Mătușa Poezie

Uncheșii de poveste și meandrele concretului

Mi-am petrecut mai toate vacanțele nesfârșite de vară ale copilăriei într-un soi de schizofrenie, despre care am luat seama doar după multă vreme. Abia după 40 de ani am realizat că sunt, într-un anume fel, rezultatul unei fracturi mentale. Un amestec de hilar, cu predispoziție spre neseriozitate și de sobrietate suspectă, cu șovăielnice aspirații spre sfințenie.

Ca niște jurați într-un tribunal, de o parte stau înșirate rudele din partea tatălui, iar de cealaltă, rudele din partea mamei. Înaintea lor, ca un condamnat, eu însumi, copil. Bronzat, deșirat, în pantaloni scurți, cu genunchii mereu zdreliți și un pai nepăsător în colțul gurii.

Așadar, o bună parte din vară mi-o petreceam în compania unor unchi șugubeți și cam cheflii, dintr-un sat de pe Valea Căpușului, nu departe de Cluj. Pentru ei, plăcerea supremă părea să fie coruperea la prostii a unor suflete inocente ca al meu. Stilul lor de a face educație contrazicea orice manual de bune purtări, fapt care îi transforma în niște personaje legendare și absolut irezistibile.

Un anume unchi mă învăța la ce momeli mușcă mreana și între ce ore ale zilei, altul cum se urmăresc roiurile de albine, un altul șofer, mirosind divin a benzină și ulei de motor, mă lua cu el în cabină să-mi demonstreze cum se conduce un camion Tatra uriaș, iar altul băga groaza în mine, arătându-mi ce fel de ciuperci otrăvitoare pot să te omoare în chinuri.

Dar cel mai tare dintre toți era unchiul Gusti, fost milițian. Slab și ușor adus de spate, avea o mustață în furculiță, la pachet cu un ochi mai închis decât celălalt. Părea varianta ardelenească a șmecherului suprem din D’ale Carnavalului de I. L. Caragiale – Nae Girimea, frizer și farmacist, maestru al tuturor combinațiilor, în speță amoroase.

Unchiul Gusti, fratele bunicii mele din partea tatălui era gazda și deopotrivă eroul copilăriei mele. Fusese vânător și avea un adevărat cult pentru zburătoare, fie ele vii sau moarte. În pod, creștea doi pui de vultur pe care îi hrănea zilnic cu bucăți de carne crudă, iar locuința îi era plină de păsări împăiate așezate pe diverse crăci, năpustindu-se în picaj spre prăzi imaginare din mai toate colțurile casei.

În cămară, unchiul deținea un balon cu lichid cristalin, conținând pălincă de prune de cea mai înaltă calitate din care își turna serile câte un păhărel, două, hai trei… Mă îmbia mereu cu un duios “Gustă, copile!”, fără să bage deloc în seamă fulgerele din privirile nevestei sale, pe nume Susana. Fiind o familie de apicultori, mă răsfățau zilnic cu faguri zemoși de miere.

Trebuie spus aici că mătușile prezente în această jumătate de vară erau doar ființe de decor. Tăcute și șterse ca niște umbre, apăreau în peisaj doar aplecate prin grădină, împrăștiind grăunțe galițelor sau punând mâncare pe masă. Singura remarcabilă era mătușa Veronă, o văduvă veselă, mică și stafidită, care, odată, și-a suflecat poalele și s-a cățărat în vârful unui copac ca să-mi culeagă un pumn de alune, deși avea cred spre 70 de ani și nici urmă de vreun dinte în gură.

Dar altfel, rubedeniile din partea tatălui erau dominate de acești unchi poznași, care mă apelau toți cu “copile”. Fiecare încerca, în felul lui, să-mi facă viața frumoasă și să mă transforme rapid în bărbat, dacă se poate direct cu păr pe piept. Spre deosebire de puștii de pe strada mea, nu voiam să devin aviator când voi crește mare. Visam, în schimb, să devin toți unchii mei de pe Valea Căpușului.

