Cătăline, suntem cu tine!

Un tânăr de 22 de ani privește pe fereastra unui tren care nu se mai urnește din gară. Geamul dublu, cu miros de metal ruginit, a îngheţat în balamale, iar omul nostru și-a făcut, suflând aer călduț, un hublou prin care se uită afară.

În compartimente nu e pic de căldură. Oameni care nu s-au mai întâlnit niciodată stau îmbrățișați ca să nu degere.

"Atunci am văzut că trecea un marfar pe care cineva scrisese cu creta Iubesc Libertatea. Mi-a rămas în minte imaginea asta".

Într-o gară, undeva, un român le spusese alor lui că există speranţă. Era iarna lui 1986.

Fotografie din 1987. Sursa: Arhiva Minerva.

M-am întâlnit cu Cătălin Bia, inginer la Direcția Silvică din Cluj, la capătul unei căutări de câteva luni. Este unul dintre studenții care în urmă cu 30 de ani, la Braşov, s-au solidarizat cu revolta muncitorească din 15 noiembrie 1987.

Prin ianuarie 2017, găsisem numele lui Cătălin Bia în colțul unui document dat publicităţii de CNSAS. Era o notă bătută la mașină de căpitanul de Securitate Tiberiu Lopatitza, datată 30 septembrie 1985.

Unitatea Specială "R", care se ocupa cu interceptarea posturilor de radio considerate ostile regimului comunist, identificase patru tineri menţionaţi cu pseudonime sau doar cu prenume într-un mesaj trimis la Europa liberă pentru a solicita o dedicație muzicală în emisiunea Metronom Mamut by Request.

Din partea lui "roland din cluj-napoca" pentru brother angus, steve blondul, traficantul de coca-cola, hell angel, tudor și catalin, zugravul si voichitza, piesa "let be rock".

Facsimil al notei trimise de căpitanul Lopatitza Inspectoratului MI de la Cluj.

"Roland din Cluj-Napoca" era un adolescent pe nume Emil Repede.

Brother Angus (trimitere la Angus Young, chitaristul trupei AC/DC) era fratele său, Lucian Repede − elev la Liceul "Nicolae Bălcescu" din oraș și coleg de clasă cu Cătălin Bia.

Al patrulea dintre clujenii identificaţi de Securitate − ale căror nume reale sunt trecute cu stiloul pe nota din septembrie '85 − era fratele mai mare al lui Cătălin, Tudor Bia.

Două perechi de frați se aflau, deci, în nota trimisă de locţiitorul comandantului unităţii speciale "R" către Inspectoratul Județean Cluj al Ministerului de Interne.

Vina acestor tineri? Ascultau Europa liberă şi, mai mult decât atât, îndrăzniseră chiar să scrie postului de radio din München.

Ideea inițială a fost să îi găsim pe frații Bia și pe frații Repede și să vedem ce s-a întâmplat cu ei după ce deveniseră "elemente periculoase" pentru regimul Ceauşescu.

Aveam să aflăm că frații Repede au avut de suferit din cauza acelui episod, de a cărui inocență doar Securitatea se putea îndoi. Acum trăiesc amândoi în SUA.

După mesajul trimis la Europa liberă, Emil Repede a încercat de două ori să fugă din ţară. A fost prins când trecea Dunărea la sârbi, dar nu s-a dat bătut. S-a mai dus o dată şi a reușit să evadeze din lagărul care era România exact în anul revoluției.

Pe frații Bia însă, Securitatea i-a asociat cu acea dedicație muzicală abia în anul în care Cătălin ajungea să fie exmatriculat din facultate. Tot atunci avea să primească şi nume de obiectiv: Bazil.

Un duplicat al notei semnate de căpitanul Lopatitza se află şi în dosarul de urmărire informativă al lui Cătălin Bia. Acest dosar avea un total de 250 de pagini, dintre care nu au fost găsite decât 150.

Dar la data când nota secretă a căpitanului Lopatitza ajungea la Securitatea din Cluj, Cătălin Bia nu ştia nici măcar că un fost coleg de-al său ceruse o piesă la Europa liberă, darmite că el apărea în acel mesaj nevinovat.

Era la Brașov, student în anul doi la Facultatea de Silvicultură.

