"Am îngheţat în somn. Acum simt că-mi crapă capul. Dar a meritat"

Așa, deci, a meritat?

Pun pariu că mulți dintre voi vă puneți întrebarea asta. Adică merită să mergi la capătul lumii ca să îngheți în somn, ca fetița cu chibriturile?

Bineînțeles că merită! La fel ca fiecare secundă trăită din viața asta, fiecare.

Iar ratările sunt, de fiecare dată, un profesor mai eficient decât orice triumf. Ele fac parte din poveste și trebuie să fie asumate ca atare. Cum ar fi seria de ghinioane de la Tor de Géants, pe care n-o să le uit cât oi trăi.

Acum sunt în spital, conectat la aparate și monitoare. Am o pijama ridicolă, cu picățele. Timp de 5 zile, cam 6 ore pe zi, o să fac un fel de dializă menită să-mi dilate vasele sanguine.

Apoi mi se va decide soarta. Mi-e rău, văd triplu și am senzația că-mi crapă capul.

În loc să alerg prin sălbăticie, cum mi-aș dori, stau legat de un pat cu multe fire. În loc să termin restul de 600 de kilometri pentru care am venit, am timp de confesiuni. Asta mă cam deranjează.

Foto: Mark Kelly Photography

Degetele de la piciorul stâng nu le simt nici acum. Sunt bășicate, umflate și arată dramatic. Medicii zic că toate astea sunt semne bune, deși mie, sincer, nu-mi par.

Am timp să reflectez. E momentul ideal de sinceritate, în care să te întrebi cum de ți s-a întâmplat tocmai ție chestia asta. De ce? Ce clișeu.

Și mai ales, să te întrebi dacă a meritat. Ăsta e genul de întrebare de pus la sfârșitul vieții, atunci când tragi linie și te uiți înapoi la tot filmul, neîntrerupt de reclame. O pun iată, mai devreme.

Scrisoare către eroul meu

Contrarevoluția Securității: originea actualei puteri din România. PODCAST

Această ultimă parte a trilogiei consacrate de noi Revoluției române a fost, vă mărturisesc, de departe cea mai grea emisiune pe care mi-a fost dat să o fac. Nu durata foarte mare a podcastului - 4 ore -, cât senzația de rău aproape fizic pe care am resimțit-o în unele momente ale discuției ascultându-l pe Andrei Ursu cum povestește atrocitățile comise de securiști împotriva propriului popor atât înainte și în timpul Revoluției, cât și după dramaticele momente din decembrie 1989, până în ziua de azi.

Criticilor de canapea și de tastatură, care se întreabă de ce și-o tot caută prin iaduri de gheață vedeta asta de carton, o să le spun că da, a meritat din plin. Poate n-o să înțeleagă. Nu e important. Ce e important pentru mine nu trebuie să fie neapărat valabil pentru restul lumii, nu-i așa?

Eu am venit aici cu un scop, ca într-o misiune, călăuzit de o cauză în care cred foarte tare. Și anume că Via Transilvanica, drumulețul ăsta al nostru, s-ar putea să ne unească într-o bună zi mai mult decât festivismele centenare la un loc.

Visez să alerg cândva toți cei 1000 de kilometri. Cu toate degetele de la picioare, dacă se poate.

Le mulțumesc, așadar, tuturor sutelor de necunoscuți care au făcut donații pentru cauza noastră. Lista e în continuare deschisă.

Acest lucru îmi spune că suntem pe o cale bună. O cale care seamănă mult cu o cursă extremă și pe care o vom duce la capăt, fiindcă alergăm împreună, într-o mare și frumoasă echipă.

Foto: Mark Kelly Photography

Așa și, cum s-a întâmplat?

Asta e o altă întrebare nepusă, la care mă simt dator să răspund. S-a întâmplat din prostia mea. Îmi stă în gât să o recunosc, dar fix așa e.

În cursele astea petrecute în condiții extreme, nu are voie să-ți scape nimic. Trebuie să fii 100% prezent, concentrat, atent la cele mai mici semne și detalii.

Dacă bietul Roberto Zanda nu și-ar fi pierdut luciditatea anul trecut, poate azi nu avea amputate ambele picioare, plus mâna dreaptă.

A fost un caz dramatic, care a ridicat la maximum nivelul de alertă al organizatorilor de la Yukon Ultra.

Povestea mea s-a întâmplat așa. Ca de obicei, am pornit tare, cu o strategie clară în minte. După aproape 100 de kilometri, am ajuns în punctul doi de control.

Eram pe poziția a treia. Mă simțeam bine și totul părea în grafic. Planul meu era să dorm puțin și să plec înaintea numărului unu. Iar aici, adrenalina mi-a jucat o festă neașteptată.

Foto: Mark Kelly Photography

Ajunsesem în acest punct după o urcare și eram plin de elan. Am dormit doar două ore. Afară. Așa era regula.

Încălzit fiind și focalizat pe strategia de a trece în frunte, acolo unde îmi place de obicei, am ratat din ecuație două detalii esențiale.

Primul a fost temperatura. Eram convins că sunt în jur de -20 de grade, însă, aveam să aflu prea târziu, the real feel era de -44! Al doilea a fost echipamentul. În sanie aveam încălzitoare, papucei de puf, ciorapi groși, de toate.

Le-am ignorat cu bună știință.

M-am mulțumit cu o echipare ușoară, necorespunzătoare, și asta a fost o mare greșeală. Am intrat în sacul de puf îmbrăcat prost și, fără să am cea mai mică bănuială, în două ore am înghețat frumușel, în somn.

Noroc că organizatorii au impus o regulă nouă de control medical al extremităților fiecărui participant care pleacă din punctele de control: nas, urechi, mâini și picioare.

Am pornit GPS track și m-am prezentat la controlul de rutină.

Nu prea aveam răbdare, mă mâncau tălpile să o tai. Nu simțeam nimic în neregulă, umblam perfect normal. Doar că toate degetele de la piciorul stâng îmi erau albastre.

Când am citit panica din ochii lor, am știut că lucrurile vor lua altă întorsătură decât în planurile mele. Viața are talentul să ne surprindă uneori. Degeaba am protestat. Degeaba m-am dat cocoș.

A fost chemat un elicopter și, ca vântul, m-am trezit la spital. Din albastre, degetele se făcuseră acum negre. Și nu le mai simțeam.

Medicii au zis că sunt degerături de gradul III. Drept urmare, mă tratează cum știu ei mai bine. Le sunt recunoscător.

Concluzii?

Am încasat o nouă lecție de băgat la cap. Natura trebuie respectată, cu ea nu e de joacă. La termometru e bine să te uiți, nu să te bazezi pe simțuri. Decât să mori ca un erou, mai bine te lași salvat.

Îmi plac lucrurile neterminate? Nu, deloc. Știu că n-are nici o noimă și sună a bravadă, dar chiar acum, cum stau pe spate cu ochii-n neon, îndrăznesc să mă imaginez la anul din nou aici, în Yukon, alergând prin pustiul alb, cu toate degetele la purtător sau fără.

Regret ceva? Ca de obicei, nimic. Drumul cel adevărat stă mereu înainte. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări, susținere și gânduri bune. Vă mulțumesc că vă pasă de Via Transilvanica. Să ne reauzim sănătoși acasă.

Tibi Uşeriu este internat într-un spital canadian.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€