Arta nu iartă! Cioplitori în pietre de hotar

Câini abandonați și sculptori concentrați

Ziua e perfectă pentru o alergare solitară. Cald, frumos, vânt moderat, pajiști pline de flori. Cinste încălzirii globale după o jumătate de an de iarnă! Aleg tura clasică pornind din campusul Tășuleasa Social spre Pârâul Poștei, către Dosu’ Zâmbroaiei, apoi prin pădure, pe vale, roată pe la poalele dealului, cu ieșire la cantonul de la Ciosa.

Aerul e înmiresmat, liniștea desăvârșită, iar peisajul se deschide până departe, unde se văd trei piscuri din Munții Rodnei – Ineu, Ineuț și Roșu. Versanții au încă brazde de zăpadă. Dacă îi privești suficient de atent, simți cum de acolo vine o briză răcoroasă.

La cantonul de la intersecția Ciosa-Lunca Ilvei sar dintr-o tufă trei pui de cățel abandonați. Arată a ciobănești. Să tot aibă cam două luni. Schelălăie a adopție. Fug direct spre mine. Alerg mai departe. Mi-e rușine și de ei și de mine, sincer. Dar știu că acum nu-i pot ajuta. Tot ce pot face e să ajung cât mai repede în campus și să le raportez fetelor problema. Ele au mai salvat astfel de căței cu ajutorul unei asociații din Bistrița, specializată în adopție.

Măresc ritmul, deși e cald și soarele mă bate drept în cap. Ca într-un film sentimental indian, alerg urmărit pe marginea șoselei de acești trei căței amărâți în căutarea unui stăpân. În gând zic o rugăciune fugară să-i păzească Atotputernicul să nu-i calce vreo mașină. După două curbe abandonează cursa și rămân în urmă. Ajung tot fleașcă la poarta campusului. Acolo mă așteaptă propriul câine fericit, ridicol de exaltat de revedere. Ca de obicei, are impresia că am lipsit o mică eternitate.

Intru la duș. Pe ușă e desenat un drumeț. Lângă el stă textul genial semnat de Paul: “Dușul care spală”. Rima ironic perfectă cu “Drumul care unește”.

Ies pe pajiște. Toată împăcarea cu natura dată de peisaj, aerul curat și cadența pașilor alergând prin pădurea pustie este acum dată peste cap. Campusul e un mic infern de zgomot și mai ales, de praf. Vântul poartă de colo colo norișori albi de colb, care se așază peste tot în jur, schimbând nuanța ierbii din verde crud în verde cu nuanțe cenușii. Nimeni n-o spune, dar știu că an de an sosirea artiștilor în campus e așteptată cu groază de către cei care locuiesc acolo.

Risipiți peste tot, sub niște căsuțe deschise, cu acoperiș din țiglă, la această oră lucrează simultan nu mai puțin de 15 sculptori. Echipați în salopete, mascați și cu ochelari de protecție, taie cu flexuri de diferite dimensiuni, bat cu dălți și ciocane, fiecare urmărind o idee personală care trebuie încrustată în piatra dură din andezit. Totul îți sugerează că acești oameni sunt angajați într-o acțiune grea, periculoasă și sobră.

Cu toate că sculptura este poate cea mai veche formă de artă, iar piatra cel mai primitiv material cu putință, cioplitul în piatră rămâne greu de înțeles, conține mult mister, iar receptarea acestuia este, după cum aveam să constat, nu tocmai ușoară. Se spune că fiecare bloc de piatră ascunde în sine o formă, o statuie, iar chemarea artistului e să dea surplusul la o parte pentru a o face vizibilă sau, altfel spus, pentru a o scoate opera de artă din întuneric la lumină. Pare simplu. Nu e deloc.

Blocul de piatră brută vine din pământ, în cazul nostru din vecinătate – cariera de la Măgura Ilvei. Materialul de lucru, andezitul, are caracteristicile lui unice. Este o rocă dură, cu o foarte scăzută permeabilitate a apei, dar căreia apa îi schimbă imediat culoarea.