Părinții lui Cătălin au fost profesori. El a ales o facultate despre care atunci, în anii '80, spera că îi va deschide mintea și că îl va ține cât mai mult în aer liber. Iubea muntele.

"Bunicul meu a fost preot ortodox şi a făcut 5 ani de închisoare din cauza unui program de cateheză pentru copii. A fost închis în '58 și eliberat în primăvara lui '64. A ieșit în perioada în care fratele meu și cu mine veneam pe lume", îmi spune Cătălin Bia, după ce a comandat un ceai de fructe. Cât timp am povestit, nu avea să se atingă de el.

Neștiut de familie, bunicul său a început în 1986 să-şi scrie memoriile (volum publicat postum, în 2016). Ceva din atitudinea lui calmă, dar dârză li s-a transmis și nepoților.

"El nu s-a plâns niciodată, deși ne-o plasa așa, pedagogic − uitați-vă la mâinile mele, ce noduri am, astea sunt din Balta Brăilei. Și asta ni se întipărea în minte. Apoi, am dat noi cu capul de sistem".

Îl întreb cum înțelegea un adolescent ca el comunismul, căci marile compromisuri apăreau abia după "intrarea în câmpul muncii", cum se zicea atunci.

Își amintește brusc că a găsit într-un sertar sonetele primite de la colegi și prieteni.

În anii '70-'80, obiceiul era ca, la final de liceu, absolvenții să-și ofere dedicaţii şi câte o fotografie pe aşa-numitul sonet, patru pagini mici, cu design diferit de la o clasă la alta, unde erau trecute numele tuturor elevilor şi profesorilor, precum şi un motto inspiraţional.

"Pe sonetul primit de la Lucian Repede era scris Freedom Prohibited… A face o dedicație muzicală sau a asculta o anume muzică era o chestie pentru care puteai fi dat afară din școală sau chiar băgat la închisoare. Asta începeai să simți din clasa a IX-a și deja te punea în postura de a avea o atitudine față de sistem.

Acum e greu de înțeles. Din fericire. Eu tot apelez, ca să explic, la un citat din Ion D. Sârbu, cu diferența dintre dictatură și dictatură totalitară. Adică dintre un regim care interzice funcționarea partidelor sau cenzurează comunicațiile și un regim care face mult mai mult decât atât: îți cenzurează gândurile şi sentimentele", povesteşte Cătălin Bia.

Fotografie din 1984, realizată la finalul clasei a XII-a de colegii lui Cătălin Bia de la Liceul Nicolae Bălcescu din Cluj-Napoca. Foto: Arhiva personală

Cătălin Bia a început studenţia după 9 luni de "stagiu militar" la o unitate de vânători de munte din Predeal. Astăzi, spune că armata era o formă de dresaj.

"Dacă ne gândim şi numai la cântecele alea: «ordin ne-a dat comandantul suprem să fim prezenți necontenit»…"

A făcut arest de vreo 13 ori, pentru diverse motive. De exemplu, fiindcă scrisese pe pereți AMR. Inclusiv în ultima zi l-au prins, la AMR 1…

Altădată, când în arest se adunaseră vreo douăzeci de TR-işti (prescurtarea militarilor cu termen redus, adică aceia care intraseră deja la facultate), au început să cânte Gaudeamus și a trebuit să le dea drumul, că nu-i lăsau să doarmă pe cei ce urmau să intre de gardă.

"În armată mi-am cunoscut colegii și am văzut pe cine te puteai bizui şi cât de departe putea să meargă fiecare. De pildă, când m-au băgat la arest ultima dată, colegul meu Mircea Lang a făcut o prostie doar ca să intre și el, să nu mă lase singur.

A fost o întâlnire extraordinară cu acești oameni, colegii mei. Mă tot gândesc... În continuare spun că a fost cel mai inteligent grup de oameni în care am trăit".

Ca să le treacă timpul, TR-iştii citeau masiv. Cătălin îşi aminteşte că aveau Camus şi Malraux că își dădeau cărțile de la unul la altul.

Cu Lucian Silaghi, unul dintre colegii care aveau să-l susţină mai apoi, în timpul protestului de solidaritate din 1987, comenta versuri după ce se dădea stingerea.

