Ce duce la omor „este faptul că femeile nu sunt informate îndeajuns”. Interviu cu doi șefi din Poliția Capitalei

Laura Popa

Reporter

Ce poate face Poliția Capitalei pentru femeile agresate sau chiar omorâte de partenerii lor? PressOne a cerut clarificări de la doi șefi din instituție.

Citește și: Exclusiv. În fiecare săptămână, o femeie este ucisă în România. Cum eșuează statul să ofere protecție victimelor

Reporter: PressOne a obținut de la Ministerul Public date pentru ultimii 6 ani care arată că, la nivel național, au murit 530 de femei (infracțiuni de omor, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, viol urmat de moartea victimei). Asta înseamnă mai bine de o victimă pe săptămână. Cum comentați această cifră?

Comisar șef Ionel Bărbuceanu: Orice omor comis, și nu doar în contextul violenței domestice, asupra unei persoane este deja o faptă foarte gravă și n-ar trebui să se petreacă. Nu putem aprecia dacă este mare sau mică această cifră, din punctul meu de vedere.

Comisarul Ionel Bărbuceanu, șef Serviciu Ordine Publică în cadrul Poliției Capitalei. Foto: Mircea Pătrașcu

Comisar șef Marian Mihoci: La nivelul Poliției Capitalei nu este o cifră atât de mare în raport cu celelalte omoruri. Spre exemplu, în 2018 au fost șase infracțiuni de omor. În 2019 s-au înregistrat 11, într-adevăr mai multe. În ultimii doi ani s-a menținut acest trend de patru omoruri cu victime femei. Cum a zis și colegul meu, orice omor e o faptă gravă, indiferent împotriva cărei persoane, indiferent dacă e de sex masculin sau feminin. Dar, raportând la cifrele pe care le avem la nivelul țării, spun că la nivelul Capitalei, totuși, se menține un trend scăzut față de alte județe.

De ce este acest „trend” scăzut la București, față de alte județe? 

I.B: Nu putem să facem aprecieri referitoare la cum își fac datoria colegii din țară. Ne referim doar la București. În București, într-adevăr, dacă ne uităm, avem o cifră oarecum constantă. Undeva la 4-5, hai 6, maxim. Inclusiv în pandemie, când populația a fost ceva mai tensionată, s-a menținut acest număr relativ scăzut și constant.

M.M: E posibil ca factorii de natură socială să contribuie. Să spunem că nivelul de cultură, faptul că școlarizarea e mult mai prezentă în București decât în alte județe. E vorba și de mediu, fiind, totuși capitala României, capitală europeană.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Comisar șef Marian Mihoci, șef Serviciu Omoruri în cadrul Poliției Capitalei. Foto: Mircea Pătrașcu

PressOne a intrat în posesia unor date privind infracțiunile prevăzute de legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice care au avut loc în București, pentru perioada 2018-2023, vorbim de peste 33.000 de astfel de infracțiuni. Această cifră cum este? Ce putem înțelege din ea, mai ales că de data aceasta trendul este unul crescător?

Lumea a început să conștientizeze foarte mult instrumentele pe care le avem, au început să aibă încredere în noi și se văd aceste salturi pe momentul în care am beneficiat noi, ca instituție, de aplicarea legii, de instrumente. În 2018, când am început deja cu ordinul de protecție provizoriu, s-a văzut deja un salt pe infracționalitatea sesizată în contextul violenței domestice, spre sfârșitul anului. Și dacă în 2017, de exemplu, aveam undeva la 3.700, în 2019 deja am sărit, cu ordinul de protecție, undeva la 4.600.

Iar trendul acesta a crescut de la an la an. Pentru că lumea a început să aibă încredere, încredere în noi, a văzut că avem posibilitate să intervenim, să apărăm victimele.

E adevărat, poate mai avem și noi de lucrat să conștientizeze absolut toate victimele posibilitățile pe care ele le au. 

Care sunt posibilitățile pe care le are o victimă? Să luăm un caz concret. Când un polițist de la ordine publică intervine la un caz de violență domestică, care sunt instrumentele pe care le are la îndemână pentru a pune în siguranță victima?

I.B: În esență, principalul element este acest ordin de protecție emis de către instanță și ordinul de protecție provizoriu emis de către polițist. Este un instrument extrem de util și facil, din punctul nostru de vedere, prin care putem interveni și putem lua o multitudine de măsuri împotriva agresorilor. Inclusiv evacuarea din locuința comună, indiferent dacă este proprietar sau nu; interzicerea contactării victimei; păstrarea unei distanțe față de victime, iar mai nou, inclusiv monitorizarea electronică.