Pietrele de hotar vin gata tăiate, într-o formă standard, predestinată. Au cam aceeași greutate, în jur de 230 de kilograme fiecare. Toate vor avea la final sablat T-ul portocaliu pe cele două laturi din vârf. Iar mai toate au micile lor imperfecțiuni, fisuri și nervuri invizibile ochiului neantrenat, pe care sculptorul va ști să le integreze în lucrarea viitoare după cum va simți.

Toată povestea acestei vaste expoziții de sculptură care taie o țară întreagă de la nord la sud, este în sine o aventură de proporții, unde procesul de creație are nevoie de aceleași ingrediente standard: idei, timp, talent, știință, forță și multă răbdare. Simțurile toate sunt aruncate în joc, cu predilecție cel tactil. Dacă te uiți atent, vezi cum mâna artistului îndepărtează periodic praful de pe lucrare cu o mișcare blândă, oarecum tandră.

Iar procesul în sine e de-a dreptul infernal pentru un necunoscător – zgomot asurzitor, nori întregi de praf, plus o manipulare complicată a pietrelor, care periodic trebuie întoarse de pe o latură pe alta. Peste toate, periodic e nevoie de intervenția lui Nenea Vic, omul bun la toate al campusului care, cu o precizie de ceasornicar, mânuiește un utilaj mare și galben pe post de transpalet și ba aduce borne noi în căsuțe, ba le mută pe cele gata dăltuite.

Artistul este și el un spectacol în sine. Arată ca rupt dintr-un film post-apocaliptic. Cu mască de protecție cu filtre de particule pe figură, ochelari, căști anti-zgomot și îmbrăcat în ținuta specifică de lucru, sculptorul practic dispare înghițit de vălătucii de praf și, cu un drum, se închide în sine. Rămâne doar el, cu gândurile, sculele și piatra lui.

Nu o dată m-am trezit vorbind de unul singur lângă un artist total absorbit de muncă. Urlam întrebări degeaba. Omul nu mai aude, realitatea devine ceva abstract, lumea înconjurătoare dispare și ea, tot ce rămâne este concentrarea maximă asupra pietrei și mânuirea abilă a flexului cu discuri diamantate, cu care scobește în materialul dur, căutând după un adevăr doar de el știut.

Mi-am învelit bine aparatul în folie, mi-am pus ochelari de soare, o eșarfă pe bot și am stat două zile alături de patru artiști încercând să înțeleg câte ceva despre ei și munca lor. Prin campus au trecut de-a lungul anilor peste 50 de artiști, iar acum sunt prezenți și alți sculptori consacrați invitați la o tabără de creație. Despre fiecare s-ar putea spune o poveste întreagă, sunt convins.

Reportajul acesta e nedrept, fiindcă se rezumă la doar o mână de oameni. I-am ales pe Iuliana, Andrei, Ivan și Alex fiindcă îi cunosc demult, au participat la proiect de la bun început, au lucrat cel mai constant și luați împreună, au cele mai multe lucrări prezente pe Via Transilvanica. Toți vin de pe aceeași filieră – Facultatea de Arte Vizuale și Design din Iași.

Organizatorul

Andrei Boitan are acum o mustăcioară șmecheră, de mic traficant și pare mai înalt decât era ultima dată. Chiar este. Când intră în sala de mese, dacă nu e atent, dă cu capul de tocul ușii. Dintr-o nimereală fericită, s-a trezit organizatorul primei tabere de sculptură de la Tășuleasa. Era în anul doi la master pe atunci, iar oportunitatea i s-a părut extraordinară, de nerefuzat, mai ales că la facultate se lucra destul de puțin în piatră. Cu andezitul făcuseră cunoștință doar Alex și Ivan.

Talentul lui de organizator n-a fost foarte apreciat de către unii profesori, drept urmare, la dizertație i-au dat o notă cam mică. Implicarea lui în proiect a fost percepută ca o revoltă anti-sistem. Cică studenții, în loc să stea cuminți la școală, rupeau dălți săpând în piatră prin niște munți. Pentru el însă, proiectul a fost o probă de maturitate. Faptul că profesorul lor Ilie Bostan i-a asistat la început, învățându-i cum să discute ideile din schițe și cum să le transpună mai apoi în piatră a fost un mare ajutor.

