REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Antoni a fost adoptat în anii ´90 de o familie de americani. Foto: arhiva personală

„Am fost cumpărat”. 25.000 de dolari pentru o adopție din România în America. Și șansa unei vieți normale

PressOne a vorbit cu unul din „copiii uitați” ai României: un tânăr adoptat în anii ‘90, crescut în Statele Unite și care apoi și-a regăsit familia biologică, într-o comunitate vulnerabilă. 

De ce am fost dat?” e întrebarea de un milion de dolari pe care și-o pun mulți dintre acești copii. Antoni a aflat răspunsul după aproape trei decenii: pentru 25.000 de dolari. Dar regăsirea familiei biologice înseamnă pentru el și că este cu un pas mai aproape de propria identitate.  

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

„Imaginează-ți asta: tatăl meu era acest bărbat înalt, german-italian. Apoi eram eu, un copil de etnie romă, stând lângă el”, povestește Antoni Scarano. „Ca să facă conversațiile mai confortabile, le zicea mereu «El e fiul meu, Antoni. A fost adoptat din România». Și a fost mereu foarte mândru să spună asta.”

Antoni a fost adoptat în anii ´90 de o familie de americani. Avea doar două săptămâni când i s-a făcut pașaport și a fost luat dintr-un sat de pe lângă Sibiu și dus tocmai în Texas.

Românii și dragostea lor pentru ceapă 

În America a trăit o copilărie „grozavă”, după cum o descrie el. A început să cânte la vioară de când avea trei ani. A ajuns în orchestre, în tabere de muzică și apoi a început să studieze canto clasic și operă la Boston Conservatory of Music. Acum, la 32 de ani, trăiește din muzică.

Antoni, la începutul vieții sale în SUA. Foto: arhiva personală

Părinții lui adoptivi au divorțat pe când avea trei ani. Antoni era singurul copil din familie, așa că toată viața s-a mutat dintr-un loc în altul și a trăit prin mai multe orașe din Texas și Massachusetts. Locuiește în New York acum, alături de soția sa, Samantha, dar în câteva luni vor să facă și din România o casă.

Prima oară a ajuns aici în 2019, când avea 28 de ani. Tot atunci și-a cunoscut pentru prima oară și familia biologică: părinții, bunica, cei șase frați și cei 27 de nepoți. Acum vrea să se întoarcă definitiv, ca să dea mai departe oportunitățile care i-au fost oferite lui, în State.

L-am văzut pe Antoni prima dată pe TikTok, într-unul dintre clipurile lui, în care făcea comparații amuzante între România și America într-o engleză perfectă: „Sunt adoptat din România, așa că normal că mănânc ceapă ca snack.” A fost clipul care i-a adus câteva mii de urmăritori și ideea de a vorbi public despre povestea lui.

A știut dintotdeauna că a fost adoptat. Mai știa și că numele pe care l-a primit la naștere a fost Vasile și că vine dintr-un sat din România. Părinții nu i-au ascuns niciodată lucrurile astea. Dar modul în care s-a întâmplat adopția a fost mult timp un mister pentru Antoni. Ca să pună toate piesele în ordine, a avut nevoie de 28 de ani, un album de poze, de un ONG și de niște curaj. 

Adoptat din România la două săptămâni de la naștere 

Antoni e unul dintre miile de copii adoptați ilegal de străini între 1990 și 2004. În timpul discuției noastre, a ținut să menționeze de mai multe ori că povestea adopției sale a fost o excepție. A înțeles asta după ce a vorbit și cu alți români adoptați în aceeași perioadă.

„Eu am fost adoptat când aveam două săptămâni. Așa că nu eram deloc conștient de ceea ce se întâmpla. Nu am stat niciodată într-un orfelinat. N-am stat niciodată separat de familie”, a subliniat el. „Mulți dintre cei adoptați au stat în orfelinat. Unii aveau deja trei sau șase sau nouă ani. Când ești mai mare, ești și mai conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău. Îți dai seama că ceva e greșit, chiar dacă nu poți să definești cu exactitate ce.”

La începutul anilor ‘90, România era pe primul loc la instituționalizarea copiilor din toate țările din Europa. Condițiile inumane, practicile și abuzurile care aveau loc în orfelinatele românești au ieșit la suprafață odată cu căderea comunismului, când media occidentală a intrat în țară și a început să documenteze situația. 

