Cum e să te întorci la școală când colegii îți pot fi copii, iar profesorii sunt uneori mai tineri decât tine: „La ce îți mai trebuie facultate la vârsta asta?”

Norbert Nemeș

În mod obișnuit, după ce termini liceul mergi la facultate, îți găsești un job și, la un moment dat, lași în urmă cursurile, seminarele și sesiunile. Dar ce se întâmplă dacă, după ce ai deja o profesie și o viață organizată în jurul ei, hotărăști să te întorci la facultate? Sau dacă abia atunci găsești ceva ce vrei cu adevărat să studiezi?

În anul universitar 2025–2026, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca erau peste 5.000 de studenți cu vârste între 30 și 93 de ani, reprezentând 11.9% din totalul studenților. La Universitatea din București, peste 4.000 aveau între 30 și 73 de ani, adică 11.6% din total. Unii dintre ei s-au întors la studii după ani de pauză, alții au schimbat domeniul sau au vrut să aprofundeze ce făceau deja. 

PressOne a vorbit cu mai multe persoane care au avut de împărțit timpul între cursuri, examene, serviciu și familie, au întâlnit colegi și uneori profesori mai tineri, iar unii s-au lovit și de întrebarea: „La ce îți mai trebuie facultate la vârsta asta?”  

Mădălina Andronescu și plăcerea de a fi studentă, fără să alergi după diplome 

Pe 30 septembrie, cu o zi înainte să înceapă licența la Facultatea de Filosofie a Universității din București, Mădălina Andronescu era mai degrabă speriată decât nerăbdătoare. La cei 58 de ani, aceasta urma să fie din nou studentă.

„Sunt foarte înfricoșată”, recunoaște ea.

Facultatea, în sine, nu e o experiență nouă pentru Mădălina. Pe prima a început-o la 30 de ani, după o perioadă în care se vedea cu greu la facultate. Terapia a ajutat-o să-și diminueze temerile și, mai târziu, să facă pasul spre studierea Psihologiei. După absolvire, a ajuns să profeseze în psihanaliză; filosofia, totuși, o interesa de mult mai devreme, încă din adolescență. După liceu s-a gândit inclusiv să o studieze, dar ceva o ținea pe loc. 

„Mi-a fost foarte frică să dau acolo, era o concurență imensă, mi-am spus că n-o să intru niciodată”. 

Între timp, interesul pentru domeniul care o pasiona a rămas personal. Își ocupa timpul liber citind, ascultând podcasturi și conferințe, dar îi lipsea un program și o structură care să o facă să treacă prin lucruri, în loc să le descopere pe bucăți. 

„Dacă nu am o determinare din afară, nu pot să studiez singură”, îmi explică ea. 

Ideea de a ajunge din nou la facultate a apărut în primul an de după pandemie. Mădălina urmărea pe YouTube discuțiile de la „Cafeneaua filosofică”, un proiect inițiat de Dana Jalobeanu, profesoară la Facultatea de Filosofie a Universității din București. 

La un moment dat, profesoara a postat pe Facebook despre masteratul de Filosofie și Gândire Critică, iar programul i-a atras atenția Mădălinei. Chiar și așa, pentru că mai avea îndoieli i-a dat un mesaj profesoarei. 

„Am reușit să vorbesc cu ea înainte, să o întreb dacă i se pare că sunt potrivită la vârsta mea și cu educația pe care o am (...) și a zis că sunt foarte potrivită”. 

Mădălina descrie masteratul drept una dintre cele mai frumoase perioade din viața ei, iar, pe lângă asta, a găsit acolo și structura pe care o căutase atunci când se înscrisese. Spune că facultatea a ajutat-o și să-și dezvolte gândirea critică, să analizeze mai atent lucrurile pe care le citește sau le aude – pe scurt, „să gândești cu mintea ta”. 

Vârsta, care îi dăduse de gândit înainte să aplice, nu a izolat-o de ceilalți studenți. Nici măcar nu era o excepție. Își amintește că la master a întâlnit și alți oameni apropiați de vârsta ei, unii ajunși acolo, la fel ca ea, din pasiune. Nici profesorii nu au făcut-o să simtă că vârsta o punea într-o poziție diferită. 

