Baby Driver

Hit al acestei veri și blockbuster de autor, Baby Driver poate fi considerat un „musical de acțiune” și are tot ce îi trebuie pentru a deveni un film clasic. Emană atât de multă energie, încât se transformă într-un spectacol high octane, cu ritm ultra-alert. Ține aproape două ore, dar e gândit pe formatul trepidant al unui videoclip.

Baby (Ansel Elgort) este un puşti cu faţă angelică, iar Doc (Kevin Spacey), un mafiot care plănuiește jafuri la bănci: în jurul lor se învârte o echipă de infractori. Spacey face rolul tipic de interlop calculat și chiar empatic, pe care nu îl poţi păcăli uşor.

Din flashback-uri inserate pe ici, pe colo, aflăm că părinţii lui Baby au murit într-un accident de mașină, în urma căruia el a rămas cu un ţiuit supărător. Singurul remediu sunt căştile pe care le poartă mereu în urechi.

Înfiat de un afro-american surdomut, Baby a învăţat limbajul semnelor, poate citi pe buze, ascultă muzică încontinuu și chiar compune, are atenţie distributivă şi conduce dumnezeieşte. Această din urmă calitate l-a adus în postura nefastă de a lucra pentru Doc, căruia a făcut prostia de a-i fura o maşină plină cu marfă scumpă.

Introvertit şi necomunicativ, Baby este însă un profesionist la locul de muncă. Iar lucrurile se complică previzibil când o întâlneşte pe Debora, chelneriţă la localul unde lucra mama lui.

Baby și Debora (Lily James).

Handicapul lui Baby, de a trebui să asculte muzică fără întrerupere, le oferă inginerilor de sunet ai filmului prilejul de a îmbina creativ linii melodice cu zgomote din firul poveştii. Ei preiau note cotidiene ce pot părea banale – precum scârţâitul de roţi, paşii, împuşcăturile – şi le topesc cu atenţie în mixajul sonor ca-ntr-o simfonie a oraşului.

Este o tehnică folosită şi anterior, dar nivelul din acest film se legitimează ca fiind mult superior.

Pe lângă armonie şi cadenţă, aparatul sonor construit astfel îi dă regizorului posibilitatea de a experimenta, iar momentele respective capătă, în consecință, mai multă greutate.

De pildă, cu reportofonul pe care îl ţine mereu pornit, Baby înregistrează discuţiile purtate de ceilalţi protagonişti. Apoi, acasă, compune piese folosind anumite cuvinte rostite de aceştia.

Revenirea la momente deja petrecute în film se face, aşadar, natural. Iar spectatorul acceptă convenţia, pentru că totul este învelit în mixurile armonioase pe care le face Baby.

În acelaşi timp, filmul are astfel șansa de a fi auto-referenţial. Scenariul face trimiteri la propriile evenimente şi propune o dezbatere legată de felul în care o poveste cinematografică se poate privi (pe sine) în timp ce (se de)rulează.

Observăm cum regizorul Edgar Wright foloseşte dubla perspectivă: cea a poveştii şi cea a rememorării şi comentării trecutului.

O face pentru a scăpa de şabloane elementare în cinema, precum dragostea la prima vedere, jafurile în viteză, urmăririle pe şosea ori portretele arhetipale ale răufăcătorilor (aici, foarte bine interpretate de Jon Bernthal, Jon Hamm, Eiza González şi Jamie Foxx).

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Prin asumarea faptului că livrează o poveste care a mai fost spusă pe bucăţi în multe alte filme de gen, Baby Driver este inteligent construit şi impresionează, deci, în direcţie tehnică.

Baby și Buddy (John Hamm, faimos pentru rolul principal din serialul „Mad Men”).

În ceea ce priveşte naraţiunea, Baby se preschimbă dintr-un băiat sigur pe sine, care nu are nimic de pierdut, într-unul vulnerabil, ca orice îndrăgostit: începe să facă greşeli, să îşi cântărească acţiunile, să îşi păzească integritatea. Totul pentru Debora.

Visul de a fugi cu ea departe, într-o maşină pe care nu şi-o pot permite, cu un plan pe care nu îl au (heading West in a car I can’t afford, with a plan I don’t have), sună idilic.

Fiind un film cu pretenţii etice, Baby Driver cuprinde şi o parte moralizatoare. Pentru că a greşit, Baby va trebui să plătească. Totuşi, el cere circumstanţe atenuante.

Traumatizat în copilărie și responsabilizat − de pildă, are grijă de tatăl său adoptiv, acum în scaun cu rotile −, dotat cu virtuţi de super-erou (compozitor talentat, pilot pe şosea, atenţie napoleoniană, simţ civic), Baby vrea şi trebuie să fie reabilitat.

Este, de fapt, un altruist, pe care doar educaţia precară l-a împins spre greşeală. Faţă de ceilalţi infractori, el mai merită o şansă.

Cu mult mai ingenios decât producții precum Gone in Sixty Seconds, Fast and Furious sau Transporter, Baby Driver poate fi deja privit drept un clasic, aşa cum a fost şi Drive acum câţiva ani.

Un indiciu solid pentru acest statut este că, în doar câteva zile de la lansare, a intrat deja în topul celor mai bune filme din toate timpurile, datorită notelor acordate de aproape 50.000 de utilizatori ai platformei IMdB.

Baby Driver

Regia: Edgar Wright.

Scenariul: Edgar Wright.

Cu: Ansel Elgort, Kevin Spacey, Jamie Foxx, Lily James, Eiza González, John Hamm.

★★★★★