Cum am făcut turism în Teleorman, județul uitat al României

Suntem în comuna Suhaia, din județul Teleorman, un sat care se afla, înainte de pandemie, pe traseul unuia dintre cele mai lungi și populare trasee de biciclete din Europa, EuroVelo 6. 

Acesta pornește de pe țărmul Atlanticului, din Nantes, din Germania urmează traseul Dunării până în Deltă, apoi, prin Tulcea, ajunge până în Constanța. 

EuroVelo 6 trece prin zece țări și, până să vină pandemia, aducea zilnic bicicliști din toate colțurile lumii în comuna Suhaia, aflată chiar lângă balta cu același nume, de unde, în zilele cu adevărat senine, se spune că poți vedea munții Balcani.

Într-un moment ideal pentru dezvoltarea turismului intern, însă, comuna Suhaia are ghinionul de a se afla într-unul dintre cele mai sărace și furate județe din România: Teleorman. 

Acesta este un reportaj despre cum am încercat să facem turism în județul care, deși a dat României un prim-ministru și un președinte al Camerei Deputaților, a rămas în continuare unul din polii sărăciei din România.

Balta Suhaia, rezervație naturală și fond de vânătoare privat

La o simplă căutare pe internet găsești că Teleormanul ar avea nenumărate atracții turistice: faleza de loess de la Lunca, punctul de vărsare al Oltului în Dunăre, portul din Turnu Măgurele, ruinele bisericii abandonate de la Ciuperceni, Balta Suhaia, câteva rezervații naturale și arii protejate și, peste toate astea, liniștea satului românesc, încremenit în timp. 

Trebuie doar să te înveți cu gândul că o să circuli o mare parte din drum în spatele unei căruțe sau camion, pentru că infrastructura rutieră a județului este extrem de proastă, începând cu DN6 București-Alexandria, un drum aproape la fel de aglomerat ca DN1, care, pe hârtie, se tot transformă în autostradă de prin 2012, dar în realitate rămâne un drum cu o bandă pe sens pentru care nu există încă soluții de fluidizare a traficului.

Din vârful dealului unde se află acum comuna Suhaia, la 128 de km de București, strămutată de pe malul bălții prin anii ‘40, apusul se reflectă paradisiac în apă. I se mai zice și „Delta Teleormanului”: fauna include specii de mistreți, egrete, cormorani și multe alte specii de păsări. Pe apele bălții alunecă leneș lebede, iar noaptea te țin treaz urletele șacalilor. 

„Pe vremuri, era balta era plină de apă”, își amintește Verginia, care s-a născut și a locuit toată viața ei în Suhaia. „Veneai acasă cu traista de pește gras, făceai ciorbă, prăjeai.” Până au venit comuniștii, care au încercat să sece balta, pentru a o transforma în teren agricol. Le-au luat oamenilor din sat animalele și pământurile și i-au trimis să muncească la colectiv, pe „un mănunchi de grâu în mână”. 

Acum, „Delta Teleormanului” nu prea mai are pește. Și chiar dacă ar avea, oamenii n-ar mai putea să-l pescuiască: rezervația e concesionată din 2008 de către omul de afaceri Ioan Niculae, care a fost condamnat în 2015 la 2 ani și șase luni de închisoare în dosarul „mită pentru PSD”. 

Ioan Niculae a primit azi, 18 februarie 2021, încă 5 ani de închisoare în dosarul Interagro.

Nici înainte de Ioan Niculae balta n-a fost a satului: ea fusese concesionată timp de 12 ani de Eduard Dinu, un alt om de afaceri local. Dinu a iscat o adevărată revoltă în rândurile oamenilor din Suhaia și din satele vecine, care îl acuzau de abuzuri și de violențe, după ce acesta ar fi împușcat un sătean cu un pistol cu aer comprimat, iar unul din bodyguarzii lui l-ar fi bătut cu o bâtă pe un alt sătean prins la pescuit. Unii zic că revolta ar fi fost încurajată chiar de oamenii primarului din sat de la acea vreme, Costel Barbu, care ar fi avut la rândul lui un interes la baltă. 

Dar cine mai știe. 

Important e că nici în 2021 locuitorii satelor din jurul bălții Suhaia nu pot arunca undița în apă. Se mănâncă pește bun – dar se cumpără din Zimnicea, de la piață. 

