Carnetele duducăi de marţipan

Am fost convinsă, cînd am deschis recenta carte a Doinei Ioanid, că voi descoperi un jurnal din perioada primului ei volum douămiist, Duduca de marţipan. Erau vremuri complicate, Doina Ioanid oscila între Bucureşti şi Braşov, era încă în grupul din jurul lui Mircea Cărtărescu unde a şi debutat, întîi în volumul colectiv Ferestre ’98, apoi în volumul 40238 Tescani. Era şi asta o tentă a vremurilor: se debuta şi se redebuta ca şi cum tonul just trebuia căutat iar şi iar, cu un diapazon ideal.

Debutul veritabil şi conturarea unei voci cu adevărat proprii s-au petrecut însă în Duduca de marţipan, carte des pomenită şi premiată, dar mai ales carte a unei poete autentice care a continuat să se schimbe, să inoveze în limbajul poetic, să evolueze, să se ascundă, să refuze capcanele limbii şi ale vieţii literare.

Vom afla, mi-am zis, din cea de-a şaptea carte (dacă număr bine) a Doinei Ioanid cîte ceva despre contextul de atunci şi de acum, despre impredictibila evoluţie a prozo-poemelor sale, despre rupturile de sistem, despre tot. N-a fost aşa.

Nu avem în Carnetele duducăi de marţipan „carnete” propriu-zise, acele notaţii diaristice care însoţesc uneori creaţia, ci avem o antologie de autor.

O auto-antologie pe care Doina Ioanid o pune sub semnul debutului de acum 17 ani şi care e generos însoţită de prefaţa Sandei Cordoş, „Forţa fragilităţii”, sintagmă care panoramează scurt cărţile Doinei Ioanid.

De fapt, antalogîndu-şi cărţile de pînă acum (cu excepţia volumului Cusături, pe care îl scoate de sub semnul Duducăi de marţipan), Doina Ioanid face în legătură cu propria creaţie singurul comentariu pe care e dispusă să-l facă: o împarte (à la William Blake) în poeme ale inocenţei (sub semnul Duducăi…) şi poeme ale experienţei (volumele de după Cartea burţilor şi a singurătăţii).

Asta e tot – o dispunere în perspectiva recitirii, însoţită de accentele empatice ale Sandei Cordoş: specia de elecţie a poemului în proză, motivul chipului, o metafizică a trupului care refuză visceralul, „vocea unei feminităţi vulnerabile, dogoritoare, feline”.

Am mai spus-o, Doina Ioanid este nu doar una dintre cele mai profunde poete ale literaturii actuale, ci şi o scriitoare cu un univers propriu perfect recognoscibil.

Într-un fel, Doina Ioanid face şi în această antologie ceea ce făcuse în urmă cu cîţiva ani, în Poeme de trecere, un gest deopotrivă riscant şi spectaculos: îşi asumă, în interiorul aceleiaşi cărţi, ruptura faţă de o vîrstă poetică şi trecerea în alta. Gest riscant pentru că, de obicei, unitatea de ton şi perspectivă a unui volum nu poate fi decît pusă în pericol atunci cînd bisturiul o secţionează din exterior.

Abia recitite împreună, poemele din această antologie dau sensul interior al rupturii: cum continui să trăieşti (să scrii) cînd moare o parte din tine, cînd se moare prea des în jurul tău sau se cade sistematic în nevroză şi în indiferenţă?

Privirea sub care se petrece această retragere din inocenţă e cea a duducăi de marţipan din binecunoscutul poem X:

„Duduca de marţipan pe catifeaua conabie. Clopoţelul sună şi vînzătorul apare de după draperie. Din colţ, se vede perniţa cu ace. Silueta subţire a femeii traversînd camera. Miroase a terebentină şi a zahăr ars. Întinzi banul de metal şi duduca se află în mîinile tale. Aromă dulceagă. Desprinzi o bucată din rochie şi o crănţăni, apoi alta. Ceasul ticăie pe raft. Umerii şi capul topindu-se încet. Îţi scuturi firimiturile din poală şi-ţi aranjezi rochia. În geamul vitrinei, chipul tău semănînd cu al duducii de marţipan”.

În aşteptarea celorlalte „carnete”, ale experienţei, Doina Ioanid va scrie, la fel ca pînă acum, doar despre dragoste şi moarte, despre vîrstele (inocenţei) cînd ele sînt luminos separate şi vîrstele (experienţei) cînd ele se amestecă indistinct. Cu aceeaşi voce poetică edificată şi sub privirea (conabie) a Duducăi de marţipan.

*

Doina Ioanid, Carnetele duducăi de marţipan (antologie), prefaţă de Sanda Cordoş, Editura Charmides, 2017.