TIFF 2016. Nae Caranfil: "Filmul este o manipulare legitimă"

„Obsesia cutremurului, sindromul maniaco-depresiv şi musical-ul. Cu aceste trei elemente s-a născut filmul pe care l-aţi văzut aseară”.

La mai puţin de 24 de ore de la proiecţia, în premieră mondială, a celui mai recent film al său, comedia „6,9 pe scara Richter”, regizorul Nae Caranfil s-a întâlnit, sâmbătă, cu presa şi cu publicul de la TIFF.

A povestit despre spaima sa de cutremur, despre elementele unei comedii reuşite sau cum a compus, în anii ’80, un musical cap-coadă.

*

Despre întoarcerea la muzică

„Eu am făcut o şcoală de muzică timp de 5 ani, la care am studiat pianul. Am renunţat în clasa a 7-a, la 13 ani: mi s-a părut mult prea greu şi obositor tot acel regim spartan de studiu. Am renunţat, spre dezamăgirea părinţilor mei, care mă vedeau deja pus pe o carieră de muzician, şi i-am anunţat clar că voi face cinema.

După nişte ani, având un pian în casă, fiind pasionat de musical-ul american şi având acces la câteva partituri de la Biblioteca Americană, am reînceput, pe spezele mele proprii, să refac o şcoală de muzică bis, specializată pe domeniul care mă pasiona. Am găsit un sistem de a mă acompania, foarte rudimentar, şi am început să cânt cu vocea. Şi am avut succes notabil la diverse petreceri.

Aşa că la filmul ăsta mi s-a părut firesc să fac pohta ce-am pohtit şi să scriu muzica şi versurile.”

*

Despre musical-ul interzis

„În 1985, la ‘comanda’ Teatrului Naţional din Cluj, am compus un număr de piese muzicale care se constituie într-un musical cap-coadă. Am primit o piesă şi am transformat-o într-un musical.

Am adaptat textul, am scris muzică şi versuri originale, am venit la Cluj şi am început repetiţiile. Cam la o lună şi jumătate de la lansarea producţiei, deci în faza de repetiţii, Comitetul Judeţean de Partid Cluj a interzis spectacolul în formare.

Se numea ‘De cealaltă parte a zidului’. Titlul însuşi dă motivaţie acestei interdicţii, dar textele pieselor erau destul de explozive, într-adevăr. Acum stă într-un sertar. Byron a preluat una dintre piesele acelui musical, cu acordul meu, şi se cheamă chiar ‘De cealaltă parte a zidului’.”

*

Cum s-a născut „6,9 pe scara Richter”

„Exista un episod biografic din viaţa unui prieten, Alexandru Spătaru – care este şi pe generic, ca autor al ideii. Cu ani în urmă, el mi-a povestit istoria reîntâlnirii cu tatăl lui. Povestea mi s-a părut foarte simpatică, dar nu m-a deranjat timp de mulţi ani, pentru că mi se părea că e plasată într-un mediu banal: un apartament, un oraş… N-avea o stilistică anume, care să mă stimuleze.

Într-o bună zi, m-am gândit să anexez acestei poveşti nişte ingrediente care mă interesau la momentul respectiv. Obsesia cutremurului, în primul rând, sindromul maniaco-depresiv, care mi se părea ideal a fi tratat în cheie comică (nu mai fusese tratat până atunci), şi musical-ul. Cu aceste trei elemente s-a născut filmul pe care l-aţi văzut aseară.

Decizia de a scrie scenariul la 6,9 pe scara Richter am luat-o în 2010. M-am gândit timp de o vară, l-am scris toamna şi aşteptam un concurs CNC ca să-l depun, dar a intervenit surpriza posibilităţii de a finanţa Closer to the Moon, care era un film deja scris şi care avea creditul de la CNC. În momentul respectiv, am pus la sertar 6,9 pe scara Richter. Când am terminat Closer to the Moon, am revenit la el.”

*

Miracolul „Closer to the Moon”

„La filmul Closer to the Moon au existat două versiuni. Una a producătorului, pe care o repudiam, alta a mea, pe care nu reuşeam s-o impun şi care era făcută, ca să spun aşa, pentru prieteni. A câştigat versiunea mea, astfel încât ceea ce s-a văzut peste tot în lume a fost director’s cut.

