„De ce urâm bărbații”, primul roman al Cristianei Todiresei, nu este despre ura împotriva bărbaților, ci despre misoginie

Laura Popa

Redactor Șef

Cristiana Todiresei, cunoscută pe internet drept Zenobisme, a lansat de curând a treia sa carte, „De ce urâm bărbații”, ocazie cu care Project F a stat de vorbă cu autoarea. 

Project F: Titlul primului tău roman, „De ce urâm bărbații”, sună a întrebare, dar nu are semn de întrebare. Cât ai spune că este o constatare, o provocare sau o întrebare adevărată? 

Cristiana Todiresei (Zenobisme): Cred că titlul este toate dintre aceste trei variante. Este o constatare pentru Sara, personajul principal, care își dă seama că are o problemă și merge la terapie. 

Pentru public, este o provocare. L-am ales special ca să atragă și să provoace discuții, iar pentru mine a fost o întrebare adevărată.

Ideea cărții a apărut anul trecut, după ce am văzut reportajul Recorder despre cazul Emil Gânj. Țin minte că am plâns în ziua aia și m-am întrebat, în sinea mea, dacă eu chiar urăsc bărbații. 

După multe exerciții de introspecție, mi-am dat seama că nu, fiindcă am în viața mea mulți bărbați extraordinari, pentru că am întâlnit bărbați fabuloși și ar fi atât de greșit să generalizez. 

Nu urăsc bărbații, dar categoric am o problemă cu misoginii, femei și bărbați deopotrivă.

Mai mult, am ales „De ce urâm bărbații” și pentru că deja există „De ce iubim femeile”, a lui Mircea Cărtărescu. Ba chiar am început să scriu epilogul, pe care l-am vrut similar cu al lui. 

Cine este „noi”-ul din titlu?

Sara, eu și, cred, fiecare femeie care a trecut vreodată printr-o situație de abuz.

Cancerul la sân și femeile care rămân invizibile în statistici și practică. Cum facem să nu mai fie „prea târziu”?

În România, numeroase femei ajung târziu și prea târziu la medic. În 2021, mortalitatea evitabilă cauzată de cancerul de sân (clasificată ca mortalitate tratabilă) în România a fost de 21 de decese la 100.000 de femei, fiind cu 14% mai mare decât media UE.

VIDEO. Una din trei femei din România nu își permite produse menstruale de bază. Ce ar trebui să facă statul

Una din trei femei simte că prețul pe care îl plătește lunar pe absorbante sau tampoane este prea mare, astfel că aproape 1 milion de femei se află în sărăcie menstruală în România.

Primele două cărți semnate de tine au fost nonficțiune. Cum de ai ales acum ficțiunea? Ce ți-ai dorit să fie diferit la povestea de-acum? 

Eu scriu ficțiune de la 13 ani. De atunci mi s-a născut în minte și ideea de a deveni scriitoare. Doar că n-am avut ceva suficient de bun ca să fie publicabil. 

Pe la 22-23 de ani am urmat și niște cursuri de scriere creativă, așa că mereu, cred, am avut dorința de a scrie proză.

Cu „De ce urâm bărbații” mi-am dorit să atrag atenția asupra faptului că astfel de situații (agresiune stradală, abuzul din partea colegilor, profesorilor, partenerilor până la cazurile grave de violență domestică) nu sunt excepții, ci, de mult prea multe ori, sunt regula.

Sara, personajul principal, este o femeie care crede despre ea că urăște bărbații. Cât din ea ai spune că se regăsește și în tine sau în alte femei din jurul tău?

„De ce urâm bărbații”, cel mai recent roman al Cristianei Todiresei, este recomandat de Project F. Foto: Cremona Păun

Sara, ca fel de a fi, ca temperament și personalitate, nu mi se aseamănă deloc. Însă, „evenimentele” nefericite prin care a trecut au fost, în mare parte, trăite și de mine.

Recent, pornind de la roman, m-am certat cu o prietenă d-ale mele din copilărie. Am petrecut multe veri împreună, dar ne-am văzut doar de trei ori în ultimii șapte ani. În vară s-a căsătorit și m-a invitat la nuntă.

Mi-ar fi plăcut tare mult să merg, doar că problemele mele de sănătate (cu endometrioza și adenomioza), cheltuielile mari pentru tratament și faptul că am avut și nunta fratelui în aceeași săptămână m-au obligat să refuz.

Am mai schimbat câteva vorbe și niște TikTok-uri nostalgice între refuz și ceartă, dar nimic mai mult. 