„Poate, uneori, se uitau un pic mai cu interes la ce spuneam”. 

În schimb, tehnologia i-a mai dat de furcă, mai ales platformele pe care trebuia să încarce proiecte sau alte materiale pentru facultate. 

„Cu calculatorul a fost mai greu. Mă mai ajutau colegii, îmi spuneau ei ce să fac”. 

În paralel, Mădălina continua să lucreze, deci facultatea trebuia să-și găsească loc și printre orele de muncă. Uneori, mai muta câte o ședință de terapie ca să poată ajunge la curs, dar spune că se întâmpla rar. 

Acasă, soțul ei o susținea, iar familia și prietenii erau curioși despre noua ei viață de studentă: o întrebau ce mai făcea la facultate, iar ea ajungea să le povestească și lor lucrurile pe care tocmai le aflase la cursuri. După doi ani care au împlinit-o, un singur lucru nu a simțit nevoia să-l ducă până la capăt: disertația. 

„Dacă nu am o temă foarte mișto – și nu am avut o temă în minte – pentru ce să stau, să mă chinui, să scriu 40 de pagini, doar așa, ca să am diploma?”. 

Nici acum nu pare prea interesată să se întoarcă pentru ea. În continuare a ales, în schimb, un drum ceva mai neobișnuit: după master, s-a înscris la licență în Filosofie, la aceeași Universitate. Voia să ia domeniul de la bază și, cum spune ea, „să mă pun la punct cum trebuie”. Nici examenul de licență nu este, deocamdată, o miză pentru ea. 

Pe 30 septembrie, când am vorbit cu ea, finalul facultății era oricum departe în gândurile sale. Mai întâi trebuia să vadă cum se va descurca odată cu începerea cursurilor. Orarul era mai încărcat decât la masterat, iar Mădălina se întreba și cum va fi de data aceasta printre colegi mai tineri.

„Nu știu cum o să împart jobul cu facultatea. Am mai îmbătrânit și nu știu dacă o să mai fiu la fel de în stare să mă țin de treabă”. 

Câți studenți au peste 30 de ani, conform datelor universităților din România 

Cât de numeroși sunt, de fapt, studenții care urmează o facultate după 30, 40 sau 50 de ani? Datele pentru anul universitar 2025–2026 arată că, în unele dintre cele mai mari universități din România, vorbim despre mii de persoane.

Dintre universitățile analizate, cei mai mulți studenți trecuți de 30 de ani se regăseau la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și la Universitatea din București, două dintre cele mai mari instituții de învățământ superior din țară. La UBB erau peste 5.000 de studenți în grupele de vârstă începând de la 30 de ani, iar la Universitatea din București, peste 4.000 aveau cel puțin 30 de ani.

Datele centralizate pentru cinci universități arătau astfel: 

Lucrurile sunt diferite când vine vorba de Medicină. La Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București erau 537 de studenți în categoriile de la 30 la peste 50 de ani, dintre care 102 aveau cel puțin 50 de ani. La „George Emil Palade” din Târgu Mureș, pentru anul universitar 2025-2026 erau înscriși 766 de studenți în aceleași categorii, dintre care 60 aveau peste 50 de ani, la programele de licență și masterat.

Primul master la 50 de ani. Drumul Elenei Oancea prin chimie 

Plantele au făcut parte din universul copilăriei Elenei Oancea; aceasta a crescut văzându-le pe bunica și pe mama ei folosindu-le pentru a-i ajuta pe cei din jur. Era ceva obișnuit în familie și de aici a venit și alegerea chimiei, ca domeniu de studiu. 

Elena a terminat facultatea de Chimie la 30 de ani, moment în care a început să se uite dintr-o altă perspectivă și la lucrurile pe care le știa de acasă. Nu-i mai ajungea să știe că o anumită plantă era folosită într-un fel sau altul. Voia să afle de ce și, mai ales, ce putea demonstra chimia din toate astea.