Dulcele regat al mătușilor cu baticuri negre

Cealaltă jumătate de vară se prezenta radical diferit. Într-un sat înconjurat de dealuri domoale din județul Bistrița-Năsăud, ne adunam toți nepoții în ograda bunicilor, la fel ca la ordinul de chemare în armată. Cu o curiozitate amestecată cu spaimă. Încă din primele zile, îmi dădeam seama că aici nu era loc de prea multă distracție. Începea munca. Apăsată, de anduranță, cu program.

Etica protestantă a lucrului bine făcut ne sugera permanent ideea că doar oamenii harnici vor moșteni împărăția cerurilor, în timp ce leneșilor le era rezervat cazanul cu pucioasă, la pachet cu plânsul și scrâșnitul dinților. Din această dihotomie de sorginte puritană nu exista cale de ieșire.

Astfel că, în fiecare dimineață, bunicul, un adevărat Pater familias cu părul alb, ochi azurii ca marea, voce gravă și convingătoare de pastor protestant, distribuia rolurile și actorii. Unii trebuiau să meargă cu bivolii la pășune, alții în pod la desfăcut cucuruz cu o mașinărie medievală cu manivelă, iar alții la strâns fânul, într-un anume loc de la capătul lumii numit Runc.

Cei mai nevrednici, ca mine, erau trimiși la adunat bolovani cu găleata din țarina nesfârșită ce se întindea imediat după prisaca de albine de după gardul curții. Munca era sisifică, istovitoare și, mai ales, inutilă, fiindcă, odată cu fiecare nouă inundație, râul umplea iar locul semi-arid cu bolovani nou-nouți.

Spre deosebire de satul idilic aflat la 30 de kilometri de Cluj, unde totul era guvernat de uncheși puși pe șotii și pe distribuit bancuri uneori deocheate, în satul bistrițean se întindea regatul mătușilor austere și muncitoare. Fiind toate îmbrăcate cam la fel, respectiv cu poale și năfrămi închise la culoare, era mai ușor să le deosebești după zona geografică a satului.

Fiecare avea farmecul ei și rolul bine precizat în economia familiei. În acea lume guvernată de femei puternice, cu personalitate, bărbații păreau mult mai puțin interesanți, mai degrabă simple ornamente în economia ogrăzii. Mătușile puteau sta o noapte întreagă la foc sporovăind și învârtind la manivelă în cazanul de silvoiz, pentru ca, a doua zi, să le găsești în grădină plivind buruieni, de parcă nimic nu se întâmplase. Erau adevărate forțe ale naturii.

După ani, am descoperit cu uimire că acea corvoadă cu adunatul pietrelor era pomenită în Cartea Eclesiastul: “Vreme este să arunci pietre și vreme e să le strângi”. Mă simțeam nespus de fericit când sunetul monoton al pietrelor aruncate în găleată era întrerupt de câte o misiune clară: “Du-te la mătușa Mărioara de peste vale și du-i ghemele astea de lână, să împletească ciorapi pentru la iarnă”. Și mergeam, simțind direct în inimă toată acea apăsare provenită din spaima trecerii punții șubrede și înalte, din lemn, peste râu.

Iar mătușa respectivă scotea din cămară trei bucăți de turtă dulce și mi le punea înainte pe o farfurioară. În timp ce molfăiam fericit, se punea pe povestit te miri ce cu acel accent delicios și cântat, presărat cu o română dialectală mai dulce decât zahărul pudră vanilat, presărat pe gogoși calde, duminica. Apoi mă lua la întrebări și mă descosea despre toate, mai rapid decât desfaci un ciorap de lână.

Vizitele la aceste mătuși risipite prin sat erau o gură de aer proaspăt, deoarece reprezentau o vremelnică suspendare din monotonia muncii. Erau mereu curioase, tandre, povestitoare și mai ales, ”dulci”. Fiecare păstra undeva, într-un sertar sau colț de cămară, un fagure de miere, niște fructe uscate, prăjituri sau chiar bucăți din acele ciudate împletituri colorate din zahăr meșterite manual, după model turcesc, de către Bombonarul satului. Acest personaj legendar chiar exista, însă putea fi văzut doar duminicile și neapărat după slujba de la biserică.