Cine decide aplicarea instrumentului de monitorizare prin brățară electronică? Ofițerul care intervine la 112 sau o persoană diferită?

I.B: Primul polițist aflat la fața locului este cel care, pe baza situației găsite acolo și în baza propriilor simțuri, este cel mai în măsură să vadă starea de tensiune, starea de frică a victimei și el este în măsură să dispună emiterea unui element de protecție. E adevărat, o face într-un cadru normativ bine reglementat, pe baza unui formular de evaluare a riscului, care îi calculează un nivel de risc. Iminent sau nu. Și în baza acelui formular de evaluare a riscului, poate dispune absolut orice măsură pe linia aceasta.

Obligatoriu, victima trebuie să-și dea acordul pentru emiterea ordinelor de protecție provizorii. Fără acordul victimei, acest instrument nu poate fi utilizat. Aici mai avem mult lucru, în conștientizarea victimelor, în modul de a le „induce” percepția că sunt protejate. Din păcate, în realitate, am văzut cum foarte multe dintre ele refuză. 

De ce? 

I.B: Sunt diverse motive, multe dintre ele subiective. Anul trecut, noi am avut undeva la aproape 6.000 de intervenții pe linia violenței domestice, sesizări la 112. Noi avem obligația și dreptul de a completa acest formular de evaluare a riscului la fiecare din aceste sesizări.

Am făcut-o și, pentru anul trecut, în jumătate dintre ele am constatat că este un risc iminent ca viața, integritatea, sănătatea fizică să fie puse în pericol printr-o acțiune din sfera violenței domestice, adică în 3 mii de cazuri. 

Din păcate, în aproximativ 2 mii de situații, victimele s-au opus. Nu au dorit pur și simplu emiterea ordinelor de protecție.

Aici mai lucrăm și încercăm să conștientizăm populația, facem tot felul de campanii de mediatizare, dar, până la urmă, este la latitudinea fiecărei persoane să decidă cum vrea să acționeze pe viitor.

Prin completarea formularului care reprezintă gradul de risc în care se află o victimă se realizează un istoric al violenței între cei doi parteneri. Cât și cum se ține cont de acest istoric al violenței în momentul în care se intervine? 

I.B: Obligatoriu se ține cont de istoric și nu doar de asta. Formularul în sine are mai multe criterii. Contează foarte mult dacă agresorul sau agresoarea a mai încercat, a mai avut asemenea ieșiri, dacă au mai fost agresați și alți membri ai familiei, dacă, în urma incidentului respectiv, au suferit leziuni, dacă agresiunile, fie ele și la modul verbal, au crescut în intensitate. Și mai ales constatările polițistului ajuns la fața locului.

În primă fază, polițistul este cel care, pe baza situației de la fața locului, decide dacă este sau nu oportună emiterea ordinului de protecție în baza formulării de risc. Și aici constatările polițistului obligatoriu trebuie să aibă în vedere agresivitatea autorului, dacă victima sau copiii sau alți membri se află în stare de panică. Se citește în atitudinea lor dacă este sau nu traumatizată victima, dacă în locuință sunt sau nu urme de distrugeri, de răvășiri, dacă victima cooperează sau nu cu forțele. 

Sunt o grămadă de aprecieri pe care polițistul trebuie să le facă și să se regăsească în acest formular de evaluare a riscului.

În cazul în care victima decide să nu meargă mai departe și să nu își dea acordul pentru un ordin de protecție, acolo se termină intervenția?

I.B: Nu. Nu se termină intervenția în acel moment. Nu se emite ordinul de protecție, dar dosarul penal merge în continuare, pe codul de procedură penală, cu toate activitățile de cercetare penală. Dacă victima nu a dorit emiterea unui ordin de protecție provizoriu de către agentul de poliție, se poate adresa instanței să ceară ordin de protecție. 

În București, din intervențiile la 112 pentru cazuri de violență domestică, câte s-au soldat cu impunerea monitorizării prin brățară electronică? 

Sunt alți factori care contribuie la această reticență crescută?

I.B: Nu, dar oamenii justifică că nu se vrea să știe în permanență poliția unde sunt victima, copiii. Se invocă mai multe motive decât la ordinele de protecție. Cu toate că este o percepție oarecum eronată a populației, pentru că poliția nu accesează aceste instrumente decât în momentul în care se generează o alertă. Atunci poliția știe unde este agresorul, știe unde sunt victimele, ca să trimită cel mai apropiat echipaj și să asigure o intervenție cât mai urgentă.