Întrebările au urmat-o și în meseria pe care și-a ales-o. A lucrat cu plante și extracte din plante, pe care le-a folosit în dezvoltarea unor produse, iar mai târziu a fondat un brand cu cosmetice organice – a creat formule și compoziții, unele dintre ele brevetate, însă anii de experiență au venit la pachet și cu lucruri pe care încă nu știa să le explice.

De pildă, voia să înțeleagă de ce aceeași specie de plante poate avea o compoziție diferită în funcție de locul în care crește sau de momentul în care este recoltată. Sau ce se întâmplă în timpul extracției și ce poate fi identificat și măsurat, concret, în laborator.

„Această curiozitate m-a adus din nou în universitate. La 50 de ani am început masteratul în Chimie – Controlul calității produselor și a mediului”, spune ea. „Nu m-am întors la studii pentru că aveam nevoie de încă o diplomă. Aveam deja o profesie, o familie, responsabilități și experiență practică. M-am întors pentru că simțeam nevoia să înțeleg mai mult și să pot pune lângă experiența mea instrumentele cercetării științifice”. 

După ani de experiență în dezvoltarea produselor cosmetice pe bază de plante, Elena Oancea s-a întors la universitate, la 50 de ani, pentru a găsi în laborator răspunsuri la întrebările pe care i le ridicase propria meserie. FOTO: Arhivă PressOne

Revenirea la facultate a însemnat și colegi mult mai tineri. Elena spune că diferența de vârstă nu a pus-o în vreo dificultate și nici nu a simțit că trebuie să intre în rolul celei care știe mai multe doar pentru că are mai multă experiență.

„Uneori experiența mea practică aducea o perspectivă diferită într-o discuție, alteori eu aveam foarte multe de învățat de la cei mai tineri”, își amintește ea.

Cu profesorii a fost la fel. Faptul că avea deja experiență în domeniu nu a făcut-o să uite că, odată intrată în sala de curs, era din nou studentă.

„Eu, la rândul meu, am rămas întotdeauna studentul din fața profesorului. Experiența profesională nu înlocuiește studiul și nu îți dă dreptul să crezi că le știi pe toate”, explică Elena.

La fel ca în cazul Mădălinei de la Filosofie, una dintre dificultăți a fost să facă loc facultății într-o viață în care exista deja un job. Elena avea, pe lângă cursuri și examene, familia, munca și proiectele ei. Au fost seri în care învăța până târziu și perioade în care timpul trebuia împărțit atent.

„Sesiunile și examenele nu au fost întotdeauna ușoare. La 20 de ani, principala ta responsabilitate poate fi facultatea. Când revii la 50 de ani, viața nu se oprește ca tu să înveți pentru examen. Familia mea m-a susținut în acest drum, iar acest lucru a fost foarte important. Sprijinul nu înseamnă numai să auzi «bravo». Uneori înseamnă ca cei de lângă tine să înțeleagă că trebuie să înveți, că ai un examen, că trebuie să mergi la laborator, să cercetezi sau să scrii și că toate acestea cer timp”, povestește Elena. 

La 67 de ani, Elena își pregătește doctoratul 

După primul master, Elena nu s-a oprit. La 62 de ani s-a înscris la un al doilea, în Chimie clinică. Până atunci, interesul ei se mutase tot mai mult spre cercetarea principiilor active din plante și spre ceea ce putea afla despre ele prin analize de laborator. Iar doi ani mai târziu, „la 64 de ani am început doctoratul. Astăzi sunt în anul III”, spune ea.

Asta înseamnă documentare, cercetare, muncă în laborator, analize și mult scris. Uneori, rezultatele nu sunt cele la care se așteaptă, iar atunci trebuie să se întoarcă la întrebarea de la care a pornit și să vadă ce arată, de fapt, datele.

„Nu pornești de la concluzia pe care vrei să o demonstrezi. Pui o întrebare și accepți ceea ce îți arată rezultatele”, explică Elena.