"Aveam paturile cap la cap și printre primele lucruri pe care le-am povestit cu el a fost textul piesei Wish you were here, a trupei Pink Floyd. Ne povesteam textul, unul zicea un vers, celălalt continua".

Imagine dintr-o fabrică în 1987. Sursa: Arhiva Minerva

Dar nu numai camaraderia se călea acolo, ci şi revolta.

Viitori studenţi se uitau în jur și vedeau cum, în cazuri grave, adevărul era trecut sub tăcere: niște militari din aceeași unitate fuseseră trimişi la muncă în mine din Valea Jiului şi muriseră în accidente care apoi fuseseră muşamalizate.

Nu mai era vorba doar de principii. Devenea o chestiune de viață și de moarte: tineri de vârsta lor chiar îşi pierdeau viaţa fără ca nimeni să plătească pentru asta.

Rușinea

Cătălin Bia făcea parte din clubul de alpinism al Facultății de Silvicultură. Când la Braşov au venit, pentru un schimb de experienţă, câţiva studenţi din RDG − Republica Democrată Germană, înglobată în Germania reunită în 1990 −, a trebuit să îi plimbe prin împrejurimi și să le arate, cum se obişnuia, frumusețile patriei.

"I-am condus prin Brașov. Și era în centru o beznă, vis-a-vis de Aro, de Primărie, o beznă totală. Nu se vedea absolut nimic, abia mergeam pe drum. Atunci am realizat că e o chestie rușinoasă, față de ei.

Au încercat să ne scuze, au zis − da, am înțeles, Ceaușescu. Dar nu știam ce să le dăm să mănânce, un restaurant pe care să ni-l permitem, iar de unde ne permiteam n-aveam ce să cumpărăm. I-am dus acasă la o colegă brașoveancă.

Țin minte că le-am dat pepene și ceai. Asta era tot ce le-am putut da. Și, la un moment dat, le-a mers burta și ne-au zis − gata, doar ceai.

În condițiile astea, în situația asta materială deprimantă, ți se cerea să fii permanent de acord. Să aderi. Să semnezi".

Să fii de acord. Să aderi. Să semnezi.

Să fii de acord. Să aderi. Să semnezi.

Partidul Comunist făcea în permanență referendumuri. Se prefăcea că e interesat de ceea ce gândesc românii. În fapt, nu voia decât să mai bifeze o unanimitate. Oficial, nimeni nu era niciodată împotrivă.

La Silvicultură se crease un grup de studenți puși pe fapte mari. Se întâlneau, adunau informații despre orice, citeau tot ce le cădea în mână, dar nu reușeau să se organizeze în vreun fel.

Erau niște copii.

Nu am reușit să convenim asupra unui mod de acțiune, dar s-a întărit dorința noastră de a ne mărturisi atitudinea anticomunistă și de a periclita, într-un fel, sistemul.

Discuțiile noastre de atunci cuprindeau: lupta non-violentă a indienilor lui Gandhi, activitatea sindicală poloneză (îmi amintesc un pliant despre preotul-martir Jerzy Popiełuszko și câteva insigne Solidarność aduse de Horea Șerban din Polonia), lupta armată din munții României după instalarea comuniștilor, principiile morale și creștine ale Revoluției din Portugalia (așa cum le interpretase Mircea Eliade în cartea lui "Salazar și Revoluţia din Portugalia"), modul de organizare al legionarilor, forma extremă de protest a lui Jan Palach, revoluţia maghiară din 1956, greva minerilor din Valea Jiului, în 1977, mișcările studențești din Franța, în 1968, și altele.

Fragment din mărturia lui Cătălin Bia,
publicată de revista Memoria

Una dintre primele lor forme de protest asumat a fost când populaţia României a fost chemată la un referendum privind reducerea cheltuielilor militare.

A fost ocazia de a-și testa limitele. Până unde aveau curajul să meargă?

Votul s-a desfăşurat într-o duminică. Trebuiau să meargă într-o sală de la universitate unde, aşezaţi la o masă, erau decanul facultății lor, șeful organizaţiei de partid, plus cei de la UTC şi ASCR (Asociaţia studenţilor comunişti).

Unul dintre ei deschidea buletinul de vot şi fiecare "alegător" trebuia să semneze, la vedere, că este de acord cu iniţiativa conducerii de partid şi de stat.