Sate cu fanfară și gunoi

Pe drumurile din Teleorman treci prin stări emoționale succesive: întâi îți rupi mașina în două în gropi, apoi îți regăsești pacea uitându-te pe geam la bătrânii care stau la porți, într-un soi de visare permanentă. Doar ei mai populează o mare parte a satelor: un sfert din populația județului a plecat din țară, la muncă, urmând trendul de depopulare al întregii țări. 

În 2019, la școala gimnazială din Fântânele (unul din satele vecine cu Suhaia) mai erau înscriși doar 44 de copii (în clasele I-VIII), la școala gimnazială Balaci mai erau doar 49 de copii (în clasele I-VIII). La o școală din Turnu Măgurele, Colegiul Național Unirea, nu era înscris niciun copil la clasele a cincea, a șasea și a șaptea. Asta spun datele oficiale transmise către PressOne de Inspectoratul Școlar Județean din Teleorman. 

Drumurile șerpuite traversează satele, printre coroanele de flori agățate de localnici în copaci și pe stâlpi – obicei pe care nu-l poate explica prea bine nici bătrâna Verginia, mai mult decât prin „așa se face când moare mortul” – taie dealurile, câmpurile, luncile și ogoarele Teleormanului și reflectă poate cel mai mare eșec al administrației locale: acela al salubrizării. 

Cea mai mare problemă de care te lovești, dacă vrei să faci turism în Teleorman, e gunoiul. 

În Suhaia, peisajul dezolant al câinilor costelivi fără stăpân care te urmăresc speriați dintre maldăre de PET-uri te întâmpină chiar la intrarea pe „fondul de vânătoare privat” al lui Ioan Niculae, la câteva sute de metri de vila acestuia, înconjurată de garduri și pomi. 

La marginea comunei Lunca afli de pe Internet că există faimoasa „faleză de loess”, acolo unde s-ar întâlni Câmpia Română și lunca Oltului, o faleză cu mini-canioane care se erodează în continuu din cauza ploilor și a vântului. Localnicii nu sunt prea încântați și se uită suspicioși la tine când îi întrebi dacă e frumos acolo. Ridică din umeri și-ți arată drumul către marginea satului, de unde începe urcușul. 

Și unde te așteaptă groapa de gunoi comunală – o înnebunitoare combinație de mirosuri, unde oamenii vin din când în când cu căruțele și își aruncă deșeurile, chiar lângă semnul care îi anunță că depozitarea deșeurilor e interzisă. 

Unele voci din zonă zic că oamenii ar fi prea săraci să plătească zece lei pe lună la compania de salubrizare. 

Primarul din Saelele, Gabriel Cârjan, povestește, dintr-un birou tapetat cu poze cu Liviu Dragnea, despre cum comuna lor s-a rupt de comuna Lunca, printr-un referendum organizat în 2003, în care „locuitorii din Saelele îşi luau destinul în propriile mâini, prin votarea autonomiei administrative” – conform istoricului de pe site-ul primăriei.

La primăria din Lunca nu răspunde nimeni la telefon, ca să aflăm și părerea lor despre marea schismă din 2003. Sau măcar despre gunoiul care strică toată instagramabilitatea falezei de loess de la marginea comunei. 

„În primul an alergam eu după ei, când vedeam că trec mă urcam pe bicicletă și fuga, nu doriți cazare la noi?”

Octavian Gabriel Chivu e administratorul casei de oaspeți Edelweiss, din satul Suhaia, deschisă în 2017, „din puțină nebunie”, cum spune el. Hotelurile mari din Turnu Măgurele și Zimnicea sunt închise, pe internet Octavian a obținut scoruri excelente și recomandări bune, așa că puținii turiști care ajung în zona asta trag la cele două camere din mica lui pensiune, deschisă în basa bunicii din 1940.

Octavian are brevet de turism, a terminat Facultatea de Geografie, are atestat de bucătar, de ospătar, „tot ce e în domeniul turismului de la A la Z”, după cum explică el, plus vreo șapte ani de experiență în hoteluri din Zimnicea, Sibiu, Predeal. 

„De multe ori am vrut să renunț”, povestește Octavian despre experiența de a încerca să trăiești din turism în Teleorman. „Eu cât am lucrat la hoteluri, am tot încercat să promovez zona asta, însă sunt foarte, foarte multe piedici. Nimeni nu te ia în seamă. Plus că turismul de masă în România… parcă ne comportăm ca niște oi. Se duc trei persoane la mare, urmează mii. Se duc trei persoane în Poiană, urmează mii. Lasă gunoi, intră în rezervații naturale cu ATV-uri, cu mașini.”

