Pascal desenează corăbii

Cartea lui Radu Niciporuc, Pascal desenează corăbii (Cartea Românească, 2016), este recomandată de către poezia din titlu, dar și de către biografia autorului. Cele opt proze scurte, întinse pe 170 de pagini, sunt unite de două lucruri: personajul narator (inginer maritim, la fel ca autorul în realitate) și viața lui pe mare, ca membru al unor echipaje pestrițe de pe uriașe nave industriale.

Radu Niciporuc nu este doar un „om al mărilor”, ci, de asemenea, un rafinat traducător, cu precădere din literaturile Americii latine. Chiar dacă acest prim volum de autor își propune mize mărunte, el este demn de atenție atât prin subiect, cât și prin frază.

Estetica sa a câștigat din lungile călătorii pe mare – pe de o parte, dar și din priza directă și îndelungată la scrisul lui Julio Cortázar sau Isabel Allende – pe de alta.

Vor fi încântați să-l descopere pe Radu Niciporuc mai ales cititorii care se delectau în copilărie cu Jules Verne, cu obsedantele sale liste de denumiri tehnice ale elementelor unei ambarcațiuni.

Călătoriile din port în port, din Americi până în Africa și în lumea arabă, le vor aminti cititorilor români de Radu Tudoran și de peripețiile echipajului goeletei Speranța.

Personajele ingenioase și inventatorii din tradiția romanelor mării își găsesc în inginerul din carte un vrednic urmaș. În câteva istorioare, el reușește, doar cu ajutorul câtorva sârme și cabluri, să repare mecanismele blocate ale navelor, care amenință să ducă la dezastru întregi operațiuni oceanice.

Chiar dacă de multe ori acționează ca un salvator neașteptat, personajul nostru nu se proiectează eroic și se simte mai bine când își poate continua lecturile începute, ori când îi poate asculta și observa pe cei din jurul său.

Acesta din urmă este și motivul pentru care Pascal desenează corăbii poate fi o lectură plăcută și pentru neinițiați, adică pentru oamenii „de uscat”, care nu mai țin minte care este diferența dintre ruliu și tangaj, ori dintre tribord și babord.

Cu o raționalitate calmă și așezată, greu de asociat cu ideea de „lup de mare”, Niciporuc filtrează povești diferite, ale unor oameni care vin din țări și culturi îndepărtate, cu experiențe extrem de diverse.

Autorul mărturisește că a scris aceste povești la insistențele prietenilor, care l-au îndemnat să pună pe hârtie ceea ce le povestea între două acostări prin porturile lumii.

Contextul multicultural în care este obligat să se miște îl obligă pe inginerul maritim să își asume și rolul de traducător. El devine interesant nu doar în calitate de cunoscător al mai multor limbi, cât mai ales ca mijlocitor și mediator cultural.

Una dintre poveștile cele mai tulburătoare din volum („Don’t kill me, my friend”) seamănă cu un Robinson Crusoe contemporan și concentrat. Ea descrie relația pe care inginerul-narator o stabilește cu Jimmy, unul dintre pasagerii clandestini, care își încearcă norocul ascunzându-se printre conductele din burta navei.

Harnic și disciplinat, clandestinul Jimmy – abia scăpat din Mombasa – își câștigă echipajul de partea sa, chiar dacă e numit în continuare „cioroi” sau „maimuțoi”. Chiar și ca protejat al inginerului, el rămâne în logica sclaviei.

Evocându-l, autorul îl proiectează ca pe un câine credincios: „la cină, ascultam bilanțul isprăvilor de peste zi, iar când mă întorceam la cabină găseam sub magnetul de pe ușă bilețele care mi-l cereau și în ziua următoare: ba la schimbat ferodouri la vinciuri, ba la compactat și însăcuit gunoaie /…/. Unii încercau să mi-l intercepteze, dar Jimmy se apăra, rostindu-mi numele cu o privire speriată.”

Profitând de „memoria lui ca o oglindă curată”, inginerul îi predă engleză, iar relația lor devine o formă de dependență care, în alt context, ar trece de prietenie. De aceea, finalul îl încarcă pe protector cu responsabilitatea uriașă de a nu fi putut să-l protejeze până la capăt pe cel care și-a pus toate speranțele în el:

„În praful drumului spre aeroport am văzut câini loviți de mașini, cai întorși cu copitele în sus și, din loc în loc, bucăți de asfalt. La un moment dat, Jimmy m-a prins de mână. Era o atingere ușoară, de om care ar fi mers cu mine oriunde. Nu știam ce să-i spun.”

Specificul povestirilor vine și din maniera eliptică a autorului de a le spune, niciodată până la capăt. Firele nu au peste tot aceeași concretețe, uneori par atinse de vis (ca în povestea Mariei din „Marinarul din Șumen”) sau de reveria realismului magic (ca în „Pascal desenează corăbii”).

Ce păstrăm și ce schimbăm în rețetele vechi? Gărâna, între amintirea gulașului de la primele ediții ale festivalui de jazz și mâncărurile gătite astăzi

La Gărâna, căutarea rețetei gulașului de la primele ediții ale festivalului de jazz deschide o discuție despre păstrarea gusturilor și a amintirilor locului. Aceste povești și demonstrații culinare pot fi urmărite în cele două părți ale documentarului „Amintiri Gustoase” dedicate Gărânei, pe canalul de YouTube al platformei.

Florin Șerban, primul regizor român care câștigă Leopardul de Aur: „Sunt mulți copii și adolescenți care, din păcate, se vor regăsi în filmul ăsta”

„Nu e locul tău aici”, lungmetrajul regizat de Florin Șerban, a câștigat Leopardul de Aur la Festivalul de la Locarno și a devenit primul film românesc care a obținut marele trofeu. Într-un interviu acordat PressOne, regizorul Florin Șerban vorbește despre reacțiile spectatorilor tineri la filmul în care mulți dintre ei se vor regăsi.

Eufemismul și ambiguitatea sunt cultivate cu grijă, chiar și în povestiri cu mici elemente de policier, cum este „Un bănuț cafeniu”. În ciuda acestora, limbajul marinarilor este copiat așa cum este, cu toată vulgaritatea lui abrazivă, cu toate figurile abuzului și dominației.

Ultima povestire, „Ascensorul”, pare atipică în acest volum al mărilor și oceanelor, însă numai până când ne dăm seama că ascensorul însuși devine, în imaginația bătrânului lovit, cel mai probabil, de un atac de cord – ultima navă și „ultima gheișă”.

Abia cu această ultimă piesă volumul își câștigă sensul și tema generală. Abia aici ni se spune explicit ceea ce ni se sugerase înainte: că adevărații însingurați sunt tocmai călătorii. De ce și cum nu pot să vă răspund eu, veți afla numai citind palpitantele povestiri din Pascal desenează corăbii.