Societatea secretă a poeților anonimi

Însă, de departe, cea mai interesantă dintre toate era mătușa Anuța a lui Precup, din deal. Era o femeie frumoasă și harnică foc, stăpână peste o gospodărie exemplară, plină de galițe și animale, plus o livadă, ce începea imediat după grajd și se continua până dincolo de coama dealului.

Indiferent de ora zilei când intram în ograda ei, lăsa totul baltă, îmi punea înainte pere coapte cu miez roșu, așezându-se dincolo de masă. Zicea abrupt, fără drept de apel: “Hai să-ți spun o poezie…”

Mă intimida mereu, fiindcă relația mea cu poezia n-a fost niciodată prea bună. Chiar și după ce am studiat-o în facultate am avut probleme cu ea. Mi se părea o mare taină, iar poeții buni, niște extratereștri.

Mătușa începea. Eu mestecam și ascultam. Cu același accent dialectal cântat, declama câte o lungă poezie moralizatoare cu ritm și rimă clasică gen Coșbuc, privindu-mă drept în ochi atât de intens, încât aveam de fiecare dată impresia că mesajul în versuri îmi era adresat direct. Memoria mătușii era uimitoare. Vitalitatea ei, debordantă. Entuziasmul ei, contaminant.

Spunea mereu că două lucruri o țin în viață și îi alungă orice spaimă sau deznădejde – credința în Dumnezeu și darul recitării de poezii, pe care și-l exersa mereu, ca pe o gimnastică a minții. Nu uita să-mi amintească una dintre vorbele sale favorite: “A greși e omenește, a ierta dumnezeiește”. Asta, fiindcă cea mai mare spaimă a ei era să nu se poticnească la recitat în public. Dacă uita cumva un vers, ceea ce se întâmpla doar foarte rar, se apuca imediat de căutat în caietele de poezii, pentru a îndrepta situația.

Plecam de la mătușa Anuța complexat de cât de puține versuri știu pe de rost, mereu mirat, ușor confuz, parcă plutind, așa că orice spaimă legată de trecerea punții de peste râu se risipea ca prin minune.

Mătușa era ca o pală proaspătă de vânt într-o zi caniculară, ca o oază în deșert. Avea un talent unic de a schimba, prin prezență și rostire, chimia unei zile oarecare. Avea puterea de a invita în ea neprevăzutul, forța tăcută a unui duh venit de pe altă lume, menit să pună alarmant sub interogație orice faptă din sfera vizibilului.

Mătușa Anuța m-a ajutat să deschid ochii spre o lume nebănuită. Existau în acele sate aparent banale, conectate între ele cu drumuri de pământ, o seamă de țărani autodidacți și visători, pasionați de poezie și de cugetare înaltă, care trăiau cumva paralel cu lumea reală.

Acești non-conformiști, adevărați evazioniști din realitatea lor de pământ, fânețe sau grajd, formau o mică societate secretă al cărei scop era nepotrivirea cu chipul stricat al veacului. O acțiune subversivă, specific protestantă. Erau muritori în căutarea vieții veșnice. Semănau cu pelerinul creștin din celebra carte a lui John Bunyan publicată în 1687, pe care o tradusesem în tinerețe. Zici că se aflau angajați într-un parcurs sinuos spre Cetatea Cerească, un drum inițiatic presărat cu ispite, pericole mortale, închipuiri diavolești și ciudate personaje de basm.

Uneori, acești oameni se mai întâlneau, se contaminau cu diverse idei, învățau câte o poezie unul de la altul, se încurajau reciproc, ba chiar se rugau împreună. Mi-a povestit mătușa odată despre o poezie mai veche de 100 de ani învățată de la Gheorghe Precup. Normal că a și recitat-o pe loc.

Altădată, mi-a povestit despre Marcian Szabo, un consătean care nu făcuse nici o zi de școală, dar învățase singur literele alfabetului, doar din dorința de a citi toată Sfânta Scriptură. Marcian mai avea doi frați cu aceleași abilități și recunoscuți ca având o memorie de invidiat.

