus în fruntea organizației UTM/UTC și chiar a Agitprop-ului. Cum scriam cu altă ocazie, Ion Iliescu a intrat în „marea politică„ a regimului comunist după 1956, atunci când vârfurile serviciilor de cadre ale regimului Gheorghiu-Dej l-au desemnat secretar al Biroului Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) şi președinte al Uniunii Asociaţiilor de Studenţi (UASR). Cadriștii din epocă au ținut cont de faptul că tânărul comunist fusese bursier în URSS și se afirmase deja ca „intelectual de partid„ (cunoștea rusa și franceza), inclusiv în Scînteia cu texte „pe linie„.

Articol apărut în anul 2007 în cotidianul Evenimentul Zilei.

Ulterior, Iliescu a devenit întâiul prim-secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al Tineretului (între decembrie 1967 şi martie 1971). I-a urmat Marţian Dan, pe care Iliescu l-a și cooptat după decembrie 1989 atât în partidul postrevoluționar dominant (Frontul Salvării Naționale), cât și la conducerea Parlamentului postcomunist (inclusiv din acest episod putem să tragem câteva concluzii despre rolul său în perpetuarea în lumea liberă a rețelelor de putere din anii comunismului – una dintre mizele anchetei PressOne). Evident, Iliescu a evoluat, a devenit un politician mai pragmatic și s-a adaptat vremurilor, acceptând democratizarea, alternanța la putere și integrarea euroatlantică. 

Este bine însă să nu uităm de biografia sa politică de dinainte din perioada 1945–1989. Așa vom înțelege poate mai bine natura sa conflictuală și lipsa lui de scrupule în lupta pentru a rămâne cu orice preț la putere în primii șapte ani ai postcomunismului.

DORIN DOBRINCU - „O adevărată cleptocrație s-a constituit și consolidat sub privirile sale”

(istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română)

Ion Iliescu a fost, este și va rămâne un personaj controversat al istoriei noastre recente. Născut la mijlocul perioadei interbelice în familia unui ilegalist comunist, omul a fost crescut într-un mediu marcat de politica radicală, în care a intrat și el devreme. Educat și în România, și în Uniunea Sovietică, deși a obținut o diplomă de inginer hidrotehnist, el nu a trăit din profesia sa, ci din cea de activist al partid. Susținut multă vreme de Nicolae Ceaușescu, Iliescu a intrat ulterior într-un conflict moderat cu acesta.

Căderea violentă a ceaușismului, în decembrie 1989, a fost speculată cu abilitate de Ion Iliescu, care a preluat puterea atât prin autoinvestire, cât și prin negocierea și recunoașterea din partea eșaloanelor mai puțin vizibile ale partidului-stat, ale structurilor de forță, în principal Armata, dar și Securitatea. Astfel a devenit liderul de facto al statului.

Structura politică pe care o conducea, Frontul Salvării Naționale, a fost prezentată inițial drept provizorie. Totuși, Iliescu a transformat-o cu șiretenie într-un partid politic. Forțat mai mult de împrejurări, el a acceptat formal pluralismul politic, însă a folosit toate pârghiile instituționale, mediatice și juridice pentru a obține recunoașterea propriei puteri prin votul popular, ceea ce s-a și întâmplat la 20 mai 1990.

Întreaga perioadă a anilor 1990 a fost marcată de stimularea și manipularea conflictelor dintre diverse categorii sociale și profesionale, dintre grupurile etnice, dintre muncitori și intelectuali, dintre mineri și studenți, dintre proprietari și chiriași, dintre etnicii români și etnicii maghiari, dintre românii care rămăseseră în țară și cei care se întorseseră din exil.

Comunist din convingere, Iliescu s-a prezentat în decembrie 1989 ca un reprezentant al adevăraților comuniști. Forțat de împrejurări, s-a pliat repede pe ideea de reformă, dar a și speculat național-comunismul care era îmbrățișat de cea mai mare parte a populației. Nu a avut nicio ezitare în a se urca pe sentimentele generalizate de neîncredere și chiar de ură față de străini, indiferent că era vorba de cei din afară sau de cei taxați astfel în interior. În anumite momente a reluat criticile agresive la adresa Vestului, care aminteau de discursurile lui Ceaușescu, ceea ce nu l-a împiedicat ca ulterior să-și schimbe atitudinea publică față statele occidentale, susținând integrarea României în NATO și Uniunea Europeană.