Versiunea producătorului a fost abandonată total. Era, ceea ce se cheamă în limbaj hollywoodian, dumbing down, adică o versiune pentru proşti. Să înţeleagă şi Grivei. O versiune explicativă, o versiune didactică, în care tot ce ar fi putut fi un element de farmec, dar nu neapărat determinant pentru poveste, era eliminat pur şi simplu.

Unul dintre producători era american, dar avea drept de veto. Ceilalţi nu se implicau sau îi urmau indicaţiile. Americanul era de bună-credinţă, dar era decis să facă un film care să nu prezinte niciun risc în privinţa receptării.

Nu ştiu nici azi cum a câştigat versiunea mea. A fost un miracol. Producătorul a luat versiunea mea în State şi cred că cineva în care avea încredere i-a spus ‘Ia-o pe asta şi nu mai comenta’. Nu am decât o explicaţie ipotetică la această schimbare de atitudine.”

*

Despre spaima de cutremur

„Sunt terorizat. Stau la etajul 4, într-un bloc de 9 etaje. Până se ajunge la mine, intrăm în secolul 22. Nu mi-e frică neapărat de prăbuşirea blocului, cât de teroarea pe care o resimt în momentul în care se porneşte cutremurul. Este o frică animalică, e ceva care nu poate fi descris.

La acest film, 6,9 pe scara Richter, am reconstruit apartamentul pe platoul de filmare. E plasat pe arcuri, pentru a putea fi zgâlţâit de către maşinişti. Aşa am creat aceste cutremure, pe care le-aţi văzut.

La un moment dat, după ce am terminat filmările, a venit o grupă de copii, printre care era şi băiatul lui Cristian Mungiu (producătorul filmului). Pentru ei a fost o bucurie când s-au dat de-a cutremurul cu apartamentul.

Văzându-i pe ei, am zis să mă dau şi eu de-a cutremurul. M-am urcat, au început băieţii să mă zgâlţâie şi am dat cel mai sonor Stop! din viaţa mea pe un platou. Am sărit imediat din barcă. A fost înspăimântător.”

*

Despre dozaj şi progresie

„La comedie sunt două elemente: dozajul şi progresia.

Dozajul este modul farmaceutic de a gândi muzical timpii, densitatea, ritmica, pentru a nu rata ocazii de umor şi, în acelaşi timp, pentru a nu le supralicita, astfel încât să devină deranjante şi stridente.

Progresia este ceva şi mai subtil. Într-o comedie reuşită trebuie să existe un crescendo al seducţiei. Poţi să-l cucereşti pe spectator relativ rapid, cu o situaţie comică de plecare, cu un gag, cu o încurcătură, cu un personaj care are haz, dar, de aici încolo, trebuie să construieşti treptele unei scări: fiecare secvenţă trebuie să fie o treaptă superioară, obligatoriu superioară.

Dacă ai creat această aşteptare, că filmul creşte şi creşte, dar, la un moment dat, se creează o burtă sau un hău, care nu mai are aceeaşi doză de umor, îl pierzi pe spectator, se produce un fel de dezamăgire, de decepţie amoroasă. Pe urmă, poţi să încerci să dregi totul, dar ceva s-a pierdut.

Din cauza asta, multe dintre comediile americane sunt bune până pe la trei sferturi. De acolo intervine obligativitatea de a livra o morală, de a satisface gustul gospodinei care are nevoie de certitudini.”

*

Despre seducerea şi violul publicului

„Eu cred că filmul este manipulare. Eu cred că manipularea prin cinema, manipularea prin pictură, prin poezie sau prin muzică sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber. Dacă instrumentele manipulării sunt mai vulgare sau mai subtile, mai artistice sau mai comerciale, asta e o altă discuţie.

Nu pot să spun că un blockbuster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante. Nu. Manipulează grosolan. Dar există moduri de manipulare care sunt geniale. Shakespeare manipula.

Spuneam la un moment dat, acum mai mulţi ani, că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul: seducţia şi violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nici o latură penală, este perfect acceptat.

În cinematografia mondială de azi vedem o tendinţă de a folosi violul: filmele trebuie să fie edgy (la limită – n.r.). Pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri, e ‘bine’ ca ele să consume spectatorul până la marginea suportabilităţii. Dar eu sunt adeptul seducţiei. Asta e.”

*