La fel ca prietenii lui, Andrei s-a format ca artist aici în campus, a înțeles lucruri pe care școala nu putea să i le ofere, deși începuturile au fost extrem de timide. Primele borne erau limitate la dimensiunile standard de 25×40 de centimetri și se scrijelea piatra destul de minimal, maxim ca un basorelief. Ideea era să nu strice frumusețe de bornă, dar să o decoreze un pic.

Este foarte interesant să vezi evoluția sculpturilor din cei patru ani dacă te plimbi pe traseu. Primele cam 150 de pietre erau lucrate în plan drept, de suprafață, după care artiștii au prins curaj și au intrat tot mai adânc în material. Basorelieful a devenit 3D. Adică sculptură adevărată.

Practic, ceea ce vedem acum când studiem lucrările, nu prea seamănă cu cele de la început. Față de această idee, Andrei are sentimente amestecate. Unele lucrări îl chiar amuză în naivitatea lor, drept urmare simte un impuls de-a le smulge din pământ, să le refacă. Pe de altă parte, bornele sunt o mărturie a evoluției lor. Practic, și ei ca artiști au crescut odată cu drumul.

Ambiția lui Andrei a fost să expună cât mai mulți sculptori la această poveste, să-i provoace să-și deschidă mintea, să le ofere o șansă de-a se îndrăgosti de cioplitul în piatră. Cu unii a nimerit-o, cu alții deloc. În plus, a trebuit să umble mereu ca pe sârmă, negociind între colegii lui, organizatori și profesori. S-a certat cu mai toți, s-a împăcat cu fiecare și acum merg înainte, întrebându-se cum va fi când toată povestea va fi gata, iar în campus se vor auzi iar doar păsările, cocoșul lui tanti Efti și lătratul gros al lui Baloo.

Din cei zece studenți care au pornit împreună la drum cu ani în urmă au rămas doar ei patru și trag tare, acum pe final. Ar fi fericit să mai cioplească zece borne, doar că el lucrează mai încet și îi place să insiste pe fiecare lucrare în parte. Nu știe dacă va apuca. Dar speră. Și cioplește în continuare, învăluit în praful iscat de flexul lui Alex, cel cu care împarte atelierul în aer liber.

Cum să NU înțelegi o femeie

Într-o altă căsuță din coasta dealului care coboară spre lac, lucrează în tandem Iuliana și Ivan. Fiecare e absorbit de piatra lui. Discută și dezbat ideile doar când iau o pauză iar ciocanele și dălțile tac. Am observat că Iuliana Grădinaru uneori dansează în timp ce taie cu flexul. În loc de căști de protecție are căști cu muzică.

Într-un moment de respiro am avut dialogul pe care îl redau mai jos, ocazie cu care mi-am dat seama cât de puțin înțeleg, de fapt, despre arta cioplitului în piatră. Iuliana m-a provocat să mă uit atent la ultima ei lucrare, la care tocmai terminase de șlefuit, și să spun exact ce văd. M-am uitat pe toate părțile, am cugetat, apoi am emis următoarele enormități, care au făcut-o pe autoare să râdă în gura mare.

Voicu: Văd un pumnal, o perie și parcă, o semilună… Plus alte forme, pe care nu le pot încadra. Întregul nu-mi spune ceva anume.

Iuliana: Hahahaaa! Ce vezi este o femeie. Da, e construită din forme geometrice și inspirată din arta lui Vasili Kandinski, maestrul abstracțiunii. Practic, privind sculpturile lui nu recunoști mare lucru în afara formelor cunoscute de noi toți – cerc, pătrat, triunghi. Am folosit tehnica lui pentru a crea o figură recognoscibilă, respectiv o femeie.

V: Stai, stai… Recognoscibilă de către cine? Vrei să spui că alții s-au prins ce ai sculptat tu aici?

I: Ivan a știut imediat. Și Ioana. La început a spus: ‘Este un om’. Apoi a zis: ’Ba nu, e o femeie cu pălărie’.

