20 după 20

Minutul 89. România atacă în valuri: unele aruncă doar spumă pe țărmul careului englez, altele îl mătură în adâncime. Un gol înseamnă calificare. Dar cronometrul arde secundele. Belodedici îi pasează lateral lui Viorel Moldovan. Masivul vârf taie spre poartă, cu Phil Neville în cârcă. Depășit, fundașul Angliei faultează: penalty clar! Ionel Ganea, proaspăt intrat, transformă calm, el, cel născut nervos. România câștigă cu 3-2 și avansează în sferturile Campionatului European.

Era 20 iunie 2000, la Charleroi. A rămas unica victorie tricoloră la un turneu final european, din cinci participări (și 16 partide). Anglia și Germania, foste campioane mondiale, erau eliminate. Portugalia și România mergeau în sferturi. 

Un autocar Eurolines mă adusese, împreună cu un prieten, în dimineața acelei zile de la Paris în orașul belgian, pentru meciul ultimei șanse. O șansă pirpirie. România nu jucase rău, dar remizase cu, probabil, cea mai slabă echipă a Germaniei din istorie, totuși campioană continentală en titre (1-1). Apoi pierduse ghinionist, în ultimul minut, contra Portugaliei (0-1). Lipsea Hagi, suspendat. Se cam înjumătățise și masivul contingent de suporteri de la Liège și Arnhem.

La fluierul de start al arbitrului elvețian Urs Meier, în tribunele pline sunt spre 2500 de români, vreo 22500 de englezi, restul până la 30 000 popor, târgoveți, oșteni neutri. Galbenii lui Jenei încep bine. Când toată lumea aștepta centrarea, tânărul Chivu desenează o boltă peste naivul portar Nigel Martyn: 1-0. Era minutul 22 și Anglia deja în corzi. Dar lucrurile se strică rapid: Gică Popescu iese accidentat (32’), iar până la pauză trupa lui Beckham, Owen, Shearer și Ince trece în avantaj (2-1).

Aveam locuri la peluză, în primul rând al nivelului al doilea. În pauză, speranțele românești erau în comă profundă. Era nevoie de două goluri, fără Hagi și Popescu în teren. Totuși, la o bere fără alcool, ne punem de acord să încercăm o resuscitare. Sectorul românesc apasă până la fund pedala încurajărilor. Și atunci mareea albă de dincolo de Canalul Mânecii începe să cânte! Toți, deodată. Pare să se despice arena, care plutește în jurul sectorului nostru galben. Le fac semn celor de lângă mine, copleșiți, să nu ne așezăm. Din incantația engleză se naște însă golul lui Dorinel Munteanu, cu un șut din afara careului: 2-2. 

Este minutul 48, Anglia tot calificată, dar de aici începe transa. Peste jumătatea de peluză românească suflă un uragan al nebuniei, care alimentează până la incandescență focul din teren. Fanii englezi de lângă noi, care evident cumpăraseră biletele în peluza noastră de la suporteri români, sunt și ei surprinși. Suporterii galbeni parcă s-au înzecit. Necontenit, îi poartă pe aripi pînă la sfârșit pe Mutu, Adrian Ilie și pe ceilalți, convinși că șubredul zid englez va ceda. 

Nu voi uita niciodată acea seară de la Charleroi. Rămâne cea mai intensă amintire a mea de la un meci al naționalei de fotbal. În 20 iunie 2020 s-au împlinit 20 de ani de atunci. A fost marea seară de adio a generației de aur (fără aur, totuși), altoită cu sângele proaspăt al lui Mutu și Chivu. La umbra acelei mari performanțe au mai crescut două calificări prizărite la Campionatul European: trei goluri în șase meciuri, unele meritorii performanțe defensive, egaluri cu Franța, Italia, Elveția. 

După douăzeci de ani, avem ce lipsea generației zise de aur: stadioane noi, televiziuni care injectează zeci de milioane de euro într-un fotbal rahitic, zeci de mii de suporteri care pot transforma în Arena Națională orice stadion european. Ba chiar și o felie de Euro în România. Prin cotloanele tranziției s-au pierdut însă fotbaliștii. Stoc epuizat. Pandemie ori ba, navigăm între melancolie și iluzii mereu scuturate.