Cinci alternative la violenţă

Mihnea Măruță

Redactor

Aud tot mai multă lume în jurul meu dorindu-şi o soluţie violentă, ca-n filme, pentru impasul în care a ajuns România.

Izbucnirea violenţei ar satisface nevoia de răsplată imediată a acelora dintre noi care nu ştiu cum să mai lupte pentru o societate a valorilor aşezate la locul lor.

Înclin să cred că această exasperare, acest sentiment că timpul ni se scurge printre postări la fel cum prietenii ni se risipesc către Occident, explică şi susţinerea masivă de care are parte mesajul de pe plăcuţele suedeze: în lipsa unei victorii reale, e bună şi o umilire virtuală.

Riscul de a ne mulţumi cu fantasma e acelaşi ca în 1990: „Dacă tot nu câştigăm, măcar să vă enervăm”.

Numai că soluţia violenţei ar aduce un dezastru, mai ales pe termen lung. Ar lovi în temelia convieţuirii şi în stabilitatea statului nostru, dintr-un motiv simplu şi veşnic: „Toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri”.

Din fericire, la opţiuni iraţionale există oricând alternative raţionale. În cazul nostru, alegerea bună este organizarea.

Iată, deci, câteva proiecţii destinate opoziţiei, pe care mă simt dator să le pun laolaltă în scris. Fiindcă orice salvare colectivă porneşte, de obicei, de la un text ce pare absurd.

1. Formarea cât mai urgentă a unei largi alianţe electorale, din care să facă parte PNL, USR, PMP şi România Împreună. Lipsa lor de viziune şi de leadership este atât de evidentă, încât nu mai au nici o scuză pentru a continua să nu facă nimic pe cont propriu. Nu le despart nici credinţe profunde, nici ideologii asumate şi nici măcar orientări geopolitice diferite.

2. Desemnarea unui candidat unic la preşedinţie, care să le poată vorbi oamenilor, care să fie nu doar legalist, ci şi capabil de iniţiativă. În 4 ani de mandat, Klaus Iohannis nu a avut curiozitatea să iasă din palat şi din cadrul televizorului, să vadă cum trăim şi ce mai zicem.

3. Restabilirea dialogului dintre opoziţia parlamentară şi Biserica Ortodoxă, de dragul unei Românii care să onoreze memoria generaţiei centenare. Partida nu poate fi câştigată cât timp vocile pro-europene dominante sunt din categoria dispreţului de sine şi cât timp, deci, PSD se poate legitima nestingherit ca apărător al tradiţiilor.

4. Redeschiderea dialogului cu sindicatele din instituţiile publice, care au dovedit în ultimul an că înţeleg diferenţa dintre drepturile lor şi cumpărarea tăcerii lor.

5. Conceperea, împreună cu personalităţi din diaspora, a unei strategii care să oprească exodul românesc şi care să propună soluţii pentru întoarcerea acasă a familiilor dispuse să investească în ce le-a rămas de la părinţi şi bunici.

Părăsirea ţării, destrămarea haloului care ne uneşte, faptul că tot mai mulţi adolescenţi nu se văd rămânând aici constituie cea mai dureroasă problemă a României de azi, mai gravă chiar decât tentativa PSD de a dinamita pilonii care susţin statul de drept − sentinţele definitive pronunţate în libertate de judecători inamovibili.