"Mă înțelesesem cu doi colegi, Gigi Cionoiu și Sebastian Stroe, să mergem și să zicem că ne abținem. Ei au intrat primii şi au făcut treaba asta. Uaaau, ce agitație, fierbere. În fine, când am ajuns eu, până la urmă am semnat «da».

Am semnat pentru că m-a rugat unul dintre profesorii la care țineam. Acuma… încerc să îmi găsesc scuze, mă rog. Am semnat. Gigi și Seba mi-au reproșat dup-aia, evident", își amintește Cătălin Bia.

A fost un moment de slăbiciune. Dar pentru care avea să-și ia revanșa.

Lui Bia îi plăcea să… scrie pe pereți. Voia să le trimită mici raze de speranță sau măcar de fraternitate necunoscuţilor care dădeau nas în nas cu mesajele sale.

Atunci, în anii '80, zidurile nu aveau graffitiuri. Orice inscripție era analizată de Securitate, apoi îndepărtată, iar în spaţiul public nu rezista nimic în afara sloganelor comuniste.

În Brașov erau două complexe studențești, Memorandum și Căminul de pe Colină, iar distanța dintre ele era, în linie dreaptă, de vreo 2 kilometri.

În Memorandum, clădirea Silviculturii, la parter era un post permanent de Miliție. Fusese înființat după un eveniment pe care autorităţile îl consideraseră subversiv.

Într-o noapte, când studenţii erau în sesiune, căzuse curentul din cămine − nimic ieşit din comun în acei ani. Cei din Memorandum au ieșit la ferestre strigând Lu-mi-nă!, Lu-mi-nă!. De pe Colină li s-a răspuns: Lu-mi-nă!, Lu-mi-nă!. Un dialog pe întuneric. Atunci, studenţii din Memorandum s-au pus să arunce cu sticle și borcane de la etaje şi au umplut caldarâmul de cioburi.

Autoritățile au văzut în asta o formă de revoltă, care trebuia ținută în frâu și oprită înainte să producă efecte importante.

Pe însemnele acelui post de Miliție din complexul Memorandum, Cătălin Bia a scris, într-o noapte, Iubesc Libertatea: mesajul pe care îl văzuse trecând prin fața ochilor săi, dintr-un compartiment îngheţat, într-o gară oarecare.

Foto: Arhiva Minerva

"Ideea era că, dacă îți apărai minima conștiință, dacă nu doreai să fii o păpușă, trebuia să reacționezi într-un fel. Mureau oameni la Casa Poporului și tu să zici că e Epocă Luminată? Era o minciună fenomenală, o schizofrenie. Ajungeai la faza în care nu mai conta decât să-ți salvezi… sufletul, până la urmă".

Apoi a venit 15 noiembrie 1987. Era zi de alegeri. Ca să scape de încă un moment în care avea să fie trâmbiţată susținerea unanimă de care se bucura Partidul, Cătălin Bia a plecat într-o drumeție prin Munții Piatra Craiului, împreună cu câţiva colegi.

Au ieșit în creastă. Deși era toamnă târzie, pe munte nu era zăpadă. Seara, când micul grup a coborât în Zărnești, atmosfera era deja posomorâtă.

Apoi, când s-a întors în camera sa din Căminul 1 al Silviculturii, prietenii îl așteptau cu vești incredibile: în Braşov, muncitorii se revoltaseră.

Împreună cu doi colegi am mers prin câteva camere din cămin încercând să-i mobilizăm pe colegii noştri.

Cei mai mulţi dintre studenți erau crispați, surprinși, nu erau pregătiți să întreprindă ceva. De la colega noastră de an Mirela Apetroie am aflat că directorilor de întreprinderi din Brașov li s-a cerut să-și declare acordul pentru condamnarea la moarte a celor socotiți vinovați.

Vestea mi-a întărit hotărârea de a-mi manifesta public dezacordul faţă de acest apogeu al barbariei. Nu am mai spus nimănui ceea ce doream să fac, dar am încercat să pregătesc atmosfera din Complexul studențesc.

Într-o noapte, am scris pe pereții din Complex, în trei locuri, cuvântul "Solidaritate". Am împrăștiat în câteva cămine manifeste scrise de mână: "Muncitorii arestați nu trebuie să moară. Noi ce facem?". Urmăream reacțiile celor care le citeau.