V: Ivan e sculptor, Ioana e arhitect, normal că se pricep… O să-l aprofundez pe Kandinski, poate mă luminez…

I: O să-ți prinzi urechile. La el nu prea poți recunoaște idei concrete.

V: Chiar, care este echilibrul dintre percepție și mister? Cât vrei să dezvălui și cât vrei să ascunzi în lucrările tale?

I: În general, n-am nimic de ascuns. Aș vrea ca privitorul să priceapă mesajul. Dar asta depinde receptor, de cât poate descoperi, cât îl preocupă, ce cultură vizuală are… Pietrele astea sunt făcute pentru public, sunt făcute să placă ochiului, să aducă o bucurie, o tresărire.

V: Până și faptul că omul rămâne cu o mirare e un lucru bun, nu? Are de mers încă un kilometru până la următoarea bornă și are timp să se tot gândească ce-a vrut să zică autorul, nu? Cum creezi, în ce stil lucrezi? Ideile îți vin după cum te trezești dimineața?

I: În general, eu merg pe figurativ. Dar da, depinde cum mă simt. Ieri, de exemplu, am săpat foarte adânc în piatră, azi am mers mai pe suprafață, pe abstract, mâine merg pe aceeași idee de ființe sau structuri. Am la facultate niște lucrări din paie colorate din plastic pentru suc, care reprezintă ceea ce eu numesc structuri mentale. Am transpus câteva astfel de idei în piatră.

V: Ca artist, simți că proiectul Via Transilvanica te-a redefinit? Cum ar fi arătat viața ta fără aceste tabere de creație?

I: Categoric m-a redefinit. Practic, eu am parcurs toată facultatea odată cu crearea acestei poteci. Am început în anul întâi, iar acum sunt la terminarea facultății. Pot să spun că am crescut odată cu drumul. Sau dacă vrei, drumul acesta reprezintă și definește cam tot parcursul meu profesional de până acum.

V: Finalul e aproape. Ce rămâne? Cum te vezi peste 10 ani?

I: Nu-mi place să-mi imaginez viitorul, prefer să trăiesc prezentul. De rămas, vor rămâne bornele risipite pe traseu. Mi-ar plăcea să le vizitez pe rând, într-o bună zi. Iar drumul n-o să se oprească aici, eu cred că povestea va continua cumva, deși nu e clar în ce formă. Cert e că toată aventura mi-a făcut limpede faptul că aceasta e calea pe care vreau să merg mai departe, că sculptura e ceea ce vreau să fac în viață.

V: Dacă o să revizitezi cândva lucrările vechi, iei o daltă în buzunar să mai cioplești corecturi?

I: Da, există câteva pietre pe care le-aș ajusta, mai ales din cele de început. Dar cred c-o să mă abțin. Ele fac parte din trecutul meu. Mă ajută să înțeleg mai bine de unde am plecat și unde aș vrea să ajung într-o bună zi.

Cum să asculți o piatră

Dimineața e cel mai prețios moment al zilei pentru Ivan Ivanov, un sculptor experimentat, originar din Bulgaria. Se trezește relativ devreme, bea cafea cu sorbituri lente, meditează, face schițe, așteaptă revelații, scotocește prin ungherele minții diverse surse de inspirație. Încearcă mereu să lase deoparte orice influență din afară.  

Diminețile nu prea poate fi deranjat. E doar el cu el, cu ideile lui, care vor fi mai târziu transpuse în piatră. Toate energiile și le canalizează spre noua lucrare neîncepută, care îl așteaptă cuminte, întinsă la orizontală pe două bârne de lemn, în căsuța din coasta dealului.

De câteva zile, pe Ivan îl obsedează ideea unei “pietre cântătoare”, dar ar avea nevoie de un fizician specializat în acustică, care să-i explice unde și cum să găurească piatra astfel ca, atunci când bate vântul, să se producă niște sunete, ca o muzică. Unei astfel de pietre i-ar sta bine pe o colină, expusă forțelor eoliene. Neavând un fizician la îndemână, caută pe net lucrări asemănătoare, încercând să înțeleagă ideea.