Acest om nu a învățat niciodată să scrie, însă compunea poeme epopeice orale prin care încerca să traducă în versuri naive, populare, faptele descoperite în Biblie. Rezultau descrieri plastice foarte vizuale despre diverse scene cunoscute, dar care păreau să se întâmple nu cu mii de ani în urmă în Palestina, ci recent, undeva prin satele vecine. Iată o mică mostră în interpretarea mătușii.

“Scoală-te la rugăciune / Nu te lăsa-nvins de lume / Lumea cu a ei ispită / Nu te poate ținea-n loc (…) / Ia-ți mai bine armătura / Care ne-o spune Scriptura / Prin credință și răbdare / Vei învinge lupta mare. / Știți David cum o luptat / Când o-nvins pe Goliat? / Cu credință-n Dumnezeu / Și c-o piatră din părău / Bătu pe vrăjmașul său / Care tăt hulea mereu / Poporul lui Dumnezeu. / David o pornit spre el / Fără armă de oțel. / Cu praștia când l-o ochit / Drept în cap l-o nimerit. / Și-n numele Celui sfânt / L-o trântit jos la pământ / Și i-o-nfipt sabia-n gât / Ba i-o mai tăiat și capu’ / Ca să nu hulească altu’ (…)”

Cândva demult, mai precis în anul 2001, mătușa mi-a spus că trebuie neapărat să-l întâlnesc pe un om deosebit, pe nume Savinu’ Coșului. Cică era pasionat de corabia lui Noe, mai precis obsedat de calcularea exactă a cât material lemnos fusese necesar pentru construcția ei. M-am conformat și m-am prezentat la casa din deal.

În bucătăria mătușii, a apărut un bunicuț simpatic, slab ca un țâr, încheiat strâns la cămașă până sub mărul lui Adam, având în vârful capului o pălărie neagră șic, cu boruri mici. Împlinise 90 de ani, dar nu-i arăta de nici un fel. Era mobil, volubil, cu ochi scânteietori. Și-a făcut o intrare absolut memorabilă:

“Mie-mi zice Savinu Coșului și am 90 de ani, 32.850 de zile, 788.400 de ceasuri, 47.304.000 de minute, 2.838.240.000 de secunde. No, ce zici, îi bine?”

Pasiunea lui era să socotească cam câte bârne au intrat în corabia lui Noe (777.760) și câte cămăruțe de 5 x 5 se aflau acolo dispuse pe cele trei etaje (648). După ce m-a lăsat paf cu o grămadă de cifre traduse din coți în țenti (centimetri), mi-a povestit despre viața lui de om și apoi cea de credință.

Nu văzuse niciodată marea, dar nu înceta să viseze la ea. Mintea lui nu se putea opri din calcule de scânduri și lătunoaie, dar mai devia și la cugetări din Psalmii lui David. La plecare, mi-a strâns mâna tare și m-a lăsat cu un zâmbet pieziș, ca o scuză: “Știi, mie îmi place să mă gândesc la corabie…”

O poezie de mătușă, nu altceva

Peste ani, la intervale regulate, împreună cu părinții, o mai vizitam verile pe mătușa Anuța, doar ca să constatăm cu uimire că totul era la locul lui, așa cum trebuie. Devenise un reper de luciditate și prospețime. Deși existența ei se restrângea mai nou la o bucătărie și un dormitor, ograda era impecabilă, grădina lucrată, casa de dinainte pregătită de primit oaspeți, iar memoria recitării se prezenta la fel de nouă.

Soțul îi trecuse la cele veșnice de câțiva ani, copiii și nepoții trăiau la oraș, iar animale nu mai avea. Doar două pisici îi țineau de urât și mă tem că uneori le umplea capul de poezii recitate cu glas tare. Deși tot mai fragilă și mai în vârstă, mătușa Anuța emana aceeași forță blândă iscată din versuri cântate, preamărind trecerea prea grăbită pe pământ, puterea credinței sau importanța alegerii căilor drepte.