Același principiu îl aplică și lucrurilor pe care le-a învățat în copilărie. Faptul că bunica sau mama ei foloseau o plantă într-un anumit fel poate fi un punct de plecare, dar Elena spune că acum vrea să afle și ce poate fi demonstrat în laborator.

„Tradiția poate să nască o întrebare. Observația practică poate să nască o ipoteză. Dar apoi cercetarea trebuie să analizeze, să măsoare, să verifice și, uneori, să infirme ceea ce noi credeam că știm”, explică ea.

La 67 de ani, în pragul finalizării doctoratului, Elena spune că ar lua din nou aceleași decizii. Diploma, adaugă ea, nu a fost cea care a făcut-o să continue.

„Nu pentru că mai aveam nevoie de o diplomă, ci pentru că mai aveam nevoie de răspunsuri”. Și încă, încheie Elena, are multe întrebări.

Cum a ajuns Sorin Ianoș să studieze jurnalismul după o viață petrecută în muzică 

Sorin Ianoș a început să studieze muzica încă din școala generală. A continuat  la Liceul de Muzică din Cluj-Napoca, iar după absolvire s-a înscris direct la Academia de Muzică, unde a ales clarinetul. Era, spune el, traseul la care se aștepta, după toți anii în care aprofunda studiul muzical.  

Numai că, în primul an, a apărut o oportunitate de a merge la București pentru un curs. Acolo, a primit o ofertă pentru un loc de muncă într-o orchestră și a fost repartizat la Timișoara. Facultatea rămăsese la Cluj, așa că a renunțat la ea. 

După mai bine de doi ani, în timpul pandemiei, a încercat să se întoarcă la Muzică. De data aceasta, cursurile erau online, iar Sorin s-a orientat spre partea teoretică. Nici varianta asta nu l-a convins prea mult: avea cor, dirijat și solfegiu, materii despre care spune că aveau prea puțin sens fără prezența în aceeași sală. Așa că, ajuns în anul al doilea, s-a oprit din nou. 

La 31 de ani a ales o facultate cu totul diferită și s-a înscris la Jurnalism, în Timișoara. Schimbarea nu a venit însă chiar de nicăieri. De ceva vreme îl atrăgea radioul și urmărea o serie de interviuri culturale. 

„L-am apreciat dintotdeauna pe Cătălin Ștefănescu, de la «Garantat 100%». Îmi plăceau foarte mult interviurile lui cu artiști și muzicieni și cred că de acolo a venit și gândul de a merge spre jurnalism”. 

Sorin Ianoș a început facultatea de Jurnalism la 31 de ani, în timp ce lucra cu normă întreagă. A absolvit trei ani mai târziu și a decis să-și continue studiile cu un master în domeniu. FOTO: Arhivă personală

De data aceasta, cursurile se țineau față în față, iar cei mai mulți dintre colegi veneau direct sau aproape direct de pe băncile liceului, dar Sorin spune că diferența de vârstă s-a văzut mai degrabă în lucrurile pe care fiecare le știa deja decât în relațiile dintre ei.

„Cred că diferența se vedea mai ales la nivelul cunoștințelor generale. Eu eram deja interesat de politică și știam, de exemplu, ce face un prefect sau un Consiliu Județean, lucruri cu care unii dintre colegii mai tineri nu se întâlniseră încă”, își amintește el. 

În rest, s-a apropiat repede de colegi. Lucrau împreună la proiecte, făceau echipe, iar faptul că Sorin trecuse de 30 de ani nu a fost o problemă între ei. O situație ceva mai neobișnuită apărea în cealaltă parte a sălii: unii dintre profesori și seminariști erau mai tineri decât el. Nici asta nu l-a incomodat. Sorin spune că îi venea chiar greu să renunțe la formulele de politețe, chiar și atunci când profesorii le cereau asta studenților. 

„Am avut mereu respectul ăsta față de profesori. Chiar dacă unii erau mai tineri decât mine și ne spuneau să nu le mai vorbim cu «dumneavoastră», mie îmi era greu să renunț la «domn profesor». Ei erau specialiști în domeniul lor, eu în altul. Eu mergeam acolo să învăț de la ei, așa că nu m-am gândit niciodată că, dacă sunt mai tineri, n-aș avea ce să învăț”, povestește Sorin. 

