Românca aleasă în Parlamentul regiunii Madrid: "Politicienii din ţară nu le dau oamenilor dorința de a se întoarce"

În Comunitatea autonomă Madrid sunt 179 de localități. În fiecare orășel de aici, de la Buitrago del Lozoya până în Zarzalejo, vei întâlni cel puțin doi români.

Circa 194.000 de conaționali de-ai noștri trăiesc în această regiune, unde cetățenii de origine străină adună 164 de naționalități și reprezintă peste 18% din populație.

Românii stabiliți în capitala Spaniei și în jurul ei, strânși la un loc, fac cât Oradea sau cât Ploieștiul.

Ca număr, sunt a doua comunitate din provincia Madrid, după spanioli. În toată Spania sunt aproape un milion de români.

Media lor de vârstă e undeva la 35 de ani și asta îi situează drept cea mai tânără comunitate semnificativă de cetățeni proveniți din spațiul economic european care trăiesc în Spania.

Integrarea lor a fost un succes, iar percepția spaniolilor asupra lor este una pozitivă. În Barometrul incluziunii imigranților, comandat în acest an de Ministerul Politicii Sociale și al Familiei, 66% dintre respondenții spanioli din Comunitatea Madrid găsesc imigrația ca fiind benefică pentru țara lor.

Străinii de aici, dintre care o cincime provin din România, sunt tot mai convinși că viitorul lor este legat de țara de adopție. În 2014, conform unui alt sondaj, 48% dintre ei se gândeau să se stabilească definitiv în Spania. Doi ani mai târziu (2016), procentul creștea semnificativ, la aproape 62%.

91,4% dintre străini se simt integrați în societatea madrilenă, în vreme ce 30% dintre cei care iau în calcul varianta întoarcerii spun că o vor face doar la pensie.

În jur de 59% indică un orizont destul de vag: en unos años − în câțiva ani. Dar nimeni n-ar putea spune cu exactitate câți.

*

E o înșiruire de cifre. Dincolo de asta, adevărul e că majoritatea românilor nu se mai gândesc la întoarcere.

Centrele de integrare și participare (CEPI) pe care statul spaniol le finanța în urmă cu 10 ani pentru a facilita „aclimatizarea” românilor au devenit ușor anacronice.

O spune Anka Moldovan (42 de ani), singura deputată de origine străină din Parlamentul Regional al Comunității Madrid (Asamblea de Madrid) și membră a Partidului Popular.

Anka trăiește în Spania din 1979. A studiat Arte la Universidad Autónoma de Madrid, iar picturile ei au fost expuse la New York, Paris, Berlin sau Porto. Visează ca într-o zi să aibă o expoziție și în orașul unde s-a născut, Clujul.

Tablourile ei din seria „No lugares” sunt minunate.

Aeropuerto sau Sala de espera(nzas) – un joc de cuvinte între așteptare și speranță − sunt și despre plecările și întoarcerile noastre .

„No lugares, ne-locurile. Nu ești nici acasă, dar nici în destin. E o trecere. Sunt locuri de tranzit, noi suntem într-un tranzit constant în lume și în viață. Ne întâlnim, ne reîntâlnim”.

Anka a ajuns în Spania la 3 ani. Tatăl ei, preotul ortodox Teofil Moldovan, a fost trimis de Patriarhie în 1976, pentru a înființa parohia de la Madrid.

A văzut comunitatea de români crescând: de la primele slujbe care adunau o mână de oameni, majoritatea intelectuali aflați în exil în anii comunismului, la valurile succesive din anii ’90 și 2000.

„Eu nici nu mai folosesc cuvântul imigrant. I-a trecut vremea. Da, poate în urmă cu zece ani se potrivea, când erau situații de viață foarte emoționante și delicate.

În prezent, nu cred că un român venit în Spania se va mai putea simți complet neajutorat. Nu cred că există cineva care să nu aibă măcar o cunoștință aici.

Plimbă-te oriunde, pe orice stradă din Madrid, și vei auzi la un moment dat vorbindu-se limba română”, spune Anka Moldovan.

În 2007, Anka era mediator intercultural: preda limba română și limba spaniolă în Centrul de Integrare și Participare din Alcalá de Henares − oraș aflat la nord-est de Madrid.

La acea vreme, mai mult de jumătate dintre străinii din oraș erau români. Ei sunt majoritari în continuare, peste 20.000 de suflete în 2018.

„Aveam inclusiv zece cursanți spanioli. Era cineva care se gândea să deschidă o firmă în România, altcineva care se îndrăgostise de o româncă și voia să-i facă o surpriză spunându-i că o iubește în limba ei.

Dar Centrul le era adresat în special românilor, pentru cursuri de spaniolă. Veneau foarte devreme, dimineața, înainte să plece la muncă, sau seara, după program.