Atitudinea lui Ion Iliescu față de proprietate a fost una contradictorie. A încurajat vânzarea locuințelor aflate în proprietatea statului către chiriași, la prețuri mici, cel mai probabil pentru creșterea sprijinului față de regimul său politic. Această poziționare nu l-a împiedicat să spună ulterior că „proprietatea este un moft”, dând un semnal politic prost instanțelor de judecată care trebuiau să soluționeze cererile foștilor proprietari deposedați de regimul comunist.

În paralel, președintele nu a luat măsuri reale împotriva devalizării bunurilor publice de către cei din propriul partid sau din cele înrudite, exceptând catalogarea acestei acțiuni drept „capitalism de cumetrie”.

Interesat de imaginea sa în posteritate, Ion Iliescu a lucrat metodic în acest sens. A scris cărți, a acordat interviuri, a fondat un institut dedicat cercetării evenimentelor din decembrie 1989, a reacționat vehement ori de câte ori propria versiune asupra căderii ceaușismului și postcomunismului românesc era contestată. 

Sunt credibile afirmațiile că direct sau prin interpuși, Iliescu a influențat – alături de alții – dosarele grele legate de începuturile regimului democratic din România. Violențele care au continuat câteva zile după 22 decembrie 1989, soldate cu un mare număr de morți și răniți, au rămas până astăzi neexplicate din punct de vedere juridic. Nici violențele din iunie 1990 nu au fost elucidate oficial până astăzi. Există un Dosar al Revoluției, respectiv un Dosar al Mineriadei, ambele cu mai mulți inculpați, cu Ion Iliescu inclus în ambele, sub acuzația de crime împotriva umanității. Însă niciunul dintre ele nu a fost soluționat la peste 35 de ani de la evenimente.

VIRGILIU ȚÂRĂU - „A fost și a rămas un exponențial aparatcik”

(Istoric, profesor la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj)

Care este culpa de care se face vinovat Ion Iliescu?

A fost din culpă? Nu, nu a fost din culpă. A fost din conformism.

Răspunsul la o atare întrebare este unul încă dificil de formulat. Atât cât sursele istoriei recente- deopotrivă scrise sau orale- ne permit să judecăm, dincolo de o agendă încărcată, uneori politizată, alteori prezenteistă, evaluarea trecutului prin focalizarea primului președinte de după 1989 este un proces care la scara istoriei de abia începe. Fără să fi putut fi judecat pentru implicarea sa în două momente de turnură, cel puțin tragice, din istoria recentă a României – Revoluția și Mineriada – Ion Iliescu evadează din lumea actualului și intră în cea a istoriei cu un pasiv de imagine legat simbolic de rolul său în orchestrarea și deturnarea acestora. 

Cum ultimii ani au fost încărcați din perspectiva dezbaterii acestor două situații istorice, iar în ultimele zile s-a discutat mult în cheia lor, în răspunsul scurt și parțial de mai jos, voi încerca să lărgesc cadrul, să privesc structural și să evaluez personajul dincolo de incidența violentă a acestor momente. Altfel spus, dincolo de reperele firești ale istoriei biografice, se cuvine să îi lecturăm trecutul și prin lupele instituțiilor sau organizațiilor în care a lucrat sau pe care le-a condus.

În opinia mea, personajul istoric Ion Iliescu nu prea a făcut lucruri din culpă. Adică, din ceea ce știm, din contexte, surse și interpretări istorice, actorul Ion Iliescu a performat, în trecut, calculat, precaut și mereu în căutarea unei rațiuni a puterii. Dacă uneori, dincolo de calcule, de scenarii și proiecții, hazardul sau întâmplarea au avut un rol în materializarea acțiunilor sale, acestea trebuie acceptate ca parte a epocii și scenelor pe care acesta a jucat. Această relativizare ține chiar de elementul substanțial al oricărei culpe, acela al comiterii unei fapte fără intenție, din neglijență sau greșeală. 