Fiindcă un roman trebuie să se și vândă, acum câteva zile am făcut o postare cu un fragment dintr-un monolog al Sarei, despre căsnicie, cum ea nu dorește să se mărite, fiindcă mariajul este mai mult o afacere decât un legământ de iubire. 

Ei bine, la acea postare, această prietenă a lăsat un comentariu lung despre faptul că e ok să te căsătorești, sugerând că poate o să vreau și eu să mă mărit dacă aș avea partenerul potrivit. 

Mi s-a părut amuzant, având în vedere că tot ce știe despre relația mea este că durează de aproape 8 ani. Și i-am trimis un mesaj în privat în care i-am precizat că nu este opinia mea generală despre femei care se căsătoresc, ci e doar un fragment din roman.

Lucrurile au luat-o razna de-acolo. Eu îi explicam că ficțiunea nu trebuie să fie confundată cu realitatea, iar un personaj literar nu trebuie confundat cu autorul. I-am dat exemplul „Lolitei”, care e scrisă din perspectiva unui pedofil, apoi m-a acuzat că e grav că iau apărarea lui Nabokov. 

Revenind, Sara nu sunt eu. Sara este o construcție. Bineînțeles, se regăsesc părți din mine, așa cum se regăsesc părți din multe alte femei cu care m-am intersectat până la această vârstă.

Povestea Sarei începe cu comentarii obscene primite de la o vârstă foarte fragedă. Care a fost motivul pentru care ai ales asta ca punct de plecare? 

Fiindcă atunci mi se pare că multe dintre femei întâlnesc, pentru prima dată, abuzul. Eu atunci l-am întâlnit, când aveam 11 ani.

Mă număr printre norocoasele care au avut parte de o copilărie frumoasă, de niște părinți care, înainte de toate, au fost echipă. Eu nu am văzut violență de niciun fel, nici măcar în momentele grele, dar știu că există femei care cunosc agresiunea mult prea devreme.

Așa că, atunci când un bărbat mi-a aruncat primele cuvinte sexuale, am avut un șoc.

Scrii și vorbești despre agresiuni la adresa femeilor mascate în glume. Consideri că-n comedie este ok să alegem orice fel de subiect, că putem râde de orice? 

Cred că umorul este foarte important, cred că te poate ajuta să treci prin perioade grele mai ușor. Contează, totuși, cum sunt făcute aceste glume.

De exemplu, mie îmi place mult Jimmy Carr, care are un umor negru și niște spectacole care numai corecte politic nu sunt. Totuși, atunci când vorbește serios pe un subiect, e uman și empatic. Și pune punctul pe i. 

Nu cred că poți râde de orice, dar cred că umorul poate face ca un subiect/o situație să fie mai ușor de dus.

În carte vorbești despre o societate care confundă violența și abuzul cu normalitatea. Unde vezi cel mai clar această confuzie și în ce simți că se materializează?

Când vine vorba de agresiunea stradală, iar, apoi, mai grav, când vine vorba de violența domestică. 

Dacă ești acostată pe stradă, multe voci, masculine și feminine, ajung să dea vina pe tine: că te-ai îmbrăcat nu știu cum, că te-ai aranjat prea mult, că te-ai uitat într-un anumit fel, etc. Sau, dacă vorbești despre asta, unii zic că minți, că ți-ai fi dorit să se întâmple asta, că „cine fluieră o tipă care poartă ochelari?” Aceste cuvinte aparțin unei doamne de vreo 50-60 de ani. O secundă nu este acuzat agresorul. Este considerat atât de normal ca unii bărbați să se comporte astfel cu femeile de pe stradă, încât nu doar că nu e văzut ca o problemă, ci devine chiar un compliment pentru care ar trebui să fii recunoscătoare.

Evenimentul de lansare al cărții „De ce urâm bărbații”. În poză, de la dreapta, Laura Popa -redactor-șef PressOne-, Cristiana Todiresei - autoare și creatoare de conținut - și Sabina Teodora - creatoare de conținut. Foto: Cremona Păun

Violența domestică este atât de normalizată, încât avem vorbe ca „bătaia e ruptă din rai” sau „până și preotul îi mai dă o palmă preotesei”.

Și de la violența domestică până la femicid pasul nu este chiar atât de mare.

E important, pentru o societate sănătoasă, să schimbăm discursul, să redefinim complimentul și să înțelegem, la nivel profund, că nu avem drept de decizie asupra omului cu care alegem să ne împărțim viața.

Ce mesaj ai pentru femeile care se recunosc în Sara?

