Povestea singuraticului Miranda Lao și a curții secrete de pe Calle Cuba 815

Voicu Bojan

Redactor

„A te mişca în cerc poate fi uneori cel mai scurt drum”. Aşa mi-a zis odată Guillermo Seijo, într-o zi ca oricare alta a anului 2010, în orăşelul Vinales din nord-vestul Cubei.

Era pe vremea când noua prietenie americano-cubaneză era doar un vis nemărturisit, despre care se vorbea în şoaptă, pe la colţuri.

Era pe vremea când nimeni nu bănuia că, după numai 5 ani, Papa catolic şi Patriarhul ortodox al Rusiei aveau să aleagă tocmai Havana pentru sfatul lor de taină, readucând în atenţia lumii o insulă aproape uitată.

„Cuba e o insulă de poezie construită în straturi de adâncime, la fel ca versurile lui Rilke. Stau aici ca un pustnic, aşteptând mereu să vină cineva de departe, aşa, ca tine, să-mi pună o întrebare bună. Aici, în orăşelul ăsta pierdut, care se crede centrul universului, nimeni nu pune niciodată întrebări cu adevărat importante.”

Aşa vorbea Guillermo cu faţa în palme, în timp ce mama lui, într-un scaun cu rotile, privea, prin ochelarii ei cu rame enorme, ceva banal la televizor. Tatăl său vitreg stătea întins pe spate în pat în camera vecină, care era atât de mică, încât nu mai era loc de altceva în afară de acel pat.

Înfofolit în faşe ca un uriaș vierme de mătase, aştepta să vină asistenta să-i schimbe pansamentul. Îşi vărsase un vas de apă clocotită pe burtă, iar faţa lui de morsă arăta şi mai plouată acum.

Guillermo stă cu părinţii. E un om singur, mereu în aşteptare. Părăseşte Vinales foarte rar. Singurele lui călătorii sunt cele interioare. Ele se petrec când întâlneşte alţi călători şi se hrăneşte din întrebările lor.

Atunci înfloreşte şi, deodată, totul capătă sens. E atât de fericit, încât devine aproape neinteligibil. Amestecă citate din autori cunoscuţi şi obscuri scriitori cubanezi, meditează cu voce tare, recită, râde şi gesticulează larg.

Când stă singur cuc, visează cum, într-o bună zi, insula lui paradisiacă o să se scufunde aidoma unui submarin şi o să colinde aiurea, prin oceanele lumii.

*

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Și Che e un om singur. Şi, pe an ce trece, tot mai bolnav. Dar asta nu pare să-i strice veşnica bună dispoziţie.

Che prepară cea mai tare cafea din lume. Şi mai face un fresh de guyava memorabil.

Pe umărul drept, are o cârpă de culoare incertă, de care nu se desparte nici mort. Când e cald, cârpa devine evantai. Când e transpirat, batistă. Iar când e soare, şapcă. Doar de umbrelă nu e bună.

Katana şi veioza din porţelan roz

Şi Juan Carlos Pieda e un om singur. Locuinţa lui are o singură încăpere, mereu în perfectă ordine. E situată pe o stradă oarecare din Havana veche, unde fiecare gang te aruncă într-o lume de sine stătătoare.

De cum intri, vezi copii jucând fotbal printre rufe întinse la uscat, coteţe de găini sau chiar o rochie de gală cu paiete, agăţată de sârmele de curent făcute ghem. Aceste curţi interioare sunt labirinturi din care, dacă nu caşti bine ochii de la început, rişti să nu mai pleci niciodată.

Juan Carlos e antrenor de tae kwon do şi e un om mare. Umblă mai mereu dezbrăcat până la brâu. Pe pieptul lui vast se întinde o carpetă de cârlionţi negri, mici şi deşi. Camera lui seamănă cu o peşteră având tavanul cam jos.

În loc de fereastră, Juan Carlos are o oglindă mare. În jur sunt bibelouri, flori de plastic, plus două veioze alambicate, din porţelan roz. Pe un perete sunt două săbii de samurai, iar pe celălalt două boxe.

