Anul gîndirii magice

Am citit, trebuie să recunosc, Anul gîndirii magice – excelent reportaj şi memoir al unui an de doliu – în preajma unui spital, pe coridoare cu mirosuri amestecate, vorbind cu doctorii, proiectînd scenarii, punînd întrebări de toate felurile. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună lectură, dar alta n-am.

Am citit, aşadar, într-un mediu expus şi care te expune, celebra carte scrisă de americanca Joan Didion (jurnalistă, scenaristă de succes, autoarea unui gen de autoficţiune pentru care a fost deopotrivă adulată şi ironizată) după moartea soţului ei, nu mai puţin cunoscutul romancier John Dunne. Şi-am încheiat-o dîndu-i dreptate autoarei: gîndirea magică, cea care recurge la tehnici, simboluri şi iniţiaţi, este, în asemenea împrejurări, reflexă.

Oricît de raţional poţi încerca să fii, oricît de tehnic în descrierea viitoarelor intervenţii, oricîtă luciditate şi atenţie poţi mima, pe dedesubt, acolo unde lucrurile ascultă de alţi curenţi, cauţi doar semnul care să-ţi confirme că lucrurile se vor rezolva, sensul care să te ducă înapoi, înainte de declanşarea nenorocirii. Faci anumite gesturi ca să aduci lucrurile la locul lor – asta e esenţa gîndirii magice.

Cum aduci însă lucrurile la locul lor după moartea celei mai apropiate fiinţe, cea cu care ai împărţit nu doar viaţa, ci şi acea anti-viaţă care e scrisul?

Oricît de simplist pare, răspunsul e unul singur şi pentru Joan Didion („răsfăţata” unui sistem medical care a amînat mult deznodămîndul), şi pentru oricine altcineva: aduci lucrurile la locul lor (chiar şi atunci cînd nu mai e nimic de făcut) numai aducînd omul înapoi. E absurd, de-asta trebuie făcut, iar omul pe care îl invoci trebuie aşteptat mai ales în vortexurile memoriei şi ale locurilor în care aţi fost împreună.

Asta e povestea din Anul gîndirii magice: o amănunţită descriere a aşteptării celui plecat, o sumă de gesturi absurde-ca-în-vis pentru pregătirea locului în care cel dus să poată reveni în bune condiţii. Un doliu mai mult mimat (însă nu mai puţin doliu) pentru cei din jur, cei care aşteaptă raţiune, înţelegerea fatalităţii, acceptarea ireversibilităţii:

„Doliul se dovedeşte a fi un loc pe care îl cunoaştem doar atunci cînd ajungem la el… Ne aşteptăm la un şoc, dacă moartea se produce subit. Nu ne aşteptăm însă ca acest şoc să ne oblitereze, să ne disloce atît trupul, cît şi mintea. Ne-am putea aştepta să fim inconsolabili, nebuni de durere, apatici. Nu ne aşteptăm să înnebunim de-a binelea…

Nu putem şti dinainte nici despre nesfîrşita absenţă care urmează… golul, opusul extrem al sensului, succesiunea inexorabilă de momente în timpul cărora ne vom confrunta cu experienţa zădărniciei înseşi”.

Mai există însă ceva în acest memoir care foloseşte toate instrumentele „noului jurnalism” american, dar mai ales transformarea faptelor nude („just the facts”) într-o plasă de siguranţă, reflex al superstiţiei scriitoriceşti după care faptele povestite bine, într-un unic fel, pot modifica realitatea… Şi chiar o modifică, însă atît de rar, încît statistic nici nu contează…

Mai există – în plină nebunie – un alt fir epic, care distruge, doar el, orice speranţă: în timp ce John Dunne moare sub ochii naratoarei în seara de Ajun, fiica lor Quintana zace, în comă, într-un spital. În seara fatală, cei doi părinţi se întorceau de la acel spital unde încercaseră, zadarnic, să înţeleagă cum o viroză transformată în pneumonie poate duce la şoc septic şi comă.

În Anul gîndirii magice, Quintana, fata frumoasă pe care o puteţi vedea în multe fotografii cu cei doi scriitori – şi care, în momentul fatal, era căsătorită de cîteva luni –, îşi revine, e adusă cumva la viaţă. Quintana Roo, fetiţa înfiată, şi ea un personaj memorabil, îşi are însă cartea ei, Blue Nights (2011), pe care, poate, Editura Pandora M o va traduce şi în româneşte.

În Anul gîndirii magice, numărătoarea inversă, inventarul improbabil al unei vieţi trăite, plonjonul riscant în vortexuri de spaţiu-timp-memorie au făcut tot ce era de făcut: l-au readus pe John Dunne sub ochii noştri, în singurul fel posibil.

*

Joan Didion, Anul gîndirii magice, traducere din limba engleză de Virginia Costeschi, Editura Pandora M, 2017.