Facultatea după serviciu presupune concedii și învoiri 

Facultatea în sine nu i s-a părut foarte grea. Avea deja o parte dintre cunoștințele generale de care se lovea la cursuri, iar lucrurile noi țineau mai degrabă de partea teoretică a jurnalismului – definiții, noțiuni și alte chestiuni tehnice pe care nu le mai întâlnise până atunci. 

Ca și alți studenți care ajung sau se întorc la facultate după ce au deja un loc de muncă, Sorin s-a lovit mai ales de problema timpului. Fiind în situația de angajat cu normă întreagă, acesta și-a păstrat o parte din zilele de concediu pentru primele săptămâni de facultate, când încerca să ajungă la toate cursurile. 

Codul Muncii prevede că angajații pot solicita concediu fără plată pentru formare profesională, inclusiv pentru susținerea examenelor universitare. Cererea trebuie depusă cu cel puțin o lună înainte, iar angajatorul o poate refuza doar dacă absența salariatului ar afecta grav desfășurarea activității. Există și posibilitatea unui concediu plătit de până la 10 zile lucrătoare, dar numai dacă angajatorul nu și-a îndeplinit obligația legală de a asigura formarea profesională a salariatului.

În alte țări europene, angajații care vor să se întoarcă la studii au mai multe forme de sprijin. În Suedia, de exemplu, pot lua concediu fără plată pe durata facultății, păstrându-și locul de muncă. Cei care îndeplinesc anumite criterii pot primi și un ajutor financiar de până la 80% din salariu, timp de maximum 44 de săptămâni de studiu. În Finlanda, angajații pot lua până la doi ani de concediu fără plată pentru studii, fără să-și piardă locul de muncă. 

În România și în alte țări europene, legislația prevede diferite forme de concediu pentru angajații care vor să urmeze studii, însă durata și condițiile de acordare diferă de la un stat la altul. Foto: Lucian Muntean

Franța oferă angajaților care vor să se recalifice și să-și schimbe profesia un program (Projet de transition professionnelle) care le permite, în anumite condiții, să urmeze cursuri de formare fără să renunțe la locul de muncă, păstrându-și integral sau parțial salariul pe durata studiilor. Programul poate acoperi și costurile formării. În Estonia, cei care studiază pot lua anual 30 de zile de concediu, dintre care 20 sunt plătite. 

Există exemple și mai aproape de România. În Bulgaria, angajații care urmează studii universitare cu acordul angajatorului, pot primi 25 de zile de concediu plătit în fiecare an universitar, plus încă 30 de zile pentru pregătirea și susținerea examenelor și a lucrării de absolvire. 

După ce concediul lui Sorin se termina, mai cerea câte o învoire de la șef. În anul al doilea, lucrurile s-au complicat și mai mult: unele cursuri începeau la opt dimineața, apoi orele erau împrăștiate de-a lungul întregii zile.

Angajatorul l-a lăsat să-și adapteze programul inclusiv în sesiune. Cu profesorii, în schimb, situația a fost discutabilă. Cei mai mulți înțelegeau că lucrează, dar au existat și cursuri unde prezența era obligatorie. La unul dintre ele, ținut de un profesor din București, putea participa online. Când profesorul venea fizic, la Timișoara, Sorin știa deja ce avea de făcut: „îmi luam concediu, să fiu prezent la ore”. 

Unele dintre persoanele din jurul lui au privit însă cu scepticism decizia de a începe o nouă facultate, mai ales că Jurnalismul nu avea legătură cu domeniul în care lucra.

„Au fost și colegi care mă întrebau de ce mai fac, la anii ăștia, o facultate. Mai ales că era un domeniu total diferit de ceea ce fac zi de zi: «La ce îți trebuie?»”, își amintește el. Partenera lui, în schimb, l-a susținut să continue. 