„Iar zona asta e împietrită, dacă vrei tu singur să faci ceva, nu poți, te lupți cu munții. Eu ce-am putut să fac a fost să fac curat în jurul meu. Dacă strângi azi gunoaiele din șanț, peste două zile sunt la fel.”

Verginia Costea e bunica lui, la care uneori, pe vremuri, când veneau mulți turiști pe EuroVelo 6, mai caza din când în când oameni, atunci când nu mai aveau loc în cele două camere ale lui. 

„Treceau 50 de bicicliști pe zi, mulți preferau să campeze pe gazon, mulți nemți, francezi, austrieci, spanioli, britanici. Am avut oameni de pe toate continentele. În primul an alergam eu după ei, când vedeam că trec mă urcam pe bicicletă și fuga, nu doriți cazare la noi?”, își amintește el râzând. 

Acum, de când cu pandemia, nu mai există turiști străini și majoritatea celor care se cazează la Edelweiss vin în interes de serviciu. 

Lumina vine din Bulgaria

Înspre barajul Izbiceni, trecem prin satul Prundu, aparținând tot comunei Lunca. Un sat de rudari, sărac, izolat de lume de drumurile proaste și de peisajul industrial deprimant al barajului, ca-n genericul de la True Detective. 

Ne îndreptăm către punctul de vărsare al Oltului în Dunăre, la Plaja Islaz, însă nu putem ajunge la el: un drum e inundat, iar celălalt e impracticabil din cauza noroiului. 

Vizavi, pe malul opus al Dunării, se înșiră pe deal casele bulgarilor, fermecătoare de departe. „În Bulgaria se vedeau lumini”, povestește bătrâna Verginia. „Când era senin și te uitai de aici de la noi se vedeau lumini. Când ne tăiau comuniștii lumina, ziceam: noi n-avem nevoie de lumină. E lumină din Bulgaria, nu vine și la noi?”

În Zimnicea, printre câteva străzi cu asfalt prost și multe străzi fără asfalt trecem pe lângă o ruină pe care am văzut-o în toate reportajele despre Teleorman din 2016 încoace. Poate e una din ruinele rămase după ce Ceaușescu a dărâmat tot orașul după cutremurul din 77, ca să-l reconstruiască în spirit socialist. 

Dar poate nu. Are un var proaspăt la parter, semn că cineva a încercat s-o transforme în ceva, dar a abandonat repede.

Timpul are răbdare cu oamenii de aici, cum spunea și Marin Preda, atât de mare, că pe alocuri pare că s-a oprit de tot. Oamenii, însă, au răbdare mai puțină: în 450 de kilometri bătuți prin satele din Teleorman, am dat de doar câteva benzinării unde poți merge la toaletă sau îți poți cumpăra un sendviș și o apă. Marin Preda trebuie că avea vezica tare.  

„Recomandarea mea este, şi din cauza epidemiei, dar şi pentru a da dovadă de susţinere pentru turismul autohton, (ca românii, n. red) să îşi petreacă concediul în România, pentru că avem atâtea locuri frumoase de văzut, (…) haideţi să mergem anul ăsta în locuri în care nu am fost din România şi să ne petrecem concediul în ţara noastră ca să şi sprijinim turismul autohton, dar să şi vedem cu ochii noştri atâtea frumuseţi pe care le are România”, spunea fostul premier Ludovic Orban pe 12 iunie 2020, imediat după ieșirea din starea de urgență, când românii se înghesuiau la teste PCR ca să poată să plece în vacanțe în Grecia. 

Românii au ascultat, și de un an fac turism intern, la mare și pe Valea Prahovei, la schi sau la tăiat porcul în Maramureș. 

„Vă spun că acest județ face parte din România”, îi spunea Viorica Dăncilă reporterului Alex Dima în 2019. 

Bătrâna Verginia nu mai e așa de sigură: are o pensie de 700 de lei și încă își amintește cu drag de iarna din ‘53, când zăpada ajunsese la acoperișurile caselor și sătenii construiau cuptoare ca să ajungă la grajdul oilor să le dea de mâncare.