Stă pe terasă, trage adânc din țigară și privește departe. Poate meditează la sensul vieții, mai știi? Azi e ziua lui, face 36 de ani, iar diseară îl sărbătorim. Până atunci însă, are treabă, ar vrea să termine o nouă lucrare.

Primul lucru pe care îl face înainte de a se apuca de lucru este să ude piatra cu o găleată de apă. În timp ce așteptă să se usuce, îi studiază nervurile, o mângâie căutând să simtă, ca un nevăzător, doar el știe ce. Este un moment atât de intim, încât simt că un pic m-aș volatiliza. Doar că Ivan, deși nu vorbește mult, e mereu răbdător cu mine și îmi răspunde calm la întrebări.

“Viața e imprevizibilă. Eram la Iași cu o bursă Erasmus când am aflat despre acest proiect. Imediat mi-am dorit să fac parte din el, fiindcă mi se părea o șansă uriașă să cioplești în acest andezit cenușiu, industrial, brutal, o rocă cu totul specială. Doar că nu mă invitase nimeni în tabăra de creație. J

L-am sunat pe organizator și i-am spus: ‘Auzi, eu sunt convins că în ultima clipă, cineva o să renunțe. Așa se întâmplă mai mereu. Te rog să mă chemi imediat, vreau să iau locul acelei persoane, da?’

Exact așa s-a întâmplat și drept urmare, m-am trezit aici. Sunt în continuare convins că o astfel de șansă ți se arată doar o dată-n viață. Ei bine, treaba asta mă responsabilizează foarte tare.  Am petrecut luni întregi aici și am pierdut șirul lucrărilor create. Într-o bună zi, când totul va fi gata, voi face un inventar. Cert e că nu mă interesează atât numărul pietrelor, cât calitatea lor. Există o singură lucrare pe care știu că aș reface-o, dar probabil, acest lucru nu se va întâmpla.

În acest proiect îmi place foarte mult legătura intimă dintre tăcerea pietrei de hotar și omul trecător pe drum. Este evident un proiect contemporan însă, în același timp, foarte uman. Pe traseu nu există critici de artă. Natura devine o vastă sală de expoziție. Întrebarea este cum îl conectezi pe privitor cu opera de artă. Iată de ce, încerc să transmit un mesaj cât mai percutant pentru publicul larg. Aici însă intervine o problemă personală sensibilă. Nu îmi place să dezvălui o idee foarte direct, mai degrabă o vreau învăluită subtil.

Am lucrat în ultimii 20 de ani în materiale diverse – lemn, calcar, marmură etc. Indiferent de material, întrebările artistului rămân mereu aceleași: Ce văd, cum simt, ce vreau să fac cu această formă? Există un schimb tacit aici. Trebuie să asculți piatra, așa cum și ea te ascultă pe tine. Pleci de la o idee și o schiță, însă hârtia e una, iar roca e cu totul altceva. În procesul de creație se petrec diverse mutații. Trebuie să accepți faptul că, pe parcurs, vei lua anumite decizii care pot modifica rezultatul final.

Uneori, sincer îți spun, chiar nu știu cum se va încheia o lucrare. Personal, îmi place să las ca piatra să decidă când să pună punctul final de la capătul propoziției.”

Îmblânzitorul de fiare

Alex Burlacu e un fel de lup solitar. Stă în colțul lui închis în sine, învăluit într-un nor mare de colb. Ca orice stăpân de câine, seamănă un pic cu câinele lui, în acest caz Axa, o femelă de husky în vârstă de 12 ani, care l-a însoțit toată facultatea, ca o umbră. Aici nu o poate aduce, fiindcă nu se poate ocupa de ea. El se ocupă de cioplit de dimineața până seara. Îi place să lucreze rapid, eficient, curat. Odată, l-a uitat Dumnezeu la Tășuleasa două luni încheiate, până l-a alungat acasă frigul. Și ajunul Crăciunului.

