Still loving "U"

Când, la începutul anilor ’90, cineva a scris pe gardul unui stadion mesajul Mamă, te iubesc, dar nu ca pe „U”, nu avea idee că a obținut formula exactă pentru punctul de fierbere al pasiunilor din fotbal. Se stabilea astfel o ierarhie a imperativelor iubirii, valabilă și în prezent, când „studenții” au luat-o de la capăt din Liga a IV-a.

Noul proiect – care e susținut de Primăria Cluj-Napoca, deținătoarea mărcii și a palmaresului, și de universitățile clujene – a început după ce societatea care administra clubul Şepcilor Roşii, condusă de afaceristul Florian Walter, a dat faliment.

Aceasta e povestea unui simbol căruia îi e sortit să renască pentru fiecare generaţie.

*

De această dată, renaşterea se coagulează în jurul lui Ioan Ovidiu Sabău, fost jucător al Generației de Aur.

El a refuzat un contract la Federația Română de Fotbal, unde ar fi urmat să fie președinte al Comisiei Tehnice. Pentru CV-ul său, jumătate de an în acea poziție i-ar fi garantat câteva zeci de mii de euro în plus la un eventual contract de antrenor în țările arabe.

Sabău a ales, totuşi, să se întoarcă după 13 ani la „U”, în funcţia de manager general. Aici s-a format ca fotbalist, dar tot aici a fost și judecat pentru „înaltă trădare”.

Lângă el au venit și alți oameni legați afectiv de „alb-negri”. Poate nu surprinzător, și trei foști căpitani ai „studenților”, din generații diferite, care și-au dedicat întreaga carieră de jucător acestui club: seniorul Remus Câmpeanu (78 de ani), Cristi Pojar (49 de ani) și Zsolt Szilagyi (35 de ani).

L-am întâlnit pe Sabău în Parcul Babeș, în preziua primului meci din noul sezon de Liga a IV-a. L-am întrebat de unde fascinația pentru „U” Cluj.

„Aici am trăit cele mai pline sentimente. Începutul unei cariere are un farmec care nu se estompează în timp și te însoțește mereu.

M-am format aici, am făcut junioratul la «U», am plecat de la Cluj în fotbalul mare. Când merg pe stadion am niște flashback-uri incredibile. Debutul în Liga 1, oamenii pe care i-am cunoscut, legătura foarte strânsă de apreciere și de respect față de foștii mei antrenori…

Un meci important, cu Petrolul, un gol extraordinar pe care l-am marcat de la vreo 35 de metri. În poartă era Liliac, portarul de rezervă al echipei naționale. Eram în zonă centrală, am driblat în partea dreaptă, și a urmat o «folha seca» . Mingea s-a dus peste Liliac și a căzut efectiv în poartă. Toate amintirile astea mi se reactivează când ajung la stadion.

Altfel, am stat și eu să mă întreb de ce «U» Cluj este o echipă atât de iubită oriunde mergi, cel puțin în zona Ardealului. Poate că, fiind o echipă studențească, povestea lui «U» se răspândea mult dincolo de porțile orașului. Și acum sunt mulți care mă întreabă de abonamente, chiar dacă jucăm în Divizia D”, a mărturisit Sabău.

*

Născut în satul clujean Valea Florilor, fostul număr 8 al echipei naționale a ajuns la „U” în 1981. Era un puști care își dorea să dea o probă de joc la juniorii „alb-negrilor”. În 40 de minute a convins.

Apoi a trebuit să fugă ca să prindă trenul spre casă, dar antrenorul Alexa Uifăleanu i-a cerut să vină la antrenamente pe toată durata vacanței de vară.

În toamnă, i-a spus că trebuie să se mute cu școala la Cluj şi să facă naveta, pentru că are un loc asigurat printre tinerii de perspectivă ai Universității.

Aşa că, din acel moment, Neluţu Sabău se urca în tren la 6.30 dimineața, cu un pachet cu pâine și gem de prune. O oră și jumătate mai târziu intra în clasă, iar după şcoală mergea să joace fotbal la „U”.

Seara, târziu, ajungea acasă. Povestea a durat mai bine de doi ani.

Talentul său extraordinar începuse să devină vizibil. Dar și voinţa, adaugă Sabău. Antrenorii lui au înțeles că puștiul vrea să ajungă departe. Și când a promovat la echipa mare a Universității, Sabău a continuat să rămână după antrenamente, să lucreze suplimentar. Era scos de pe teren cu mare greutate.

„Am fost foarte receptiv și am avut de câștigat până la urmă. Alții n-au asimilat mesajul antrenorilor. Am fost dedicat fotbalului, niciodată n-am păcălit și am făcut mai mult decât mi se cerea.