De aceea avem și protocoale, inclusiv cu celelalte instituții din domeniul de apărare și siguranță publică, inclusiv Jandarmerie, Poliție Locală, ca să ajungem cât mai repede la victimă, în primul rând la victimă, ca să o protejăm, și apoi la autor.

Și în acest context, care e legătura dintre violența domestică și cazurile de omor cu victime femei? Cum se ajunge de la violență domestică la cazuri de omor cu victime femei?

Cam asta duce, în principiu, la o agresivitate mai mare a autorului, care, bineînțeles, prinde curaj că victima nu vrea să continue și e posibil ca și violența să crească în intensitate. Și atunci se ajunge, din păcate, la acest deznodământ, la decese.

PressOne a discutat cu doi șefi din Poliția Capitalei, comisarul șef Marian Mihoci, Serviciul Omoruri din București, și comisarul Ionel Bărbuceanu, șeful Serviciului Ordine Publică, despre cum acționează instituția pe care o reprezintă pentru a proteja femeile victime ale violenței domestice. FOTO: Mircea Pătrașcu

Au fost însă și cazuri de omor unde victimele aveau ordin de protecție dat chiar de instanță. 

M.M: Da, într-adevăr, dar eu zic că au fost mai multe înainte de aceste instrumente, cum ar fi și brățara electronică, care, din punctul meu de vedere, este un plus pentru colegii mei care pot să monitorizeze acum dacă o victimă este în apropierea agresorului sau invers. Dacă agresorul se apropie de victimă, dacă stă în zonă, o urmărește, merge la serviciu, merge la locuința ei. Și, clar, toate aceste instrumente, care au fost introduse din 2018 încoace, au un plus în apărarea vieții victimelor. 

Una este să te duci într-un adăpost, dar să nu ai condiții minime și alta este ca, mai ales când sunt copii minori, să își continue viața, să meargă la școală. 

De aici apare și o reticență a femeilor de a pleca din locuința comună. Și din punctul meu de vedere partenerii intimi cresc în violență, mai ales că știu că victima nu are o alternativă.

Cum evaluați cazurile de omor cu victime femei la care ați lucrat? Ce elemente în comun au avut?

M.M: Cred că primul element este consumul de alcool, din păcate. Cam de acolo pleacă tot. Gelozia. Lipsa banilor, că și de-acolo pleacă niște certuri între parteneri.

Dar, în principiu, cam de la aceste trei elemente se pleacă.

I-am putea numi factori de risc? 

M.M: Da. Am putea spune că sunt și factori de risc în economia unui caz de omor.

I.B: Facem noi această analiză ( nr. serviciul ordine publică). La fiecare faptă gravă și nu doar la omoruri, analizăm inclusiv istoricul activităților desfășurate de către polițiști în respectivul caz. Adică dacă au existat ordine de protecție, cauzele care au constituit premise ale comiterii faptei, dar și activitatea noastră de prevenire. Încercăm să identificăm toate acele cauze generatoare. Din păcate, din punctul meu de vedere, vă spun că nu există un tipar.

Adică, nu putem spune „cutare este victimă 100%, iar el este agresor 100%”. Dacă ne uităm la cazurile de omor pe care le-am avut anul trecut, într-o situație erau soț-soție, într-o situație erau concubini, iar în alta fiu-părinte. Din toate cele cinci cazuri, niciunul nu este similar cu celălalt. Deci nu avem un tipar.

Există mai multe stereotipuri când vine vorba de agresor. Că provine din medii mai sărace, că este lipsit, poate, de un nivel ridicat de educație, consumator de alcool sau substanțe psihoactive. Ne puteți ajuta să înțelegem, de fapt, cum arată un agresor? Să facem un portret robot din cazurile la care ați lucrat până în prezent.

M.M: Din păcate, niciun caz nu înseamnă cu celălalt. Nu putem să spunem că autorul unei infracțiuni de omor împotriva unei femei arată într-un fel. Din păcate, provin din diverse medii. Am avut și profesori universitari care au omorât nu una, ci mai multe femei. 

Am avut copii de liceu. Fiul și-a omorât mama. Am avut concubini cu studii superioare, fără studii superioare. Și din diverse comunități. 

Nu cred că este un stereotip. Cred că, mai degrabă, ce duce la această infracțiune gravă este faptul că ori femeile nu sunt informate de ajuns, ori, în momentul în care intervine ordinul de protecție, datorită faptului că au copii sau își iubesc partenerul foarte mult, renunță la aceste plângeri care le-ar putea proteja viața până la urmă.

În contextul acesta, cine și ce ar trebui să facă pentru a stopa moartea următoarei victime femei a violenței domestice?

