Ce-am învățat de la Umberto Eco

Mihnea Măruță

Redactor

Sunt puțini oamenii la moartea cărora putem să spunem ceva. Moartea vorbește în locul nostru, cu glasurile tuturor, și, de fiecare dată când citim sau auzim că s-a mai dus cineva, știm că ne-am mai apropiat un pic. Că moartea oricui e parte din moartea fiecăruia dintre noi.

Umberto Eco este – scriu „este” și-n secunda următoare îmi dau seama că inconștientul, cel care dictează, încă n-a asimilat că „a fost” – unul dintre acei scriitori care, datorită micșorării lumii, în finalul secolului XX, au devenit cunoscuți pe toate continentele.

Nu sunt mulți asemenea lui, poate câteva zeci: să le spunem scriitori cu acoperire globală. (Ar fi interesantă, acum, când un software poate „extrage” inclusiv sentimentul dintr-un text, o cercetare matematică asupra influenței pe care această mână de autori o exercită asupra mentalului colectiv.)

Cum ajungi scriitor cu acoperire globală? Nu cred că există o rețetă sau că vreunul dintre ei și-a propus asta. Probabil e un amestec misterios de talent, obsesie pentru una-două teme esențiale, un soi de autism al muncii, conjunctură favorabilă, o limbă de circulație sau, cine știe, un înger mai tare decât al altora. Nu includ marketingul, nu mă interesează în acest context.

Umberto Eco le bifa – vedeți, inconștientul s-a obișnuit deja și l-a mutat la trecut – pe cele de mai sus, dar le adăuga, firesc, unele direcții personale. Acestea din urmă sunt lucrurile pe care le-am învățat de la el, citindu-l, și despre unele vreau să scriu acum, la moartea lui.

*

Forma deschide sau, după caz, închide accesul către conținut. Nu e rușine să îmbraci un subiect grav într-o haină aparent superficială. „Captația” asigură destinația. Încăpățânarea scrobelii e o trufie. (Poate și de aceea există dragoste la prima vedere.)

O introducere plictisitoare poate fi un test. Ăsta ar fi reversul medaliei pentru ideea de mai sus. Încep o carte sau un text cu o descriere aparent inutilă pentru că îmi doresc, poate, ca numai unii să continue. Pentru ei, satisfacția va fi cu atât mai cărnoasă, răsplata cu atât mai plină de miez.

Undeva, într-o carte veche, se află explicația pentru orice dilemă a modernității. Rădăcinile sunt importante, vorba Sfintei din „La grande bellezza”.

Conspirația e fie o soluție de consolidare a puterii, fie o proiecție mentală în lipsa puterii. De o parte, cei care cred că dețin ceva; de cealaltă parte, cei care cred că nu dețin nimic. Ambele sunt expresii ale fricii.

A rămâne conectat la prezent e singura opțiune de normalitate intelectuală. Poți să te scufunzi în manuscrise antice ori medievale, poți să te retragi în biblioteci devastatoare, să acumulezi și să jonglezi cu marile idei ale omenirii, dar e obligatoriu să nu te blochezi în relație cu mundanul, să bei bere cu prietenii, să te uiți la un meci de fotbal, să știi cum funcționează noile gadgeturi. Să nu te oprești la un moment dat, să nu ajungi să urăști realitatea pentru că nu se modifică pe potriva minții tale.

„Ceva nu-mi miroase a bine”. Ce cred refugiații ucraineni despre Călin Georgescu și direcția extremistă pe care stă să o ia România

Românii vor să primească mai multă empatie de la clasa politică și au dreptate. Empatie vor și vecinii invadați și bombardați atroce de Rusia. Ei de ce nu ar avea dreptate? 

Marcel Ciolacu dă bir cu fugiții, confruntat cu consecințele propriei guvernări. Are cine să-l aducă înapoi și să-l pună să-și asume responsabilitatea?

Deocamdată am aflat ceva ce știam deja: în capul guvernului actual și eventual și al celui viitor se află un om complet iresponsabil. Din acest punct de vedere, poate că nu ar fi o tragedie, ci chiar ar fi absolut necesar ca domnul Ciolacu să nu mai ocupe nicio funcție de stat în România, indiferent cine vine în locul lui la PSD. Marii bărbați de stat își asumă prostiile, nu rămân paralizați în fața consecințelor acestora.

Un căutător nu poate găsi răspunsul decât în întâlnirea cu un alt căutător. Iar răspunsul e întâlnirea.

Lașitatea nu se prescrie. Nu e târziu să te eliberezi, niciodată nu e prea târziu. Scrie un text sau spune-i cuiva: „Atunci mi-a fost foarte frică și n-am intervenit. Atunci m-am speriat și m-am ascuns”. Nu te condamna definitiv.

Tărâmul unde ne-am dori să trăim pentru totdeauna, regatul pașnic condus de un drept înțelept, insula fericiților nemuritori, e povestea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€