"Cei care nu mai sunt continuă să existe în măsura în care noi ne gândim la ei"

Valentin Șchiopu

Redactor

Sâmbătă, 27 mai. În sala Ovidiu a Facultăţii de Litere din Cluj e adunată „generația de aur a filologiei clujene”. Sărbătoresc jumătate de secol de la absolvire. Sunt oameni trecuți bine de 70 de ani, iar bucuria revederii creează o rumoare veselă.

Cu o zi înainte au mers la Nicula, pentru un parastas al colegilor care nu mai sunt în viață. În cimitirul mănăstirii sunt înmormântați poetul Ioan Alexandu și scriitorul Vasile Avram, și ei absolvenți ai promoţiei 1967.

Joi, la invitația Anei Blandiana, au fost la Sighetu Marmației, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.

Printre foștii colegi, pseudonimul Blandiana (satul din Alba al bunicii sale) − sub care, înainte de ’89, se ascundea „fiica unui dușman al poporului” − nu e atât de folosit. Poetei i se spune pe numele de botez, Otilia.

Soția lui Vasile Avram, Felicia, care a avut grijă să-i publice opera postumă, intră în sală cu un buchet mare de maci.

37, numărul colegilor care nu mai sunt. E aplaudată la scenă deschisă.

Felicia Avram a absolvit Filologia clujeană în 1967.

În ultimul rând, Maria Törok, o doamnă din Bistrița care și-a însoțit o prietenă la festivitate, a venit special s-o vadă pe Ana Blandiana. E și ea profesoară, s-a stabilit la Nürnberg în anii 80, dar vine acasă în fiecare an acasă pentru a-și vedea foștii elevi de la Colegiul Liviu Rebreanu.

Oameni mari acum, la casele lor.

Pe toți i-a învățat cum obțin un r perfect în limba engleză. Pentru că a refuzat să mediteze securiști, a fost lăsată cu greu să plece din România, deși mama ei era nemțoaică.

La 73 de ani, Maria Törok a ieșit la pensie. Îi mai ajută pe conanționalii ei rătăciți prin Germania cu traducerea, când aceștia trebuie să apeleze la autorități. A învins un cancer, îi place să călătorească și e sigură că, în viață, „banii nu pot fi un scop în sine”.

My Fair Ioji. Cum a ajuns un cățel al străzii din Sighișoara într-o fermă de vis din Cornwall 

Câinii din România, care au fost salvați de pe stradă și trăiesc în adăposturi publice sau private, sunt adoptați sistematic în Marea Britanie, prin intermediul unor asociații de caritate. 

Românii aleargă pentru ca victimele violenței domestice să poată fugi din relații abuzive

O aplicație sportivă îi îndeamnă pe români să iasă la alergat, cu promisiunea că toți kilometri alergați vor fi transformați în bani pentru susținerea unor cauze umanitare, precum lupta împotriva violenței domestice.

Filologii li se adresează, pe rând, prietenilor. Se rostește un Tatăl nostru, în deschidere. Din primul rând, Lucica are emoții, ca în anul întâi.

„Să dea Dumnezeu să ne întâlnim mulți, mulți ani de acum înainte. Sunt fericită că trăiesc, sunt chiar foarte fericită că sunt în viață. Vă doresc să găsiți puterea să depășiți orice boală.

Sper să fiu un exemplu. Eu am o boală absolut cumplită, care ne-a răpit mulți dintre foștii noștri colegi. Sper să o mai duc mulți ani înainte ca să vă văd pe voi, pentru că, probabil, dragostea pentru voi, pentru tot ceea ce mă înconjoară, mă ajută să trăiesc.

Vă doresc din toată inima să vă gândiți la voi. E momentul să vă gândiți și la voi, nu numai la alții”.

Vocile se suprapun din nou. Se face rapid ordine, cu o intervenție pedagogică: „E o impolitețe să nu ne ascultăm între noi. Haideți să încercăm să ne ascultăm”.

Urmează Ana Blandiana. Vocea îi tremură. Au trecut 6 luni de la moartea soțului ei, Romulus Rusan, alături de care a fondat Memorialul de la Sighet.

Spune că, în acest timp, n-a făcut altceva decât să caute prin „burta” computerului și prin manuscrisele lui Romi. În așa fel încât munca lui să vadă lumina tiparului.

Câteva ore mai târziu, Ana Blandiana va lansa la Cluj cartea lui Rusan „Istorie, memorie, memorial sau cum se construiește un miracol”.

Miracol, pentru că nu și-ar fi imaginat niciodată că va vedea cozi în stradă la intrarea în Memorialul de la Sighet.