I.B: Nu știu dacă este o instituție anume care ar trebui să găsească o rețetă salvatoare pe care n-a identificat-o nimeni în toată lumea. În schimb, cu toții ar trebui să contribuim. Absolut toți. Și noi, ca instituții de forță, dar și societatea civilă și instituțiile media. Să încercăm să conștientizăm că victimele trebuie să beneficieze de ajutorul nostru, să nu mai dea dovadă de această reticență. Să urmărim ca în permanență să avem toate instrumentele legale actualizate la zi. Aici toți trebuie să punem umărul. Nu e o rețetă de succes din partea unei anumite instituții. 

M.M: Dacă plecăm, plecăm de la școală. Să o luăm de la școala primară, să zicem așa.

Cred că de acolo pleacă tot. Și, bineînțeles, dezvoltarea tuturor instituțiilor statului, de la protecția copilului la restul. Iar instituțiile de forță să beneficieze de mai multe instrumente ca să poată ajuta toate victimele.

I.B: Noi avem, în momentul de față, aceste instrumente. Doar că trebuie să urmărim să fie în trend cu evoluția infracționalității. 

Vă referiți la ordinul de protecție provizoriu și la monitorizarea prin intermediul brățării electronice?

I.B: La absolut toate instrumentele, nu doar acestea. Până la urmă, prin 217 (nr. legea pentru prevenirea și combaterea violenței domestice) avem dreptul să intrăm în locuința agresorului fără absolut nicio problemă. Indiferent că este proprietar sau nu. Doar în baza faptului că avem o sesizare de violență domestică. Sunt mai multe aspecte care ne facilitează prevenția și, până la urmă, instrumentarea acestor infracțiuni. 

Din discuțiile pe care PressOne le-a avut cu experți în combaterea violenței domestice, o lacună identificată de aceștia este faptul că nu există date defalcate privind fenomenul, astfel încât să se poată crea politici publice eficiente. Mă refer la date care să arate legătura și relația dintre victimă și agresor. Cum comentați acest fapt?

M.M: Da. Din păcate singura instituție care colecta aceste date era Parchetul General, cel puțin în domeniul dosarelor penale. Avea niște fișe pe care fiecare procuror, la finalizarea unui dosar, era obligat să le completeze. Numai că ele nu erau defalcate, cum ați spus și dumneavoastră, pe fiecare tip de risc, de unde provine victima, toate aspecte necesare pentru emiterea unor politici publice. Sunt discuții în sensul ăsta, să fie modificate chestionarele și să fie mai multe date de care să beneficieze Parchetul și celelalte instituții ale statului, astfel încât să le poată prelua și să facă politici publice în favoarea victimelor.

I.B: Până la urmă și noi, ca poliție, colectăm date și avem tot felul de statistici în domeniu.

E adevărat că ne lovim și de reticența martorilor, vecinilor acestor victime ale violenței domestice. De multe ori evită să ne sesizeze, evită să ne dea informații cu privire la ce se petrece acolo, vor să stea undeva deoparte ca să nu fie implicați într-o eventuală tevatură care ar duce la constituirea unui dosar penal. Și de obicei nu spun, nu ne informează. Aici este mica noastră dificultate: în a colecta aceste date.

Din poziția fiecăruia, dacă ați putea să transmiteți un mesaj victimelor femei ale violenței domestice, care ar fi mesajul?

I.B: Să aibă mult mai multă încredere în noi, în Poliție, în forțele de ordine. Facem absolut tot ce ne stă în putință pentru a le apăra și a le conferi acea stare de siguranță pe care, până la urmă, orice societate trebuie să o aibă. Și să fie mult mai deschise cu noi. 

Pentru că un om care te-a agresat odată, nu cred că își va schimba metehnele și, cu siguranță, vor interveni și alte agresiuni mult mai grave.

Și pentru cele care nu mai au încredere în organele de poliție, pentru că, poate, au cerut ajutor de mai multe ori și nu s-a întâmplat nimic?

I.B: Aici vorbim, probabil, de situații izolate, nu vorbim de modul general. Probabil că există și persoane care au impresia că nu s-a făcut totul în situația lor. Probabil, din punctul dumnealor de vedere, cred că meritau cu totul și cu totul altceva. Dar toate aceste decizii, până la urmă, se iau de către polițiști în baza unei legislații. 

Iar dacă legislația respectivă nu prevede altceva împotriva agresorului, adică nu au fost mijloacele de probă sau nu au fost faptele de așa manieră, care să ducă la o sancțiune mai drastică a agresorului, atunci noi nu avem ce să facem.

Și probabil că eventuala victimă se simte descurajată, dar nu știm dacă este îndreptățită descurajarea ei.