Acele sacrificii m-au întărit. Nu am cedat niciodată, am fost întotdeauna un luptător, și în teren, și în afara lui.

Lucram suplimentar cu plăcere. Tehnică, centrări, foarfeci, unu la unu, lovituri libere – ceea ce nu-mi ieşea în timpul jocurilor. Stăteam după antrenament 40 de minute, o oră, și exersam, exersam. Nu exista să plec acasă, nu puteam să plec după antrenament…

Ei plecau cu autocarul, iar eu rămâneam cu Muzsnay și cu un portar, și continuam. După care reveneam pe jos la stadion de la baza unde ne antrenam. Pentru că astfel de lucruri, exersate, le perfecționezi. Aceste detalii aparent nesemnificative pot face diferența.

Dacă mai stăteam să dau o sută de centrări după antrenament, păi în meci dădeam mingea exact unde trebuia, anticipam mișcarea atacantului și trimiteam exact în zona în care intuiam că o să apară el la finalizare.

Cornere, lovituri libere, centrări din viteză, statice, exact cu ce mă întâlneam eu și în joc. Nu-mi ieșeau, le repetam, nu-mi ieșeau, le repetam.

Orice jucător se poate perfecționa și își poate îmbunătăți stilul și tehnica, forța, viteza, toate. Dacă își dorește foarte mult. Dacă te rezumi la antrenament, cu siguranță nu vei reuși să faci diferența, nici performanță. E prea puțin.”

Cariera lui a urmat un traseu ascendent: Dinamo, Feyenoord, Brescia și evoluțiile încântătoare în tricoul echipei naționale au fost principalele ei repere.

În ’98, Sabău a revenit în țară, la Rapid. În 2000, l-a lăsat cu gura căscată pe George Copos, patronul de la acea vreme al giuleștenilor, când i-a spus că se întoarce la Cluj pentru a-și ajuta clubul de suflet.

„U” avea probleme mari, retrogradase în Divizia C.

A revenit în postura de antrenor-jucător, a format un lot de perspectivă și a promovat echipa în Divizia B. Pentru că n-a fost susținut, s-a întors în Giulești.

„Fanii mi-au reproșat că n-am explicat motivele plecării mele de atunci. Venisem în C, echipa nu avea nimic. Realizasem ce mi-am propus – să fac un nucleu de jucători tineri și să le dau încredere. Acum, după 15 ani, m-am întâlnit cu o parte dintre fani, le-am explicat. Atunci n-am vrut să fac rău unor oameni, nu știam ce reacții pot avea ei.

Acesta este și motivul pentru care, atunci când am plecat, am dorit să mă retrag fără să dau explicații. Pentru că nu voiam să aibă nimeni de suferit în urma unor lucruri pe care le-aș fi spus. Atunci, am preferat să las lucrurile în liniște, să mă retrag.

N-a fost suficient că am lăsat echipa națională, că am venit să ajut clubul Universitatea după ce câștigasem un campionat cu Rapid. Suporterii și-ar fi dorit să audă de la mine motivul pentru care am plecat, deși, în mare măsură, știau cu ce probleme mă confruntasem.

Am plecat pentru că nu mai puteam face față efectiv, nu pentru că aș fi avut alte interese. Obiectivele erau compromise, eram tratat destul de rău, nu aveam experiență să gestionez unele situații. Eram plin de entuziasm, de putere de muncă, dar îmi lipsea o anumită maturitate”, ne-a povestit Sabău.

Sabău a revenit la „U” şi în 2003. Formația era în Divizia B, dar în interiorul clubului se discuta despre un proiect important, cu un sponsor puternic, Banca Transilvania, și cu aportul universităților clujene. A rezistat două etape în postul de antrenor, după care a demisionat – la fel, fără să ofere explicații.

A semnat cu Gaz Metan Mediaș și apoi a fost protagonistul acelui final de sezon din liga secundă. În ultima etapă, CFR Cluj și Jiul Petroșani luptau pentru promovare. „Minerii” aveau nevoie de victorie cu Mediașul, formația antrenată de Sabău, pentru a accede în Liga 1, în defavoarea CFR-ului, rivala lui „U”.

Jiul – Gaz Metan s-a încheiat 0-0, rezultat care a propulsat CFR-ul în prima divizie. Imediat după meci, Sabău a primit mesaje de amenințare de la ultrașii „Şepcilor Roșii”, iar casa lui a fost păzită de Poliție timp de aproape două săptămâni.

Trei ani mai târziu, cel poreclit „Moţu” a acceptat invitația lui Gică Popescu de a considera o partidă caritabilă ca fiind meciul său de retragere.