„Aș vrea să vă mulțumesc enorm celor care ați fost la Sighet. A fost o zi foarte grea pentru mine. Cred că de la înmormântarea soțului meu n-am avut o zi mai grea. Ați fost un punct de sprijin. Apoi, la mormintele lui Ioan Alexandru și Vasile Avram… Se întâmplă niște fenomene ciudate.

Ioan Alexandru, care știți cât de iubit și celebru era în timpul vieții, a trecut după moarte ca și cum nu ar fi existat. Nu era nimic neobișnuit. Sunt convinsă că, dacă s-ar face un sondaj și s-ar întreba cine este Hortensia Papadat-Bengescu, n-ar ști nici unu la sută.

Dar, ceea ce este extraordinar e că în ultimul timp se petrece o revenire. Au început să apară cărți despre el, cronici de nostalgie, despre cărțile respective, amintirile cu el. Deci, nu există dispariție totală. Cei care nu mai sunt continuă să existe în măsura în care noi ne gândim la ei”.

Poetul și Prințul Tavi

Ioan Alexandru, unul dintre cei care au refondat Partidul Naţional Ţărănesc, deputat și senator după 1990, i-a înfruntat în 1991, alături de Ion Rațiu, pe minerii care invadaseră sediul Parlamentului, pe atunci aflat în Dealul Mitropoliei.

Dacă Rațiu i-a poftit afară pe un ton ferm, Ioan Alexandru i-a întâmpinat cu crucea în mână, cerând să fie primul sacrificat.

Poetul − care s-a stins la Bonn, în 2000 − a fost unul dintre copiii teribili ai generației sale. Şi-a publicat primele volume de poezie în timpul studenţiei de la Cluj.

Pentru unul dintre volume a primit 12.000 de lei de la editură. Colegele l-au sfătuit să-și ia un palton. Poetul a decis să facă o altă investiție și a tocat toți banii cu prietenii. A mai păstrat ceva și i-a cumpărat 20 de garoafe unei colege.

Ioan Alexandru avea probleme la examenul de Socialism științific. L-a trecut după ce și-a înfruntat profesorul: „Tovarășe profesor, dumneata știi socialism, eu știu poezie. Asta este!”

Venit la întâlnirea de 50 de ani, Tavi Cadia l-a cunoscut bine pe Ioan Alexandru, și în afara orelor de la curs. Tavi cânta muzică ușoară în studenție.

Mai făcea un ban la evenimente. Era supranumit Prințul Tavi. Cu 12 lei trăiau regește. „O sticlă de sana, un corn și 50 de grame de parizer făceau exact doi lei. Nu muream niciodată de foame”.

Când nu mai aveau niciun chior, mergeau la cantină și se ofereau să curețe cartofi pentru un bon de masă. Dacă nu voiau să se murdărească pe mâini, foloseau o metodă ingenioasă pentru a falsifica bonurile. Hârtia din cursul de Socialism era singura care le permitea să se apropie de original.

Cadia a fost exmatriculat timp de un an după o dispută cu un asistent universitar de la catedra de rusă, secretarul organizaţiei de partid din căminul studenţesc „Avram Iancu”. Tovarășul Vințeler i-a închis în cămin, într-o dimineață. Studenții au ridicat grătarul de la intrare cu un târnăcop și s-au dus la școală.

După două zile, capii „rebeliunii” au fost invitați la o ședință. „Completul de judecată” era format din șase cadre didactice, printre care istoricul Constantin Daicoviciu (rector al Universităţii clujene între 1957 şi 1968), profesorii Mircea Zaciu şi Ion Vlad.

Vințeler citise acuzațiile: lipsă de morală proletară, nerespectarea regulilor de bună cuviință, jignirea disciplinei de partid. Nu se cunoșteau atunci autorii, dar, mai târziu, cineva s-a dus la rectorat cu o listă pe care Cadia era trecut primul.

Profesorul Mircea Zaciu l-a chemat pe student în cabinetul lui și i-a spus că are nevoie de cineva care să-și asume „conducerea mișcării din căminul Avram Iancu”. I-a promis că nu va fi pedepsit.

„Dar, dom’ profesor, nu trebuie să fac nimic deosebit, oricum am fost în acel grup. Practic n-am făcut nimic”.

Au fost exmatriculați 15 studenți, iar primii patru, printre care și Cadia, au fost trimiși la muncă fizică pe șantier, pentru „a aduce de acolo dovada, după un an, că suntem reintegrați în disciplina de partid, că avem conștiință revoluționară”.

Tavi Cadia, în fața colegilor de facultate.

Cadia urma să plece la şantierul Termocentralei din Iernut. Mircea Muthu, eseist și critic literar originar din orașul din Mureș, era coleg de an cu Cadia:

„Te duci la Iernut și stai la noi acasă”.