În lipsa unui adevăr consacrat juridic, opiniile cu privire la acesta sunt întemeiate pe date și interpretări pe care timpul le va putea valida. Cu privire la acest lucru viitorul, prin sursele istorice care vor putea fi accesate, ne va oferi temeiuri pe baza cărora să atenuăm asumpția formulată.

A rezultat o tranziție ambiguă, una în care obținând și exercitând puterea, Ion Iliescu a prezervat instituții, structuri și mecanisme pe care le cunoștea și din care provenea. Primele lui mandate, 1989-1992 și 1992-1996, au fost ilustrative pentru viziunea lui Iliescu cu privire la schimbarea la față a României în versiunea sa originală, a unei democrații sociale, un sistem specific postcomunismului românesc, puternic amprentat de personalitatea și viziunea sa. 

În plan intern și extern, în politică, economie, societate și cultură, Ion Iliescu a acționat, din experiență și vocație, pentru a prezerva puterea și a preveni o tranziție rapidă care să ducă la schimbări radicale. A rămas suspicios față de Occident, a rămas în primii ani ai tranziției un apropiat al URSS ( în vara anului 1991 a propus și acceptat - chiar dacă nu a mai fost și ratificat- ultimul tratat cu acest stat, care a dispărut în decembrie același an). A pășit temător, făcând pași plini de ambiguități, în relațiile cu lumea europeană și atlantică. 

Nu s-a raliat inițiativelor statelor central-europene de aderare la NATO și UE. A invocat modelul suedez ca pe unul viabil nu doar în termeni economici sau politici, ci și în temeiul unei neutralități văzută ca o oportunitate de perpetuare a zonei gri din perspectivă internațională. De abia atunci când devenise evident că destinul României era legat de lumea occidentală a acceptat să facă, într-o formulă dragă lui, consensuală, Pactul de la Snagov, care asuma acest drum pentru statul și societatea românească. Trecuseră cinci ani de la schimbare....

Ion Iliescu, la balconul Guvernului, în timpul mineriadei din iunie 1990.

A obținut și și-a perpetuat puterea în cadrele politice specifice lumii comuniste. A încercat mai întâi să salveze țara cu ajutorul unui front. Unul în care puterea (a lui și a apropiaților lui) să coexiste cu opoziția, care trebuia să îi fie subordonată. Era un front de tip comunist, unul care cumula funcțiunile unui partid-stat. Apoi, confruntat de opoziție, de partide, dar și de societatea civilă, s-a repliat, rămânând majoritar la putere, cu al său Front, devenit Partid, într-un Consiliu Provizoriu de Unitate Națională . 

Strategia sa a fost validată, diabolizarea opoziției, perpetuarea acțiunilor publice împotriva celor care nu erau pentru liniște, dar și a inamicilor ideologici prin metode și mijloace venite din trecut, a fost legitimată electoral în ceea ce simbolic s-a numit Duminica Orbului, în 20 mai 1990. A căutat în toată această perioadă să pozeze public într-un moderat, un pacifist și, mai ales, ca un reformist al sistemului. 

În spatele lui s-au aliniat vechile structuri de putere, tehnocrații și activul sistemului comunist. Cu toții urmăreau să obțină garanția perpetuării puterii lor și controlul asupra proceselor transformative din economie și societate. Deși discursiv a susținut mereu nevoia reformării sistemului economic, Ion Iliescu a acționat pentru temperarea transformărilor, mergând pe o linie care să poată perpetua entitățile și sistemele economice moștenite din comunism. Asta a făcut ca miezul și funcționalitatea economiei socialiste să supraviețuiască multă vreme, mecanismele și instituțiile de piață fiind timid adoptate și adaptate unei viziuni iliesciene în postcomunism. 

La sfârșitul celui de al doilea mandat prezidențial, în 1996, privatizarea economiei românești era cea mai limitată din regiune și realizată preponderent prin cuponiade, prin transferul acțiunilor către angajați și cetățeni și nu printr-un real transfer al proprietății spre piață. Întârzierea adoptării reformelor a făcut ca economia să devină nefuncțională și greu de gestionat. De fapt, nu doar că în acești primi șase ani ai tranziției nu s-au făcut pași convingători spre transformarea sistemică a economiei, dar chiar și cei făcuți au fost de natură să oprească fluxurile modernizatoare care puteau să contribuie la metamorfozarea ei funcțională. 