Condiția sa a fost ca o parte din bani să-i fie donaţi antrenorului care-l descoperise la „U”, Alexa Uifăleanu, aflat într-o situație dificilă. Disputa a avut loc în Gruia, pe stadionul CFR, între Generația de Aur şi foste vedete ale Olandei.

Din acel moment, Sabău a devenit un trădător pentru fanii lui „U”. Şi, de fiecare dată când a revenit la Cluj, în calitate de adversar sau ca simplu spectator, a fost huiduit și înjurat la scenă deschisă.

„M-a durut enorm. Evitam să mai vin pe stadionul pe care-l iubeam, tocmai ca să nu mai existe acea reacție. Aveam meciuri aici, ca adversar, iar din 90 de minute, 10 îmi erau dedicate, să mă jignească.

N-a fost deloc ușor. Erau momente în care n-aveam echipă și încercam să vin la meciurile lui «U». Am venit o dată, am văzut reacția și am zis – Gata, nu mai are rost!”

Acum, Sabău spune că sunt șanse extrem de mici să revină în antrenorat. S-a săturat de atmosfera din fotbalul românesc, de conducători care-și umilesc angajații și de impresari care consolidează sfere de influență.

Și totuși, Sabău a acceptat să-şi mai dea o șansă la Universitatea, ca manager general.

Cu două săptămâni înaintea debutului în Liga a IV-a, noul club al Şepcilor Roşii avea trei jucători legitimați. Aşa că Moţu a pus mâna pe telefon.

L-a sunat pe Gabi Giurgiu (34 de ani), produs al lui „U”, campion cu Oțelul în 2011. Mijlocașul putea obține lejer un contract în Liga 1. A acceptat invitația lui Sabău.

„Nu știu dacă puteam spune «nu». Am doi copii, sunt acasă, vin să ajut clubul la care m-am format. Am crescut cu Universitatea în suflet, am copilărit în tribunele vechiului stadion și am învățat fotbal în tricoul lui «U». Când o să simt că nu mai pot juca, voi fi primul care va ridica mâna și va renunța”, mărturiseşte Giurgiu.

A urmat alt jucător format la „U”, Alex Păcurar (34 de ani) – trecut pe la Dinamo, Steaua sau Pandurii –, un mijlocaș înzestrat cu o tehnică sclipitoare, dar și cu talentul de a se risipi.

El spune că ar fi trebuit să fie jucător în anii ’70, când nu existau atâtea cluburi de noapte. Mai spre zilele noastre, i-a fost greu să se lupte cu tentațiile. Acum a semnat fără să clipească cu clubul său de suflet.

Şi stoperul Tavi Abrudan (32 de ani) se lăsase de fotbal, după ce trecuse pe la Steaua, Rapid şi Gloria Bistrița. Era tentat de un post în conducerea lui „U”. După ce a asistat la un singur antrenament, s-a răzgândit. „Hai că mă bag la joc! Aveți nevoie de mine?”

Ultimul care a semnat e Dorin Goga (32 de ani), un atacant cu o cotă încă foarte bună. În urmă cu 8 ani, „U” Cluj îl ceda la Poli Timișoara pentru 1,3 milioane de euro. Avea un salariu în jur de 300.000 de euro pe an.

Cei patru muschetari, alături de jucători născuți, majoritatea, în 1995, au fost trimişi pe teren de antrenorul Marius Popescu (46 de ani) în meciul cu Unirea Tritenii de Jos din prima etapă a Ligii a IV-a.

În primul „11” al alb-negrilor s-a aflat și Iuliu Hațiegan, un atacant de 18 ani. A pierdut un „u” de la sfârșitul numelui, însă e înrudit cu legendarul medic Iuliu Hațieganu, fondatorul și primul președinte al Clubului Sportiv Universitatea Cluj, în 1919.

În fața a aproape 2.500 de spectatori, „U” Cluj a făcut spectacol: 12-0, cu un prim gol marcat în secunda 47 de Brian Lemac. De astfel, acest jucător – care are 21 de ani, origini ucrainene și e născut în Sighetu Marmației – avea să mai înscrie de 4 ori.

La pauză a fost 6-0, rezultat care i-a făcut pe doi jucători ai oaspeților să se îngrijoreze în drumul spre vestiare:

„Nu știu ce crezi tu, dar eu cred că nu e binie deloc.”

Asediul a continuat și în următoarele 45 de minute. Au marcat și Goga, și Păcurar, și Abrudan, iar, la final, eroii lui „U” au fost onorați de galerie cu o reinterpretare a exploziei de bucurie puse pentru prima oară în scenă de norvegienii de la Rosenborg.

Ne-am întors la Sabău. L-am întrebat unde vede echipa Universității Cluj peste 5 ani.