Fragment din mărturia lui Cătălin Bia
apărută în revista Memoria

Cătălin Bia (în mijloc), în anul II de facultate. Foto: Arhiva personală

"Te-ai gândit bine?"

Până în 17 noiembrie, grupul de complotiști de la Silvicultură a așteptat cu înfrigurare ca despre evenimentele de la Brașov să se spună ceva, măcar o ştire, la Europa liberă.

"Era foarte greu să se afle. Blocajul comunicațional în țară era total. Despre Brașov, dacă nu era Europa liberă, la Cluj s-ar fi aflat poate peste o lună de zile!

Dar marți seară, în 17, a fost un moment impresionant. Eram în camera de cămin. Știrile de la Europa liberă nu vorbeau aproape niciodată despre România, fiindcă la noi nu se întâmpla nimic.

Și atunci, în 17 noiembrie, prima știre a fost cu Brașovul, că o coloană de manifestanți a trecut pe Calea București, că s-a strigat «Jos comunismul!». Și atunci ne-am zis: gata, s-a aflat!"

Au urmat zile de mare tensiune. Centrul orașului era înconjurat de baraje de Miliție pentru ca geamurile sparte ale clădirilor oficiale să fie înlocuite.

Orice urmă a revoltei era îndepărtată. Se zvonea că greva ar continua la uzinele Steagul Roșu, dar nimeni nu știa dacă era adevărat sau nu.

În duminica de 15 noiembrie, mii de muncitori veniţi de pe platforma industrială manifestaseră întâi pașnic, apoi violent, strigând împotriva comunismului. Multora le fuseseră tăiate salariile și erau nevoiți să-și încropească sisteme de încălzire, la bloc, cu lemne aduse direct din pădure.

La Consiliul Popular al oraşului, mai-marii Partidului se pregăteau să sărbătorească o nouă victorie în alegeri.

Dezlănţuiţi, muncitorii au intrat în clădire şi au găsit pe mese portocale sau cașcaval.

"Povesteau unii că atunci văzuseră ananas pentru prima oară. Nu știau ce era. Și au aruncat totul pe fereastră, n-au vrut să ia nimic din mâncarea aia", povestește Cătălin Bia.

Imagine-document de la manifestația din 15 noiembrie 1987. Foto: memorialsighet.ro

După o săptămână de la proteste, în duminica de 22 noiembrie 1987, Cătălin Bia s-a aşezat pe o bancă, în fața cantinei din complexul Memorandum. Era ora prânzului.

Ţinea în mâini un carton pe care scria: "Muncitorii arestați nu trebuie să moară".

Pe lângă el treceau tot felul de cunoscuți şi de străini: speriați, stingheriți, uimiți.

"Сolegul meu de an Lucian Silaghi, cel cu care comentam versuri de la Pink Floyd în armată, m-a mângâiat pe spate şi m-a întrebat:

− Te-ai gândit bine?

I-am răspuns:

− Da.

A avut o tresărire, n-a mai zis nimic şi s-a aşezat lângă mine. Din cantină a ieşit alt coleg, Horia Şerban. N-a spus nimic şi s-a aşezat în dreapta mea.

Studenţii treceau, unii reveneau, începuseră să discute. Horea mă apăra:

− Lăsaţi-l în pace! S-a gândit bine."

Totul a durat cam 20 de minute. Între timp, cineva a anunțat Miliția și Securitatea. Au apărut dubele.

Un căpitan de Miliție ne-a luat, ne-a înjurat, ne-a înghiontit cu un baston, pe Lucian l-a tras de păr. Am fost urcaţi într-o dubă, împreună cu un soldat înarmat, și duși la Miliția din Brașov. De la colegii noștri am aflat că, la poarta garajului, trupe speciale de intervenție cu căști, scuturi, bastoane i-au împrăștiat pe studenți.

Fragment din mărturia lui Cătălin Bia
apărută în revista Memoria

Ancheta

Cei trei studenți reținuți au fost duși la Miliție. La intrare, li s-au luat curelele, bretelele, șireturile, cum se procedează la arestare.