Falimentele bancare, jocurile piramidale și resurecția economiei schimburilor materiale, a compensării datoriilor prin mecanisme favorabile noilor îmbogățiți, a fost de natură să genereze un sistem primitiv de piață, unul care a făcut dificilă restructurarea economică ulterioară. Lipsa investițiilor și capitalurilor străine, a adoptării mecanismelor transparente de piață a făcut ca stagnarea și recesiunea economică să devină substantive comune la mijlocul anilor nouăzeci. Să adăugăm în tabloul economic și politicile restrictive în raport cu respectarea proprietății private (a cărei garantare a considerat-o un moft), a retrocedării bunurilor confiscate în comunism, a multiplelor formule de compensare, nefuncționale și care au generat probleme până în prezent.

Astfel putem face trecerea la un alt capitol în care conformismul lui Ion Iliescu a fost exemplar. Cel al justiției de tranziție, una care ar fi putut aduce o formă de împăcare cu societatea traumatizată în comunism. Dincolo de simulacrul pedepsirii celor care erau vinovați pentru victimele din Decembrie 1989, măsurile de control asupra justiției, lipsa de transparență în raport cu trecutul comunist (unul pe care l-a vrut ascuns și controlat), au contribuit la cimentarea relației dintre Iliescu și stâlpii sistemului comunist, instituțiile de forță și activul de Partid fiind reconvertite cu nemijlocitul lui sprijin imediat în 1990.

Unul construit cu migală în laboratoarele și atelierele aparatului de partid. Unul care s-a supus rațiunilor de partid chiar și atunci când acestea i-au fost aparent defavorabile. A fost crescut ca un fiu al Partidului. Tatăl său fusese un contestatar al lui Dej și a murit pentru cauza comunistă în închisoare marginalizat și ostracizat de gașca lui Dej. Ca atare, destinul tânărului Ion Iliescu a fost guvernat de familia mare a Partidului Comunist Român, a fost îngrijit de liderii acestuia, de Ana Pauker la sfârșitul anilor patruzeci și începutul anilor cincizeci. Apoi a fost preluat de Dej, care l-a sprijinit să plece la Moscova, de unde l-a propulsat – la revenire – în fruntea mișcării studențești. 

Aici a conlucrat cu succes cu Nicolae Ceaușescu, ceea ce i-a asigurat urcușul lin pe treptele ierarhiei de partid, până în momentul în care ambițiile sale au fost atenuate de liderul comunist. Din lider al studenților a devenit un cadru de nădejde al conducerii Partidului, intrând în Comitetul Central (a și fost secretar al acestui for pentru o perioadă de 6 luni în 1971) sau ocupând funcția de Ministru pentru Problemele Tineretului (1967-1971). A devenit, mai apoi, o piesă în mecanismul rotației cadrelor, chiar dacă marginalizat, a ocupat poziții de conducere la nivel județean (Timișoara și Iași), devenind Președinte la Consiliul Național al Apelor (1979-1984) și Director al Editurii Tehnice până în 1989. 

Avea datele de carieră în Partid, avea notorietate în organizații centrale și locale, era recunoscut ca o alternativă reformistă pentru Ceaușescu și era deja pe listele de posibil succesori elaborate de ambasadele occidentale de la București. Aceasta a fost cariera lui, aceasta a fost haina pe care a îmbrăcat-o cu ajutorul unui Partid muribund, al Armatei și Securității în 1989, fiind perceput în interiorul sistemului ca un comunist cu față umană, unul care lupta împotriva celor care au întinat idealurile nobile ale socialismului, unul conformist și dornic să exercite puterea.

Cum a făcut-o, cum a reușit sau nu, rămâne ca viitoare cercetări în arhive să ne poată lămuri definitiv. Pentru moment, încercând să ies din paradigma a ceea ce deja știm, ca parte a unei istorii publice, voi conchide că cea mai importantă vină pe care Iliescu a avut-o a fost aceea că a rămas un om al sistemului, unul care s-a conformat exigențelor, structurilor și mecanismelor de funcționare a acestuia. A fost o situație care i-a convenit lui, dar mai ales a fost ca o mănușă pentru oamenii sistemului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€