Duminica, Juan Carlos Pieda lasă ușa larg deschisă, să intre lumina, și ascultă, cu ochii închiși, muzică clasică dată tare. Bea bere ieftină Hatuey, probabil în memoria căpeteniei taino, un băștinaș pe care conchistadorii l-au ars pe rug în 1512. Când a aflat că raiul mişună de creştini, Hatuey s-a oferit voluntar să fie trimis drept în iad.

În colţul roşu, Miranda

Dacă ar fi lăsat, Carlos Manuel Miranda Lao ar fi, probabil, cel mai singur dintre bărbaţii singuri. Doar că, de mai bine de 50 de ani, i se întâmplă foarte rar să rămână singur. Iar atunci doarme.

De unde stă el, un modest apartament dintr-o curte labirintică aflată pe Calle Lamparilla, are de făcut o plimbare de numai câteva minute până la o poartă despre care, din stradă, nu ai cum să bănuieşti ce protejează.

Până acum câţiva ani, Calle Cuba 815 ascundea unul dintre secretele cel mai bine păstrate ale Havanei.

Dincolo de poarta din lemn, după un hol întunecos unde o paznică moţăie într-un ungher, într-o curte vastă care ocupă spaţiul dintre două străzi se află faimoasa școală de box „Rafael Trejo” Gimnasio de Boxeo al Aire Libre.

E antidotul singurătăţii lui Carlos Manuel Miranda Lao.

De mic, i se păruse ceva dubios la beisbol: terenul era prea mare şi jucătorii stăteau prea departe unii de ceilalţi. Se mişcau brusc şi aparent haotic.

La 9 ani, a intrat pentru prima dată pe poarta de unde au ieşit mari campioni mondiali şi olimpici: Kid Chocolate, Teófilo Stevenson, Félix Savón şi mulţi alţii.

A fost ca şi cum ar fi păşit într-un univers paralel, creat anume pentru el. S-a întors acasă îndrăgostit. Acea lume l-a acaparat complet și i-a dat un sens, iar el, în schimb, i-a dăruit tot ce avea mai bun: întreaga viaţă.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc că, după 45 de ani de antrenorat, Miranda s-a pensionat. Oficial. Neoficial, probabil face zilnic acelaşi drum de câteva minute până la poarta maro pe care pășește pentru a ajunge la capătul existenţei sale de om care a refuzat mereu, cu încăpăţânare, singurătatea.

Buticul de Boxeo

În 2010, Cuba traversa, în ritm de melc, un fel de tranziţie dinspre nimic către ceva imposibil de definit.

Nimeni nu-şi imagina atunci că gigantice vase de croazieră vor adăsta în largul unei coaste limpezi până la orizont. Și nici că avionul Air Force One va bâzâi pe deasupra chiloţilor întinşi la uscat pe terasele din Havana veche, împrăștiind pescăruşii şi încruntând pensionarii care joacă domino.

Au trecut 5 ani, visele au devenit realitate, iar Cuba, confuză. Bucuriile simple s-au complicat, oamenii şi-au pierdut liniştea, iar obiectele au luat sufletele în stăpânire, ca peste tot în lume.

Şi nimic nu a fost şi nu va mai fi vreodată la fel.

După cum era de aşteptat, internetul a dezvăluit lumii secretul porţii din lemn de pe Calle Cuba 815. Iar teatrul paşilor de dans din mijlocul acelei curți străjuite de bănci obosite, calcane, pereţi scorojiţi și vecini care udă flori a devenit o mică privatizare.

În ultimii ani, tot mai mulţi boxeri de aiurea, luptători de K1 sau de Muai Thai s-au arătat dispuşi să plătească pentru a afla secretele foştilor campioni ajunși antrenori la „Rafael Trejo”.

Reporteri şi cohorte de fotografi au scos teancuri de bancnote pentru a asista la antrenamente. Și sumele au crescut ameţitor pentru nişte oameni care câștigă vreo 20 de dolari pe lună.

Micul butic era condus de trei femei de fier, ale căror nume sunt confidenţiale, aşa că le vom numi portăreasa, şefa şi directoarea.

Datorită spiritului lor întreprinzător, Escuela de Boxeo e în pericol să ajungă mai aglomerată decât celebrul bar La Floridita, unde Hemingway lenevea la un daiquiri în miezul zilei.

Un tărâm altădată fabulos se transformă într-un fel de grădină zoologică cu oameni, la fel cum Havana toată riscă să redevină ceea ce era în urmă cu 60 de ani – un parc de distracţii cu accente de bordel pentru turişti mai mult sau mai puţin rich and famous.

Ca un nostalgic expirat, refuz să mă întorc în insulă. Mi-e teamă că aș vedea cum se construieşte acest viitor din trecut.

În schimb, o să mă întorc la Miranda şi la vremea când numele meu de cod în Cuba era, simplu, Miguel.

Atunci Miguel și-a zis: Adios, mojitos!

Într-o dimineaţă de februarie, Miguel a pătruns însoţit de Juan Carlos Pieda pe modesta poartă de pe Calle Cuba 815. A înțeles imediat că înăuntru e o lume în sine, cu coduri precise, rezervate iniţiaţilor. Şi, cu tristeţe, şi-a mai dat seama de un lucru: că, pentru a face fotografii cu adevărat bune, avea nevoie de cel puțin o săptămână.

Ringul gol din centrul curţii semăna cu un altar. Alături, cu pas măsurat, dar cu energia unor mânji muşcând zăbala, câţiva tineri se roteau în jurul maestrului fără să-l scape din ochi.

Miranda Lao şi Juan Carlos Pieda erau prieteni vechi. Lumea antrenorilor valoroși era, ca peste tot, mică și, nu de puţine ori, sportivii migrau de la un maestru la celălalt.

Juan Carlos i l-a prezentat pe Miguel lui Miranda, care s-a arătat prietenos şi zâmbitor. Dar Miguel a fost imediat luat în primire de directoare şi de şefă.

În biroul situat deasupra buncărului denumit vestiar, ambele îl cântăreau din ochi, să ghicească cam câte parale poate face. Apoi au început, pe două voci, un discurs clasic, în crescendo:

„Teoretic, nu aveţi voie să fotografiaţi la antrenamente. Ştiţi, condiţiile noastre materiale sunt precare, iar metodele de lucru de-a dreptul preistorice. Avem foarte des controale ‘de sus’. Nu am dori să puneţi acest loc într-o lumină nefavorabilă, da? Pe scurt, ne-am putea înţelege să vă primim un timp limitat, dacă aţi accepta să faceţi o mică donaţie şcolii. Avem o listă întreagă de necesităţi materiale urgente, cum ar fi, de exemplu, sacul de box din care curge rumeguş…”

Neştiind prea bine spaniolă, Miguel a răspuns la toate astea cu „da, înţeleg”. A obţinut astfel o aprobare temporară pentru o jumătate de zi, fiindcă, aşa cum bănuiau cele două femei, nu te puteai aştepta la mare lucru de la un pârlit de român. Că doar n-o fi vreo specie necunoscută de suedez.

Chiar, oare nu românii livraseră Cubei, ani la rând, rablele alea marca ARO, care le scoteau peri albi de atunci încoace?

Și, în timp ce punea pe masă modesta lui donaţie, luându-şi astfel rămas bun de la multe mojitos pe care nu avea să le mai soarbă în următoarea săptămână, Miguel trăgea cu coada ochiului pe geam, să vadă ce mai face Miranda.

O vecină, privind galeș, cu rufele în mână

Îmbrăcat cu pantaloni de trening lăbărțați și într-un maiou vechi, găurit de la purtări excesive, Miranda Lao părea un ursuleţ burtos, cu mers stângaci şi braţe prea scurte. Era într-un contrast evident cu flăcăii fibroși care emanau testosteron prin toţi porii.

Părea mai greoi ca un sac de cartofi încolţiţi. Dar asta până se punea în mişcare. Atunci devenea o locomotivă cu aburi, pornind lent şi pufăit, dar prinzând o iuţeală neaşteptată pe parcurs.

Ucenicii nu-l scăpau din privire şi executau docil tot ce le spunea. Iar Miranda era când teatral, când impersonal, când zâmbitor, când meditativ.

Când nu era nimic din toate astea, atunci figura i se pleoștea, își împreuna brațele la spate și se mulțumea să țină un fluier roşu între buze, atent la fiecare mișcare ca un jucător de şah.

Antrenamentul era complex, cu elemente surpriză, unele copiate direct din discursul plângăcios al directoarei cu „baza materială precară”. Începuse lent, aşa cum trebuie, și luase viteză pe drum, emanând energie şi ambiție.

Băieţii aceia chiar se vedeau campioni şi, drept urmare, nu aveau nici o îndoială că trebuie să execute absolut tot ce le poruncea Miranda.

Cărau pumni în cauciucurile agăţate pe un gard dincolo de care, într-o bucătărie întunecoasă, o vecină prăjea nişte ochiuri. Sub scenă, făceau tracţiuni la tot felul de bare, umflau pumni în sacul preistoric, de sărea rumeguşul din el și apoi, cu un imens ciocan de fier, izbeau o roată de tractor.

Băgau mersul piticului cu mâinile la ceafă, loveau în aer directe de dreapta, săreau coarda sau, culcaţi pe podeaua din ring, făceau abdomene atât de multe şi dese, încât bietului Miguel îi transpirase mâna pe aparat.

Toate astea se petreceau sub privirile galeşe ale unei vecine care se ivise într-o fereastră de la etaj şi care rămăsese pe gânduri, uitând de rufele pe care trebuia să le întindă la uscat.

Amfiteatrul de box era un spectacol unic, deşi acolo nu se petrecea altceva decât un antrenament normal, supravegheat de cel mai nespectaculos antrenor posibil.

Asta până în clipa când s-a trezit campionul din el.

Atunci, Miranda le-a explicat bătrâneşte că boxul nu e pentru oameni fără minte. Cu degetul la tâmplă, le sugera să gândească fiecare gest, să anticipeze mişcările adversarului, să pareze în ultima clipă şi, mai ales, să păstreze niște fețe inexpresive, ca jucătorii de poker.

Apoi le-a arătat practic. Și a fost ca în filmele acelea chinezești, cu maestrul bătrân, dar zvelt, cu sprâncene stufoase și mustaţă lungă și albă.

Doar că Miranda era îndesat, bronzat şi bărbierit. Și, cu o agilitate de care nu îl credeai în stare, a dat drumul jocului de picioare, cu reflexe uimitoare.

S-a pus în faţa unuia, zicând: „Acum dă-mi un pumn cu toată forţa. Loveşte cu dreapta, aşa, mai cu viaţă. Caută bărbia. Acum croşeu, acum dreapta, acum ce vrei tu, pune-mă jos, fă-mă knock out”.

Şi tot aşa, cu fiecare, până i-a lăsat lac de apă. După fiecare sesiune, le lua pulsul, cu ochii pe ceas.

Finalul așteptat

Când eram mai fericit şi mai în formă, m-au dat afară: „Miguel, gata, vine inspecţia de sus, acuşi trebuie să apară…”

M-am simțit ca la binoclurile acelea instalate în puncte de belvedere de pe malul mării. Priveşti la vapoare zâmbind ca prostul când, brusc, se termină timpul alocat monedei şi se întunecă imaginea.

Dar, ca bun român din ţara lui ARO, aşa, mai spre după-masă, după ce trecuseră și ploaia, și inspecția, întremat cu un mojito, hai două, m-am strecurat iar pe poarta maro, să văd antrenamentul copiilor.

Fără să țină cont de minime noțiuni de siguranţă împotriva ruperii dinţilor şi gâturilor, Miranda îi punea să fugă aiurea prin tribună, să tropăie ca mânjii, sus-jos, pe vechile scări de lemn.

Și, în timp ce îi urmărea, singur, în mijlocul acelei curți din afara timpului, apărată de pereți scorojiți și de vecini care udă flori, ca un nucleu care își supraveghează relaxat electronii de pe orbită, vechiul său maiou, găurit de purtări excesive, se scutura de râs.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€