Mătușa Poezie, care primise această poreclă doar de mine știută, îmi aducea aminte de vechii cântăreți de gospel sau blues americani de prin Mississippi sau Alabama, care veneau dintr-o tradiție orală, transmisă de la o generație la alta. Versurile lor conțineau un amestec de fapte concrete petrecute la muncă pe câmpuri nesfârșite de bumbac, combinate cu idealuri de sorginte divină, unde se amestecau cuvinte mari precum libertate, har sau veșnicie.

La fel ca aceștia, mătușa culegea poemele te miri din ce caiete copiate de mână și le făcea să trăiască, reinterpretându-le în cheie proprie. De compus însă, nu a îndrăznit niciodată, fiindcă nu s-a crezut destul de vrednică.

Am revizitat-o în urmă cu câțiva ani, decis să o conving să-mi dea voie să o filmez recitând și să o aud povestind mai multe despre pasiunea vieții ei. Eram curios de surse. De unde vin aceste poezii și cum alege care anume se potrivește omului sau evenimentului?

Mătușa se apropia de 90 de ani. Cu trecerea anilor, am observat că prefera să se exprime mai mult în versuri. Am regăsit aceeași luciditate, același umor și, mai ales, aceeași memorie incredibilă de a recita poeme lungi, la fel cum o făcea pe vremuri la nunți, înmormântări sau în biserică – stând dreaptă ca o lumânare cu năframa pe cap, declamând cu glas înalt și încheind cu același Amin! răspicat.

La ultima întrevedere, Mătușa Poezie avea ochiul stâng înroșit bine de la perfidul curent, fiindcă a fost nesăbuită și a întredeschis noaptea geamul de lângă pat. Râdea de ea însăși, cică a îmbătrânit degeaba și tot nu a învățat mare lucru de la viață. Am stat acolo câteva ceasuri, am mâncat împreună sarmale și am provocat-o la povești din trecut. Își amintea totul cu o limpezime de invidiat. În cele din urmă, bineînțeles, s-a pus pe recitat.

Iar eu am filmat. Doar că majoritatea filmărilor nu le-am mai găsit niciodată. N-o să înțeleg cum și ce prostie am făcut atunci când am copiat cardurile din cameră. Cert este că în folderul respectiv am regăsit doar o parte infimă. Cea mai consistentă, cu recitările, a dispărut fără urmă. Am suferit fizic și psihic. Mi-au trebuit vreo doi ani să mă împac cu această pierdere, să îmi iert nesăbuința și să mă întorc foarte spășit la povestea Mătușii Poezie.

Eu cred că niciodată nu trebuie să abandonezi o poveste în care crezi, chiar dacă e făcută din zdrențe și cioburi. Totul se poate reconstrui. Va ieși altfel, imperfect, cu regrete amare, dar merită încercat.

M-a ajutat recent scriitorul israelian Amos Oz. A mărturisit, într-un volum de dialoguri cu editoarea lui, cum a pierdut doi ani din viață scriind la o carte care, la final, i s-a părut prea slabă pentru a fi publicată. Drept urmare, a mărunțit toate paginile cu mâinile lui, le-a aruncat în toaletă și a tras apa. Dacă marele Oz a supraviețuit unei asemenea traume, cine știe, poate există speranță și pentru nevrednicii care au ratat salvarea unui card SD.

Am decis așadar să spun povestea mătușii cu orice preț, să o refac din cuvinte, din firimituri de filmări, din amintiri sau folosind înregistrarea vocală de pe lavalieră, în care mă ascult cu groază avertizându-l pe tată să nu întrerupă cumva recitarea. Ba mai mult, mă mai aud numărând 3, 2, 1, apoi apăsând butonul de ON și pe mătușa începând să declame…

Iar versurile curg ca apa, cu glas înalt și fără urmă de poticneli. Cu lejeritate, trece de la un titlu la altul, fiecare în acord cu diverse amintiri și întâmplări. La plecare îmi spune să vin neapărat când înfloresc crinii din grădină. Atunci va fi cald și totul mult mai frumos.

(fotografiile sunt din telefonul autorului)