Să își dea timp să se vindece și, cu toate că de multe ori pare greu, să încerce să nu generalizeze.

Pe mine m-a ajutat mult comunitatea, să găsesc femei și bărbați care să vorbească deschis despre traume și care să înțeleagă că violența împotriva femeilor este o problemă reală. 

Ce ți-ai dori să simtă și să facă un bărbat după ce închide cartea? Cum arată, concret, un bărbat care este de partea femeilor, din perspectiva ta?

Un bărbat care citește cartea știe că titlul nu este despre el și are deschiderea să afle mai multe. 

La fel cum am spus mai sus, mi-aș dori să înțeleagă că situațiile prin care a trecut Sara nu sunt excepții. Și ulterior, după ce închide cartea, dacă aude, chiar și din întâmplare, un discurs misogin… ar ajuta mult să încerce să-l corecteze.

Mai mult, un bărbat care este de partea femeilor va face diferența între feminism și misandrie. Și va ști foarte clar de ce avem nevoie de feminism și acum, în 2026.

I-ai dedicat romanul tatălui tău, despre care spui că te-a învățat ce înseamnă un bărbat bun. Cât de importante crezi că sunt astfel de modele sănătoase pentru tineri și ce se întâmplă în lipsa lor?

Esențiale. 

În lipsa modelelor sănătoase vor apărea altele care vând cursuri despre ce înseamnă să fii „mascul alpha”, care obiectifică femeia, care urinează pe scenă, în timpul unui concert, iar apoi, în loc de scuze, zic că publicul ar trebui să mulțumească că nu au defecat.

În „Femei care suferă prea mult” ai scris despre durerea femeilor care nu sunt crezute de medici, cu accent pus pe situația medicală în care te aflai chiar tu la momentul respectiv. În prezent, ai primit diagnosticul de endometrioză și adenomioză, pentru cel din urmă fiind necesară o operație de histerectomie. În online ai povestit cât de complicat a fost procesul de obținere a operației. Care au fost principalele piedici și de ce crezi că au existat ele?

Neștiința unor medici și lipsa lor de empatie pot spune că au fost primele piedici. Din cauza asta am primit diagnosticul după 17 ani de suferință.

Apoi, când a venit vorba de histerectomie, faptul că nu am și nu-mi doresc copii a cântărit mult. Am apelat doar la specialiști în endometrioză din privat. O doamnă doctor, în cadrul unei conferințe naționale despre endometrioză, a râs de mine când am întrebat-o ce soluții au femeile care nu vor copii (până în acel punct se vorbise doar despre fertilitate, care, bineînțeles, este foarte importantă). 

Un doctor mi-a răspuns cu „Wow”, apoi, altul, m-a amânat jumătate de an, mi-a promis că mă operează după ce nu a reușit să-mi monteze, ca tratament, steriletul Mirena, apoi, după ce m-a trimis la psiholog și la alte controale costisitoare, de care nu aveam nevoie, m-a băgat la menopauză indusă și mi-a zis că dacă-mi ia durerile pelvine, mă operează. 

Da, m-a scăpat de dureri, dar mi-a dat modificări ale sânilor, dureri articulare, de cap, foame incontrolabilă care a dus la episoade bulimice, spotting, insomnii, stări depresive, episoade de furie, bufeuri etc. 

Cuvintele lui, pe care mi le-a spus de două ori, mi-au rămas în minte: „Dacă aveai doi copii și 40 de ani, te operam fără probleme.”

Stând de vorbă cu alte femei care au primit același diagnostic, care aveau dureri la fel de mari, vârstă apropiată de mine, dar copii, am constatat că ele au ajuns la operația de care aveau nevoie mult mai ușor. Ele n-au avut nevoie de adeverință de la psiholog și psihiatru.

La a treia amânare, am decis să schimb clinica, medicul, tot. Am ajuns la Sabrina Florea și, pe 13 august, m-am operat. A fost cea mai bună decizie.

Mi se pare halucinant că în 2026, într-o țară europeană, ți se refuză proceduri medicale pentru că n-ai copii. Nu o dată m-am întrebat dacă un bărbat care nu vrea copii trebuie să treacă prin tot acest calvar pentru a face vasectomie.

Dacă ar fi să revii la Sara, personajul din „De ce urâm bărbații”, peste 10 ani, cum speri să o găsești? 

Mai puțin furioasă. Și sper să trăiască într-o societate mai blândă cu femeile, dar și cu bărbații. Fiindcă patriarhatul ne afectează pe toți.

_

„De ce urâm bărbații” este un roman recomandat de Project F.