Primul anchetator avea cartonul de protest în birou. Cătălin îşi aminteşte câteva replici care, acum, par desprinse dintr-o piesă de teatru:

− Cine a scris asta?
− Eu.
− De ce ai scris-o?
− Aşa am simţit eu.
− Da' cine eşti tu? Mesia?

În 1990, avea să-l recunoască într-o fotografie de ziar: era generalul Constantin Nuță.

La Brașov fuseseră detașați, din toată ţara, ofițeri superiori de Miliţie şi Securitate. Era zonă sub asediu.

Fiecare dintre cei trei studenți a fost plasat singur într-o cameră. Tot felul de persoane intrau și le puneau întrebări. Niciun anchetator nu își declina identitatea, își amintește Cătălin Bia.

Declarația redactată de anchetatori
pe care Cătălin Bia a refuzat s-o semneze

"Subsemnatul, Bia Cătalin, student în anul IV la Facultatea de Silvicultură din Brașov, am reședința în complexul studențesc Memorandumului, cămin 1, camera 21, necăsătorit, fără antecedente penale, membru ASC, declar următoarele:

În dimineața zilei de 22.11.1987 am confecționat în camera de cămin un afiș de dimensiunea 50/100 cm, pe care am scris cu cerneală, folosindu-mă de un creion acoperit cu pânză, următoarele cuvinte: «Muncitorii arestați nu trebuie să moară!».

Acest afiș l-am confecționat din proprie inițiativă în jurul orelor 12, singur, fără a fi văzut de ceilalți colegi de cameră, care erau plecați. După confecționarea afișului, în jurul orelor 12:30, am părăsit camera și am mers în fața cantinei Complexului și am stat cu el în așa fel încât să fiu văzut și de alte persoane.

Afișul a fost văzut de ceilalți studenți, care m-au sfătuit să-mi văd de treabă, deoarece nu era bine ceea ce fac. Eu nu am ascultat sfaturile lor și am stat în acel loc până au venit organele de ordine.

Am procedat în modul arătat mai sus pentru a face cunoscut persoanelor care vedeau afișul că doream ca muncitorii despre care auzisem că sunt arestați să nu fie omorâți sau condamnați pentru ce au făcut în ziua de 15.11.1987. Eu nu am discutat nu nimeni ceea ce aveam de gând să fac.

În legătură cu colegii mei de an Șerban Horia și Silaghi Lucian, ambii din Oradea, care au fost găsiți de organele de ordine lângă mine, arăt că nu a existat o înțelegere prealabilă și că ei, după ce m-au văzut cu afișul, s-au așezat lângă mine pe o bancă.

Arăt că după evenimentele de la 15.11.1987 am ascultat discuții între studenți la cursuri și cămin, ocazie cu care s-au comentat cele întâmplate, considerându-se că nu a fost bine ce s-a întâmplat. Nici eu nu sunt de acord că au fost distruse bunuri materiale.

Altceva nu mai am de declarat și semnez nesilit de nimeni".

Filă din dosarul de urmărire a lui Cătălin Bia. Sursă: Arhiva CNSAS

Vremurile se mai schimbă

Spre seară, Cătălin Bia a primit un pachet de biscuiți. A fost lăsat să doarmă cu capul pe masă într-o încăpere de unde auzea lătratul câinilor-lupi din curte.

A doua zi dimineață, cei trei studenţi de la Silvicultură au fost bărbieriți și tunși. În jurul amiezei, o dubă i-a transportat la sediul facultății, unde, într-o ședință stalinistă, au fost înfierați şi s-a votat exmatricularea lor:

"Să meargă la pădure, la țapină! Să vadă ce e munca!"

Au fost transportaţi, sub escortă, în orașele de unde proveneau: Cătălin Bia, la Cluj, Horia Șerban si Lucian Silaghi, la Oradea.

După încă o noapte petrecută la sediul Miliției, Cătălin a fost lăsat în grija familiei, dar pus sub supraveghere.

În ziua aceea, în prezenţa șefilor locali de la Securitate şi Miliție, casa familiei Bia a fost percheziţionată.

"Am remarcat atitudinea căpitanului de Miliție Virgil Ardelean, care i-a oprit pe cei doi securiști să facă percheziția în voia lor, pentru ca, la plecare, să-mi întindă mâna, spunând:

- Nu fi trist, Cătăline, vremurile se mai schimbă!"