„Cinci ani? Dacă vom investi în infrastructură, vom avea perspective frumoase. Văd un club puternic de Liga 1, cu jucători tineri din centrul propriu, foarte valoroși. Dar trebuie să punem nevoia de a avea o bază sportivă înaintea celei legate de performanță.

Pentru mine e o provocare. Eu n-am venit niciodată la masa pusă la «U» Cluj, deși ar fi confortabil să vii undeva unde lucrurile sunt deja așezate.

Îmi doresc să reorganizez Centrul de copii și juniori. Cel mai important, fără asta nu se poate face. Dacă nu înțelegem aspectul legat de infrastructură, ne păcălim în continuare.

Înainte să discutăm despre selecția la echipa mare și despre metodele de antrenament, trebuie să avem infrastructură. De aici se pleacă, asta am văzut în Olanda, în Italia. Trebuie să investim în infrastructură, asta însemnând baze sportive. După care ne putem gândi la organizarea Centrului și la oamenii competenți pentru așa ceva.

Ne dorim și sponsori serioși, dar acestora trebuie să le oferim garanții. Nu-ți asociezi imaginea cu ceva care te-ar putea compromite. Încrederea se câștigă foarte greu și se pierde ușor. Noi ne dorim oameni serioși, dedicați, și transparență totală, pentru ca acest club să câștige încrederea tuturor.”

La Universitatea Cluj s-a născut una dintre cele mai fermecătoare povești din sportul românesc – care l-a făcut pe Ioan Chirilă să-i dedice o reverență, volumul Șepcile Roșii.

Destinul capricios al acestei echipe studențești amenințate mereu cu dispariția a fost deturnat de o moștenire imprescriptibilă, preluată de fii de la tații lor, poate la fel de puternică ca legătura de sânge. O tradiție care a păstrat viu spiritul lui „U”.

Pentru a înțelege acest spirit, e suficient să lecturezi confesiunea fostului căpitan din anii ’40 și ’50, doctorul Mircea Luca.

După dictatul de la Viena, din 30 august 1940, „U” a refuzat să joace sub ocupație maghiară. A urmat un exil de 5 ani la Sibiu. La întoarcere, în 1945, magazionerul lui „U” îi aștepta pe jucători pentru un ritual solemn.

„Îmi era parcă frică să calc pe pietre, pentru ca nu cumva ceva să se miște și să se schimbe. Chiar în ziua sosirii ne-am dus la stadion. Szony-baci era acolo, ca întotdeauna. Când ne-a văzut, n-a putut scoate niciun cuvânt. A stat așa, vreo trei minute în șir. Nici nu clipea.

Apoi, la fel de mut, s-a îndreptat spre un dulap. A deschis cu cheia și a tras de un sertar mare, ca de scrin. Și, cu aceleași mișcări de robot, a scos din sertar 11 tricouri alb-negre, așezate cu grijă unul peste celălalt. Abia după ce le-a pus pe masă și le-a netezit de câteva ori, i-am auzit glasul: «Le-am păstrat pentru voi aproape cinci ani. Știam că o să veniți».

Nimeni n-a mai scos o vorbă. Mi-am holbat ochii, ca să nu plâng, și am căutat în grămadă tricoul cu nr. 5. Era tricoul meu. În timp ce-l trăgeam pe cap, am zăbovit, căutându-i gura, ca sa-l pot săruta pe dinăuntru. Pe chipul lui Szony-baci se putea citi o imensă bucurie”, a povestit Mircea Luca în volumul Șepcile Roșii.

Istoria lui „U” nu e o succesiune de succese, dimpotrivă. Cu un singur trofeu în palmares – Cupa României, câștigată în 1965 -, Universitatea a fost, în general, o povară pentru suporterii ei. La un moment dat, o porecliseră ABBA, de la traseul său sinuos.

Albul și negrul din blazonul clubului s-au amestecat cu zonele gri în care și-au făcut loc jocurile politice și interesele meschine ale unor conducători care iubeau doar banii.

Fanii au avut parte de zeci de echipe mediocre, de sute de meciuri la matineu, de nenumărate momente umilitoare și de anunțuri precipitate despre iminenta desființare a echipei lor favorite.

Câțiva au decis să rămână în peluză și să facă o coregrafie cu o pasăre Phoenix protejând potcoava lui „U”. Sâmbătă, 10 septembrie, la primul meci al lui „U” din Liga a IV-a, ei au oferit o nouă dovadă de loialitate.

„Nu aprindem o nouă flacără, cea veche niciodată nu s-a stins! Nu e o nouă poveste, atâta timp cât finalul primeia nu s-a scris.”