E unul dintre puținii sculptori care mai lucrează noaptea, uneori și până la 3 dimineața. Chiar acum cioplește un lup în săritură, înghețat în momentul de maximă extensie. Îl întreb cum i-a venit ideea. Cică a povestit ieri cu Ana despre zodiace și lupi. S-a trezit cu gândul la această sălbăticiune, la care acum șlefuiește schimbând discuri de pâslă de diverse densități. Mi-a povestit că odată flexul i-a agățat un șnur de la hanorac și era cât pe ce să-și ajusteze fața. De atunci e foarte atent să se îmbrace adecvat, în haine mulate pe corp.

Alex a umplut calea de figuri de animale de tot felul, și-a creat cu vremea un stil propriu, destul de recognoscibil. Dacă într-o pădure pustie din Caraș dai peste o bornă în care e sculptată o veveriță stând pe-o alună mare, poți jura că e mâna lui. Alteori lucrează taman pe dos, foarte migălos și abstract. De exemplu, una din pietrele finalizate ieri arată ca făcută din mulți pixeli mici.

Despre lucrările lui poți spune orice vrei, în afară de un singur cuvânt: “Interesant”. Alex urăște cuvântul “interesant”, fiindcă e un cuvânt gol, care nu exprimă, de fapt, nimic. Decât să-l rostești, mai bine taci. Drept urmare, mă voi feri să spun că am purtat cu Alex un dialog interesant despre viață, artă și despre cât de multe lucruri poți învăța de la un câine. A fost mai degrabă o discuție degajată și destinsă, exact așa cum e el.

“Mai nou mă pasionează ideea de Frică. Lumea e plină de anxietăți, depresii, spaime. În spatele tuturor zâmbetelor se ascund diverse neliniști, orice manifestare prea vădită de fericire ascunde o problemă. Mă preocupă cum să transpun asta în artă. Uneori îmi iese, alteori nu.

Ce facem noi aici este la polul opus – o probă de Curaj. Ți se dă o formă prestabilită și ești invitat să o transformi într-un mod cât mai creativ cu putință. Iei flexul și gata, te apuci de făcut artă. Apoi arunci opera în lume și dispari. Speri în tăcere că va dăinui, că nu va veni într-o zi un bou cu un baros să o distrugă. Dar dacă drumețul nu se oprește măcar un pic să o privească, înseamnă că lucrarea ta e mută.

Inițial am dat la grafică, dar am picat. Am ajuns la sculptură fiindcă eram îndrăgostit de o fată de la secția asta. Fata m-a părăsit, dar eu n-am mai părăsit sculptura. Am intrat într-o relație chiar foarte stabilă. Am în Iași un atelier, lucrez la comandă, dar muncesc și la proiecte personale, respectiv creez structuri din lemn învelite în tablă de aluminiu. Sau creez desene spațiale din sârmă, combinată cu rășină acrilică. Seamănă pe undeva cu lucrările de pe poarta Pădurii pedagogice.

Nu prea am emoții cu privire la viața mea. Știu clar că nimeni n-o să mă prindă vreodată angajat în sistemul de 8 ore de muncă. Știu ce o să fac peste 10 ani – exact ce fac acum. Nu am de gând să mă stresez aiurea. Mereu când ajung la o limită, găsesc o cale să mă redresez. Ca printr-o minune, Tășuleasa a devenit terenul meu preferat de joacă. Îmi place să cred că am evoluat mult aici. Prezența lui Ivan m-a motivat mereu, iar datorită lui, simt că am trecut la alt nivel.  

În rest, trăiesc clipa, sunt împăcat cu tot ce mi se întâmplă. Am fost invitat în Franța, dar a venit pandemia. Am fost invitat în Ucraina, dar a venit războiul. După cum vezi, am noroc cu carul. Dar știu că mereu se va deschide o altă ușă.

Să trăiești azi din artă nu e ușor. Internetul a confiscat totul, oamenii nu prea își mai bat capul să interpreteze arta. Însă un creator adevărat are o chemare a lui, pe care o ascultă și o respectă. Atât. Nu-și bate nici el capul cu ce crede lumea. E un troc cinstit, așa cred.”

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.