Copiii instituționalizați au primit, de la presa internațională, numele de „orfanii lui Ceaușescu”. Erau în jur de 100.000 la acea vreme. Nu se știe câți dintre aceștia au fost adoptați, pentru că nu există date oficiale. Statul român nu a ținut evidența decât după ce s-a sesizat Parlamentul European, în 2001. Raportorul de atunci, Emma Nicholson, a cerut blocarea adopțiilor internaționale, pe motiv că sute dintre acei copii ar fi dispărut. Guvernul Năstase s-a conformat și a cerut, pentru prima oară, verificarea adopțiilor.

Neoficial, între anii 1990 și 2001, se estimează că ar fi fost adoptați în jur de 30.000 de copii. România a început să ia măsuri legate de situația orfelinatelor abia în 2004, mai ales că era presată de apropierea momentului aderării la Uniunea Europeană (ianuarie 2007) și de angajamentele pe care le avea de respectat. 

„De ce am fost adoptat?” 

De cealaltă parte a Oceanului Atlantic, americanii urmăreau reportajele și documentarele despre orfelinatele din România și copiii dați spre adopție. Dar o emisiune care reda subiectul s-a remarcat în mod special. A început să ruleze în toamna lui 1990 pe postul de televiziune american CBS și a fost motivul pentru care mai mulți americani au venit în România anilor ‘90 ca să adopte copii.

„E ceva amuzant legat de emisiunea asta”, îmi povestește. „Fiecare român adoptat cu care am vorbit mi-a zis că părinții lui se uitau la același special CBS din ‘90.”  Printre ei, și părinții adoptivi ai lui Antoni. 

Mama sa adoptivă sau „mama din America”, după cum o numește el, a fost și ea adoptată, din Ohio. Așa că a luat în calcul posibilitatea ca el să vrea, la un moment dat, să-și caute părinții biologici. Și a încercat de la început să-i ofere cele mai bune șanse: a luat din România un album de poze cu familia lui Antoni, i-a păstrat toate actele și nu s-a ferit niciodată să-i răspundă la curiozități.

„Cred că ea a făcut asta pentru că, la rândul ei, ar fi vrut să aibă așa ceva. Dar ei nu i-a oferit nimeni asta. Sunt foarte recunoscător”, spune Antoni.

Femeia a venit singură în România în mai 1991, după ce a văzut emisiunea de la CBS și a luat legătura cu un „intermediar” din Sibiu. „Era un fel de broker de bebeluși, dacă vrei”, adaugă Antoni. Bărbatul îi știa părinții biologici. Știa și că aveau nevoie de bani.

Viața în America. Antoni (4 ani) și mama sa adoptivă. Foto: arhiva personală

Antoni urma să fie al șaselea copil. El povestește că toată familia sa locuia cu bunicii „într-o casă părăginită, cu podele murdare, un singur pat și o sobă”. Părinții săi ar fi vrut să construiască o casă nouă. Iar tot ce a știut Antoni până la 28 de ani a fost că nu au avut posibilitatea să mai crească încă un copil.

„De ce am fost adoptat?” e întrebarea pe care și-a pus-o toată viața. Știa perspectiva părinților adoptivi, dar nu putea pune toate piesele cap la cap. 

În 2017, soția sa Samantha a fost cea care i-a pus o altă întrebare. Cea care l-a determinat să-și caute familia biologică: „Te gândești vreodată la mama ta? Eu sunt sigură că ea o face.”

Atunci a fost pentru prima oară când Antoni și-a pus problema în acest fel. Avea deja numele mamei sale, al locului în care s-a născut, certificatul de naștere și albumul de poze. Așa că s-a pus pe căutat.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

A găsit un grup de Facebook numit The Never Forgotten Children of Romania. E un ONG înființat după ce Ileana Cunniffe Băiescu, o fată adoptată din România de o familie de irlandezi, a aflat că are o rudă și a început propriile căutări. Și-a dat seama cât de greu e când nu ai prea multe informații. Dar și că mai sunt și alți oameni în situația ei, care-și caută familiile. Așa că a creat o rețea de oameni din toată țara.

În vizită în Florida. Foto: arhiva personală

Antoni le-a scris pe Facebook, le-a spus tot ce știa despre familia lui și le-a dat pozele pe care le avea. Ei au dat mai departe informațiile. 36 de ore mai târziu i-a sunat telefonul. Auzea vocea mamei sale biologice pentru prima oară.