Era cât pe ce să amâne licența. Acum face și un master 

Până în anul al treilea, Sorin știa deja despre ce vrea să scrie la lucrarea de licență și și-a ales coordonatoarea în funcție de subiect. Problema a apărut când trebuia să o și termine. La serviciu prinsese o perioadă foarte aglomerată, iar la un moment dat, s-a gândit să renunțe la prima sesiune și să dea licența mai târziu.

„Pur și simplu nu aveam timp. Ajungeam obosit acasă și nu mai aveam energie să citesc și să scriu”, povestește Sorin.

Coordonatoarea l-a încurajat să continue, iar acesta și-a luat licența în jurnalism. În primă fază, diploma nu fusese neapărat scopul pentru care venise la facultate. Pe parcurs, lucrurile s-au schimbat și începuse să ia în calcul posibilitatea de a lucra în domeniu. Ajuns spre finalul facultății, și-a dat seama că vrea să continue și cu un master, pentru care avea oricum nevoie de licență. 

Așa că, după absolvire, a rămas la facultate. Acum urmează un master în Mass-media și Relații Publice, iar programul se potrivește ceva mai bine cu jobul: cursurile încep, de regulă, după terminarea programului de muncă. Asta nu înseamnă neapărat și mai mult timp liber.

„Cel mai devreme avem cursuri de la patru, exact după serviciu. E super ok, dar e mai obositor, fiindcă ajung seara pe la nouă-zece acasă în unele zile. Dar trece și asta”, spune el, fără să pară prea deranjat. 

Sorin se gândește deja și la ce ar putea urma. Muzica nu a dispărut din planurile lui, doar că acum încearcă să o lege de domeniul pe care tocmai l-a studiat. Îl interesează jurnalismul cultural, dar și filmul, iar în ultimii ani a făcut și câteva cursuri de critică.

Privind înapoi, Sorin crede că vârsta a fost mai degrabă un avantaj. La 31 de ani a ajuns la Jurnalism cu un anumit bagaj de cunoștințe și cu o idee mai clară despre ce voia să învețe. Iar după două încercări la Muzică și o facultate de Jurnalism dusă până la capăt, nu pare prea grăbit să încheie perioada asta.

Studenți la 60 sau chiar 90 de ani 

Dacă ne uităm mai atent la vârstele studenților care se reîntorc la facultate, apare și o tendință destul de clară: numărul lor scade, în general, odată cu înaintarea în vârstă. 

Conform datelor obținute de PressOne, în jurul vârstei de 30 de ani, universitățile mari au  încă mii de studenți, iar la 40 sau 50 de ani vorbim despre sute. După 55–60 de ani, numărul lor ajunge  adesea la zeci, iar după 65 de ani, uneori, la doar câteva persoane. Există însă și fluctuații, iar scăderea nu se produce la fel în toate universitățile. 

La UBB, de exemplu, pentru anul universitar 2025-2026, erau înscriși  680 de studenți între 39 și 42 de ani, 428 între 45 și 48 de ani și 183 între 51 și 54 de ani. În grupa 57–60 de ani mai erau 80.

La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la licență și master cumulate, erau 321 de studenți între 40 și 42 de ani, 216 între 46 și 48 de ani și 96 între 52 și 54 de ani. După 60 de ani, numărul lor cobora, în general, la câteva persoane pentru fiecare grupă de vârstă.

Existau și studenți de peste 70 de ani. La Universitatea din București, pentru același an universitar, erau înscrise câte trei persoane de 71, 72 și 73 de ani, iar la Iași, doi studenți de master se aflau în grupa 76–79 de ani.

La UBB, cea mai în vârstă studentă din anul universitar 2025–2026 a fost  Amalia-Susana Tușa, care împlinise 90 de ani în februarie. În tinerețe, femeia n-a putut urma facultatea din cauza condamnării politice a tatălui ei. Fusese chiar îndepărtată de la examenul de admitere. Astfel, a ajuns să studieze Teologie Didactică la 87 de ani, după ce a primit o invitație în cadrul unui proiect al facultății. 

În iunie 2026, la 90 de ani, a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Editor: Laura Popa