Aveam și un panou pe care se lipeau anunțuri, un fel de bursă a locurilor de muncă. Era un loc de întâlnire în primul rând, între oameni pe care viața îi dusese departe de casă, s-o ia de la zero.

Mai târziu am început să întâlnesc români care făceau sacrificii uriașe pentru integrarea lor, dar care nu mai vorbeau deloc limba română în familie, cu copiii.

Pentru mine, asta era foarte dureros și continuă să fie de neînțeles. Așa că am organizat și cursuri de limba română pentru copiii români”.

Și biserica în care a slujit tatăl său până în urmă cu un an, când a ieșit la pensie, a îndeplinit tot un rol de „centru social”.

La început, erau „patru omuleți” în fiecare duminică: preotul, Anka, sora și mama ei, asistând la procesiunea religioasă. Mai târziu, oamenii ascultau din stradă slujba, pentru că nu mai aveau loc în biserică, iar preotul oficia sute de botezuri într-un an.

„Am prins toate valurile migrației românești. De la intelectualii care ne treceau pragul casei de sărbători în perioada comunismului, Uscătescu sau Răuță, oameni care vorbeau cu însuflețire pe teme legate de filosofie și de estetică, la toți acești bravi anonimi care au venit în Spania după ce s-au deschis granițele.

În tăcere, cu încăpățânare, au muncit să-și facă un rost.

Ne-am petrecut sărbătorile împreună, la biserică, încercând să reducem distanța față de casă.

Spaniolii apreciază asta. Nu e ușor să lași o țară, o familie poate, o casă, o slujbă.

Au înțeles că acest curaj nu e la îndemâna oricui.

Și credeți-mă că spaniolii care ajung să ne cunoască ne văd exact așa, oameni de omenie, foarte muncitori.

Trebuie să mai lăsăm din complexe, să ieșim la suprafață și să participăm mai mult la obligațiile cetățenești”.

Prezența românilor a devenit și mai importantă fiindcă rezidenții au dreptul să voteze la alegerile municipale. Adică pot avea un cuvânt de spus în desemnarea primarilor și, în plus, și-ar putea impune punctul de vedere în chestiuni de interes local.

Pentru asta ar trebui să se înscrie în Registrul Electoral spaniol, completând un formular la Evidența Populației sau online.

Participarea lor la viața publică e însă extrem de discretă.

„E normal să-i întrebi de ce nu participă la toate obligațiile de cetățean. Românii plătesc impozite, au aceleași nevoi ca ale oricărui madrilen născut aici, de sănătate, de cultură, de școală pentru copii.

Poate că suntem mai individualiști, mai legați de familie, dar e o mare eroare.

Înțeleg că la început a fost greu. Nimeni nu voia să audă de politică, oamenii erau obosiți, dezamăgiți, dar a trecut atâta timp de atunci.

Vorbim deja despre a doua generație de români stabiliți în Spania, de copii născuți aici. În multe sătulețe, populația de români e atât de mare, încât ar putea decide cine câștigă alegerile locale.

Nu se întâmplă asta, nu participă. Dacă ai ales Spania ca destin, atunci trebuie să ți-l asumi în totalitate: să te înscrii și la vot, să-ți faci vocea auzită”.

*

Anka Moldovan spune că în ultima perioadă se petrece un nou fenomen interesant: au început să se mute în Spania și bunicii. Și, culmea, mulți fac eforturi să se acomodeze pentru a rămâne pe termen lung.

Deputata e conștientă că România trece printr-o dramă, pierzând an de an procente importante din populația tânără.

„Efectele vor fi dramatice pentru țară, când pierde constant această efervescență și vitalitate. Sunt mulți români care-și văd viitorul aici, în Spania.

Eu tot citesc că în România se întâmplă lucruri inadmisibile pe teme legate de corupție. Suntem parte din Uniunea Europeană, România are o anumită importanță și din punct de vedere strategic. Asta ar trebui să-i facă extrem de responsabili pe politicienii noștri.

E aberant să nu te gândești deloc la poporul tău și să primeze doar interesele personale ale grupului care guvernează.

A fost oribil ce am văzut la manifestațiile din 10 august. Iar eu cred că distanța nu estompează durerea. Se suferă diferit de la distanță, dar e la fel de greu.

Politicienii din România nu le dau oamenilor dorința de a se întoarce.

Dar acolo, aici și pretutindeni nu poți avea așteptări atunci când întorci spatele lucrurilor care se întâmplă în jurul tău. Poporul poate schimba atât de multe.

România merge mai încetinelu’, cu foarte mare încetinelu’ uneori. Dar depinde foarte mult de fiecare dintre noi, de puținul pe care-l poate face fiecare dintre noi, acolo, aici și pretutindeni”.