Homecoming” pentru Antoni: Cât de frumos e să fii iubit!

În 2019, Antoni ajungea pentru prima oară în România. Vorbea deja de aproape doi ani cu familia din România, pe internet. Primea constant cereri de prietenie de la rude, încerca să treacă peste bariera de limbă și vorbea regulat cu mama lui biologică. În perioada asta a început să învețe și limba română.

Așa că prima întâlnire cu ei s-a simțit familiară, firească. Dar nu mai puțin emoționantă.

Ajunși într-un oraș de lângă satul părinților biologici, Antoni și Samantha s-au întâlnit cu un cuplu de britanici care trăiesc în România și știau zona. I-au luat cu mașina și, după un drum de 25 de minute, au ajuns în fața casei din care Antoni plecase cu 28 de ani în urmă.

„Eram foarte emoționat în ziua aia. Dar erau emoții bune. Ca și când abia aștepți să ți se întâmple ceva minunat. Am simțit că sunt gata pentru asta.”

A găsit acolo o definiție pentru familie pe care nu o cunoscuse până atunci.

I-a întâmpinat mama lui. Apoi a ajuns să-i cunoască pe tatăl său, pe cei doi frați care locuiesc încă acolo, pe soțiile și pe copiii lor.

Dar și pe bunica sa, pe care și-a imaginat-o toată viața dintr-o poză în care îl ținea în brațe. „În capul meu, mereu mi s-a părut că este această femeie gigantică”, povestește el. „S-a dovedit a fi mică și cât se poate de adorabilă. A venit, m-a îmbrățișat și a fost totul foarte emoționant.”

Fratele său cel mare a plâns când l-a văzut. El avea zece ani când Antoni a fost adoptat și a crezut toată viața că murise. „Era cel mai conștient dintre toți frații mei atunci. A văzut când m-au luat cu mașina și au plecat cu mine. A fost foarte traumatizant pentru el”, explică Antoni. „Și i-am zis că nu. I’m very much alive.”

La începutul anilor 2000, raportorul Parlamentului European pentru România, Emma Nicholson, a susținut că mai mulți copii români adoptați internațional au dispărut. Poliția română, alături de Interpol, au verificat copiii. Și i-au găsit acasă, integrați în familii și într-un sistem de educație. Dar informațiile astea au ajuns un zvon propagat în toată țara, despre cum toți acei copii ar fi ajuns traficați pentru organe.

Mai târziu, în curtea familiei lui Antoni s-au strâns rude și săteni. Au pus mese și multă mâncare. „Ne tot hrăneau și nu știam cum să refuzăm politicos. Oricât de puțin ar avea ei, au atât de mult”, povestește Antoni.

Când l-a întâlnit pentru prima dată pe tatăl lui biologic, în 2019.

„Oamenii dansau. Era muzică și erau râsete. Era cafea și era, pur și simplu, totul. A fost un homecoming foarte frumos.” S-a gândit, atunci, cât de frumos e să fii atât de iubit.

„Am fost, tehnic, cumpărat”

Antoni crede că părinții lui și-au dorit dintotdeauna ca el să se întoarcă acasă. „Nu știu dacă au vrut vreodată să plec în primă instanță. După ce i-am cunoscut, mi-am dat seama foarte repede că nu a fost o decizie pe care a vrut oricare din ei s-o ia.”

În aceeași zi în care i-a întâlnit pentru prima oară, a ajuns să-i pună mamei sale biologice întrebarea care l-a frământat toată viața: „De ce am fost dat spre adopție?”. Povestește că s-a emoționat foarte tare, dar se aștepta la asta. „Răspunsul ei a fost atât heartbreaking, cât și complet de înțeles.”

Antoni a aflat că în 1991, pe când mama lui din America venise pentru prima oară în țară, mama lui din România nu era sigură că putea să-și dea fiul. Nu se simțea pregătită și a stat să se gândească vreo trei săptămâni. Au convins-o tatăl și bunica lui. I-au spus că au nevoie de bani ca să-și facă o casă, iar ea a cedat.

A insistat să îl mai hrănească încă o dată înainte să-l dea mamei adoptive.

Adopția lui Antoni a costat în jur de 25.000 de dolari, bani care au mers pe documentele legale, la „brokerul de bebeluși” și la familia lui biologică. „Realitatea e că a fost o tranzacție financiară. Că am o etichetă de preț”, spune el.