După revoluţie, Virgil Ardelean, cunoscut astăzi și sub porecla Vulpea, avea să fie, pe rând, șeful Poliției municipiului Cluj-Napoca, șeful Poliției Capitalei și, cel mai sus, șeful Departamentului de Informații și Protecție Internă − serviciul secret al Ministerului de Interne.

Părerea bună despre Ardelean avea să-i fie umbrită lui Bia după deschiderea dosarului său de urmărire: rapoartele ofiţerului de Miliţie cu privire la obiectivul Bazil erau în nota stalinistă a acelor vremuri.

Totuși, spune Bia, el îi acordă şi azi o bilă albă pentru acele cuvinte de încurajare spuse într-un moment de maximă disperare.

1988. Cătălin Bia (al doilea din stânga), într-o echipă de zidari. Foto: Arhiva personală

Exmatriculat din facultate şi pus sub supraveghere, Cătălin Bia a fost nevoie să se angajeze ca muncitor necalificat pe șantier.

"În prima lună după ce am ajuns la Cluj, eram urmărit permanent, ostentativ, de către o mașină a Securității, iar strada noastră întunecoasă se mai luminase cu un bec în dreptul casei.

Eram chemat constant la Miliție, investigat, amprentat. Pe securist trebuia să-l caut cam o dată pe lună la telefon şi să ne întâlnim la o cofetărie lângă Facultatea de Filologie".

Persecuţiile şi urmărirea au lăsat urme adânci în viața sa. De la o vreme, renunțase să mai mănânce carne și, scrie el într-o mărturie, această "asceză dezordonată mă ajutase, cel puţin până în acel moment, să fac faţă presiunilor".

Au urmat depresiile, în serie. A răzbit datorită părinților săi, care l-au îngrijit și l-au ajutat să nu se dea bătut.

Asupra familiei, presiunile erau mari. Tata a fost chemat de mai multe ori la Securitate, uneori i se reproșa faptul că nu mă comportam așa cum doreau ei. Odată, când tensiunea crescuse, mi-a spus să-i pregătesc și lui o lopată, pe șantier.

(...) Rețeaua de zvonuri a funcționat. La Brașov, se știa despre tata că a fost îndepărtat din învățământ, la Cluj, multora le era teamă să ne viziteze fiindcă aflaseră că li se verifică buletinele.

Fragment din mărturia lui Cătălin Bia
publicată în revista Memoria

Și totuși. Nici atunci n-au lipsit momentele de solidaritate.

O vecină care locuia peste drum de familia Bia i-a refuzat pe securiștii care voiau să se instaleze într-una dintre camerele sale, ca să țină sub observație obiectivul.

Le-a spus că, decât să accepte așa ceva, "mai bine se spânzură de candelabru".

*

Apoi, exact în ziua în care, pe şantier, muncitorul necalificat Bia era promovat ca meseriaș, de la Braşov venea o veste uimitoare: fusese reprimit la facultate. Era septembrie 1989.

"După 10 zile de la începerea anului universitar, ne-am întors, toţi trei, la Braşov. Unora dintre colegi le era teamă că devenisem colaboratori ai Securităţii".

În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, Cătălin Bia a fost chemat la Cluj, pentru întâlnirea lunară cu securistul care se ocupa de cazul lui.

În loc de întâlnire, a ajuns printre demonstranți.

"În zilele următoare − avea să scrie el pentru revista Memoria − împreună cu fratele meu și alți prieteni clujeni am participat la păzirea unor clădiri din oraș și la distribuirea ajutoarelor.

Într-una dintre nopți, un maghiar, un evreu și un român au stat sub bolta porții Casei Matei, cu mâinile goale, surâzând la gândul că a venit vremea ca restaurantului "Pescarul" să i se spună "Arizona" și sorbind ceaiul din muguri de pin adus de studenți de la Casa de Cultură, unde se plănuiau statute și platforme-program.

De atunci încoace, în aceşti 28 de ani, Сătălin Bia nu s-a mai implicat civic sau politic. Este inspector silvic, cetățean de onoare al orașului Brașov și încă iubește munții.

La absolvirea facultății, în 1991, lângă Biserica Neagră din Brașov. Cătălin Bia este al doilea din dreapta. Foto: Arhiva personală