Tatăl lui Muthu, avocat, fusese deținut politic. Juca șah dumnezeiește. După șantier, mâncau împreună și așezau piesele pe tablă.

Când s-a întors la Cluj să-și reia studiile, Cadia n-a mai avut dreptul să stea în cămin sau să mănânce la cantină. Era considerat un pericol social. A dormit o perioadă prin gară, unde legea o făcea un bătăuș celebru în Cluj acelor ani, Gelu Maco.

„Ei ocupau gara pentru tot felul de activități care mai de care mai negre și mai turbate. Mă lăsa să dorm în sala de așteptare de la ora 23 la ora 3, când veneau femeile să facă curat. La schimb, trebuia să fac skandenberg cu el pe niște mese înalte din gară, fără scaune. Așa am dormit în gară în lunile octombrie și noiembrie. Înainte de Crăciun, am găsit, împreună cu un coleg, o gazdă”.

Tavi a fost „reabilitat politic” după un concurs, în ’66. Erau 10 probe, concura Iașul cu Clujul. Egalitate înaintea ultimei probe şi urmau interpreții de muzică ușoară. În juriu, 10 oameni, printre care compozitorii George Grigoriu și Camelia Dăscălescu.

Cadia a luat 10 de 10, iar ieșeanul doar 9 de 10: Clujul a bătut Iașiul.

A fost chemat ulterior de prim-secretarul UTC: „Ai fost izbăvit irevocabil de toate belelele„. I-a împins sub nas adeziunea de intrare în partid. Tavi a cerut timp de gândire, două săptămâni. Nu l-a mai căutat niciodată.

Viața l-a dus în SUA, unde a trăit câteva decenii, fiind directorul unei școli particulare din Los Angeles. Preda engleză, spaniolă și muzică. A fost şi consilier la primăria din L.A., şi mecanic de avioane la Continental.

S-a întors în țară în 2007, şi s-a stabilit la Roșcani, în Hunedoara. Are 78 de ani. Îi place să glumească cu preotul din sat când îi cere să promită că-i va face o groapă confort I. „Ca să nu stau chircit”.

Prietenul său Ioan Alexandru i-a lăsat o poezie scrisă de mână, Sentimentul mării, cu promisiunea să o aranjeze pe muzică și să nu-și bată joc de ea. Din când în când o recitește.

„Am învățat în ultimii 10 de ani, de când m-am întors în țară, că ziua de mâine s-ar putea să fie mai bună, în ceea ce privește banii, cu sănătatea, cu toate. Ziua de ieri, cum spun americanii, valorează big zero. Ziua de azi e specială − după cum vedeți, ne bucurăm.

În 1962, când am bătut la poartă aici și am văzut fiarele alea, care sunt și acuma, mi-am amintit ce-mi spusese mama. Ea, care nu fusese în viața ei mai departe de comuna în care ne-am născut, nu știa cum arată nici Clujul, nici Marea Neagră.

Dar mi-a spus că acolo e ca un fel de cetate și va trebui să intru cu un singur gând: să fiu în rând cu toți și să nu mă fac de râs. Ceea ce am și făcut: am intrat cu 7 și ceva, am ieșit tot cu 7 și ceva”, glumește Tavi Cadia.

Etnologul clujean Ion Cuceu.

Urmează regizorul Mircea Cornișteanu, fostul director al Teatrului Național din Craiova. Are cinci nepoți, trei la Londra, doi la Viena. Îi vede destul de rar. A fost profesor doar doi ani. Repartiția l-a trimis în Bărăgan, la Independența Vișinii.

„Așa scria acolo. Era de fapt satul Vișinii, comuna Independența. Făceam focul în sobă cu coceni și era să mă las mituit cu o sticlă de țuică de unul care voia să-i trec copilul. Dar am rezistat”.

Mai târziu, Cornişteanu a ales teatrul.

„Sunt extrem de fericit că am făcut și fac ceea ce îmi procură plăcere. Știți de o mie de ori mai bine ceea ce înseamnă munca de dascăl, iar eu n-am avut aplecăciune.

Din păcate, memoria nu mă ajută prea tare. Sunt puțini cei pe care-i mai recunosc. O să recurg poate la niște suplimente alimentare. Nu că aș crede în ele, dar poate primesc ceva ca să le promovez”.

Iau apoi cuvântul oameni care și-au dedicat o viaţă copiilor şi tinerilor. Profesori pensionari din Cluj, Bistrița, Sebeș, Mediaș, Alba Iulia, Oradea, Brad, Hațeg şi București. O parte a generației care a absolvit în 1967.

La final se rostesc numele celor care au plecat mai devreme: Ioan Alexandru, Petre Apetrei, Olimpia Arghir, Tereza Andrei, Vasile Avram…

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€