Deși e conștient de nuanța asta, nu învinuiește pe nimeni. „Am fost, tehnic, cumpărat. Dar am fost adus aici, în America, într-o familie foarte iubitoare, care mi-a oferit toate oportunitățile posibile.” E recunoscător că a ajuns într-un loc bun și că acum, după trei decenii, are dreptul să aleagă să se întoarcă acasă, în România.

A început să vadă lucrurile așa abia după ani de terapie și după ce a înțeles decizia pe care au fost părinții lui nevoiți s-o ia. Acum o asociază cu „the trolley problem”: atunci când sacrifici ceva pentru binele mai mare. Și nu mai simte nici furie, nici frustrare.

„Unchiul din America”

Pe drumul spre casa părinților săi, Antoni a observat că se îndreptau spre periferie, iar împrejurimile începeau să arate diferit. „Mergeam pe drumul principal și, dintr-o dată, am luat-o pe unul mai murdar. Mai în față, am ajuns în comunitatea romă care trăiește acolo”, povestește el. „La finalul acestui drum trăiesc părinții și doi frați ai mei.”

Antoni și mama sa biologică. Decembrie 2022 Foto: arhivă personală

Prima întâlnire cu familia lui biologică l-a făcut să se raporteze altfel la viața lui de până atunci. El trăise mai toată viața cu ideea că a fost dat spre adopție ca să aibă o șansă mai bună. Iar lucrurile pe care le-a aflat și contactul cu frații lui l-au făcut să simtă un soi de vinovăție.

„Au durat multe luni să trec peste «survivor’s guilt» (vina supraviețuitorului, nr.). Să trec peste întâlnirea cu fratele meu și realizarea că nu poate să citească sau să scrie. Dar eu am mers la facultate”, spune Antoni. „Să mă văd pe mine în ei și să știu că ar fi putut fi mult mai mult dacă li s-ar fi dat oportunități în viață.”

A observat discrepanțele dintre ei și și-a dat seama că, oricât de mult își dorește să se integreze, nu poate. Totuși, el a crescut în America. Iar nepoții lui se vor referi mereu la el ca la „unchiul din America”. Deși e cel mai mic copil al familiei, Antoni spune că restul văd în el răspunsuri la orice și sprijin pentru situațiile care-i depășesc. Iar el asta vrea să fie în continuare pentru ei, mai ales pentru nepoții lui.

„Ce se întâmplă cu copiii, romi în special, e că merg la școală, iar când se întorc acasă și trebuie să-și facă temele sau să înțeleagă concepte fundamentale, apelează la părinți”, explică Antoni. „Dar părinții sunt analfabeți de cele mai multe ori, pentru că nu au avut acest privilegiu, de a intra în sistemul educațional. Copiii lor îl au, dar ei nu pot să citească. Așa că cine-i ajută?”

A înțeles rapid toate astea, iar acum se întoarce în România ca să rupă acest ciclu al sărăciei și al lipsei educației. Vrea să dea mai departe tot ce a învățat o viață în America. „Rolul pe care îl joacă educația în viața unui om poate fi critic. Așa că eu și soția mea vrem să-i ajutăm pe nepoții și nepoatele mele să termine liceul”, subliniază el.

În timpul discuției, Antoni menționează de mai multe ori că a fost „suficient de norocos cât să crească în Statele Unite”. Pentru că a ajuns să înțeleagă și modul în care se raportează românii la comunitatea romă. Și efectele pe care le are în cultura lui. „Când ești atât de oprimat, subjugat și marginalizat, singurul lucru la care te mai poți gândi în fiecare zi e cum să supraviețuiești.”

Așa că a încercat să găsească soluții și pentru părinții acelor copii: a deschis, alături de cumnatul său, o firmă de construcții la care vrea să-i angajeze pe frații lui și pe alți oameni de etnie romă. Spune că vrea să le ofere un salariu corect și stabilitate, cât să le permită să-și susțină familiile și să se gândească cum să îmbunătățească și alte aspecte din viețile lor.

„Noi putem să umplem aceste găuri din viețile lor. Pentru că, chiar dacă sunt romi și sunt marginalizați și discriminați, toată lumea pare așa fericită. În ciuda tuturor lucrurilor ăstora oribile, simt iubirea și pacea și fericirea de care am fost lipsit atâta timp”, încheie Antoni.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios