"Relaţia cu Julieta Constantinescu reprezintă adevărata sfinţenie a lui Arsenie Boca"

„Cine este acest om care, mai mult decât oricine în România contemporană, reuşeşte să dea sens şi speranţă atâtor vieţi deznădăjduite?”, scrie Tatiana Niculescu în Argumentul celei mai recente cărţi pe care o semnează.

Cei care merg să se închine la mormântul său de la Prislop sunt convinşi de sfinţenia sa, de aceea pornesc să facă acest pelerinaj. Ei cred.

Cei care s-au săturat să-i vadă chipul peste tot, din taximetre până-n ultimul talcioc, îl asociază cu habotnicia şi cu un soi de iluzie a sinelui. Ei nu cred.

Etichetarea înlocuieşte documentarea.

La poarta acestui spaţiu al prejudecăţilor bate Tatiana Niculescu, care, la fel cum a făcut în cazul altui personaj definitoriu pentru România secolului XX − Corneliu Zelea Codreanu, are curajul de a intra în viesparul de certitudini cu o versiune proprie şi nepătimaşă a biografiei lui Arsenie Boca.

Datorită curajului ei, cititorii se vor gândi, poate, că sfinţenia nu exclude episoade eretice. Sau că viaţa unui om are atâtea nuanţe, încât urmaşii lui nu vor afla niciodată adevărul despre sufletul lui, ci doar frânturi din faptele sale.

Cu atât mai mult dacă acel om e urmărit, supravegheat, căutat, iar toate cuvintele şi atitudinile sale devin subiect de interpretări, răstălmăciri şi, inevitabil, rea-voinţă.

Pentru cititorii PressOne, Tatiana Niculescu a acceptat să răspundă câtorva întrebări despre cartea sa „Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca”, cu o săptămână înaintea lansării oficiale, programată în 2 iunie, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest.

*

− Am observat, atât în cartea pe care ați scris-o despre Corneliu Zelea Codreanu, cât și în cea de față, că porniți prin a căuta și prezenta sursele celor mai importante influențe din copilărie și adolescență. Care ar fi acestea în cazul părintelui Arsenie Boca? Ce oameni și ce cărți?

Tatiana Niculescu: Influențele asupra copilăriei și adolescenței lui Arsenie Boca sunt diverse: unele sunt mărturisite de el însuși, altele sunt deductibile din contextul în care a crescut. E vorba, mai cu seamă, de oameni și de cărți.

Primul lui model de tânăr studios a fost un văr primar din familia tatălui său. El l-a învățat să cânte la flaut, să socotească, el a insistat să fie dat la liceu şi l-a introdus în lecturile populare ale vremii, de la manualele de educare a voinței la scrieri filozofice.

Una dintre cărțile pe care liceanul Arsenie Boca le citește cu mândrie este Religia în limitele rațiunii pure, a lui Kant, un studiu care consideră creștinismul un model ideal de comportament uman, dar care respinge ideea unui Hristos-Dumnezeu și, cu atât mai mult, credința întemeiată pe miracole.

− Sugerați în carte că adolescentul Zian Boca și-a „antrenat” magnetismul personal, puterea de a seduce mai ales prin forța privirii, cu ajutorul unor exerciții făcute în fața oglinzii, despre care citise în volume aflate la modă în anii ’20-’30 ai secolului trecut. În ce constau acele tehnici?

– Sunt tehnici cunoscute de control al minții, de dezvoltare a spiritului de observație și a concentrării, care aparțin majorității religiilor și formelor elaborate de spiritualitate, de la practicile yoga la rugăciunea inimii din creștinismul timpuriu și de la demonstrațiile iluzioniștilor vremii la performanțele extreme ale fachirilor orientali.

Astăzi, aceste tehnici de antrenare a privirii sunt un capitol din ceea ce se cheamă mentalism: antrenamentul minții. Efectele lor sunt stăpânirea emoțiilor, controlul reacțiilor personale, domolirea pulsiunilor, intuiția etc. Arsenie Boca devenise expert în acest domeniu.

− Cum vă explicați că în spațiul public se vorbește foarte puţin − și, deci, se știe foarte puțin − despre influența pe care antropozofia lui Rudolf Steiner, teozofia și ocultismul, în general, le-au avut în formarea intelectuală a părintelui Arsenie Boca?

– Există, cred, două motive pentru această omisiune. Primul ar fi că publicul larg nu este preocupat de distincția între religie și magie, creștinism și ocultism, sau între credință și superstiție. Prin urmare, publicul nu vede care ar fi relevanța acestei influențe în gândirea lui Arsenie Boca.

Cel de-al doilea motiv este mai delicat: dacă Arsenie Boca este, într-adevăr, steinerian în concepția sa despre Hristos și creștinism, atunci o eventuală canonizare a sa ar fi dificilă, dacă nu imposibilă, din punctul de vedere al dogmelor Bisericii.

− S-a speculat și se speculează masiv pe tema relației părintelui Arsenie Boca cu Mișcarea Legionară. Care este interpretarea dumneavoastră?

– Se speculează în zadar și nu e nevoie de nici o interpretare personală. Din documente și declarații reiese limpede că Arsenie Boca nu a fost legionar și nici nu a fost interesat de mistica legionară ca armă politică.

Asta nu înseamnă că, preot și călugăr fiind, nu a ajutat mulți legionari fugari și nu i-a povățuit să renunțe la arme și la violență dacă doresc să se dedice vieții mănăstirești.

− Unul dintre cele mai controversate momente din viața sa, transformat deja în legendă, este cel în care, aflat în colonia de muncă de la Canal, ar fi călătorit cu duhul pentru a fi prezent la înmormântarea mamei sale, după care s-ar fi întors de bună-voie printre deținuți. Ce informații certe există despre acest episod?

– Ca să existe informații certe, ar trebui să existe cel puțin un martor ocular credibil care să-l fi văzut și să fi vorbit cu el la înmormântarea mamei lui, la data și la ora la care prezența să-i fie consemnată și în documentele gardienilor de la Canal.

Cea mai credibilă declarație îi aparține: anume că, aflându-se la Canal și simțind că mama lui a murit − și cu toții avem uneori astfel de presimțiri când e vorba despre persoane apropiate −, ar fi avut un moment de pierdere de sine, ca un leșin, timp în care a fost prezent, nu neapărat în formă fizică, la înmormântare.

Altfel spus, toate energiile sale suflești și mintale au participat la acel eveniment. Se poate să fi fost vorba de un fenomen de bilocație, dar te pune pe gânduri că el se și laudă cu acest episod, ceea ce îi conferă mai degrabă un profil de bun iluzionist decât de sfânt.

− Relația dintre părintele Arsenie și Julieta Constantinescu (maica Zamfira) este una foarte complexă. După ce o cunoaște, face o mulțime de eforturi și de drumuri ca să o salveze de la gândurile suicidale. Pentru ea dă o seamă de declarații la Securitate, iar apoi, după ce ea se călugăreşte, pentru ea cere Patriarhiei ca mănăstirea de la Prislop să fie una de maici. După ce este scos din rândul clerului, alături de ea va trăi până la moarte. Ce rol psihologic îi atribuiți dumneavoastră acestei femei?

– Arsenie Boca o cunoaște pe Julieta Constantinescu în 1947. Era studentă. Era inteligentă, foarte ambițioasă și dominatoare.

Așa cum o văd eu, relația lor reprezintă adevărata sfințenie a lui Arsenie Boca: să salvezi de la dezintegrarea mintală o tânără (căci a cunoscut-o în momente de mare depresie, iar combinația dintre ambiție și pasiuni dezlănțuite o făcea de nesuportat), să-ți asumi destinul ei în ciuda tuturor complicațiilor și bârfelor, să înduri din partea ei un etern șantaj sentimental, să știi apoi că, fără să te trădeze, ea colaborează de bună voie cu Securitatea, pe scurt, să trăiești alături de un astfel de om toată viața fără să te revolți înseamnă să ai mare forță sufletească și credință în Dumnezeu.

Pentru mine, în asta constă adevărata sfințenie și o spun cu toată admirația.

− Evlavia populară din ultimii 10-15 ani și pelerinajele de la Prislop se bazează mai ales pe o istorie orală care vorbește despre „vederea cu duhul” a părintelui Arsenie Boca. Că le spunea oamenilor ce probleme au înainte ca ei să deschidă gura sau că le prevestea ce li se va întâmpla odată întorși acasă. În documentarea pe care ați făcut-o, ați găsit cazuri, relatate din mai multe surse, care să confirme acest har?

– Vederea cu duhul înseamnă, cum el însuși o spune de nenumărate ori, să cunoști sufletul omenesc, să te cunoști pe tine însuți, să ai noțiuni solide de psihologie, dar și de fiziologie, experiență de viață și ceea ce se cheamă „ochi la oameni”.

El avea toate astea. Da, există multe mărturii din partea unor oameni care se declară uluiți de înțelepciunea și clarviziunea lui.

− Istoricul George Enache, co-autor al unui volum biografic despre părintele Arsenie Boca apărut în 2009, spune într-un interviu ulterior că putem afla cu adevărat cine a fost el dacă îi citim „Cărarea Împărăției” (singura carte despre care se știe sigur că îi aparține), și nu dosarele de la Securitate. Dumneavoastră ați ales, totuși, dosarele, ca principală sursă de documentare. De ce?

– Eu aș spune că dosarele de la Securitate nu fac decât să confirme ceea ce aflăm din „Cărarea Împărăției”. E la modă să se spună că, de fapt, dosarele n-au nici o relevanță în cunoașterea vieții unui om.

În general, sunt folosite ca surse credibile atunci când ne convine și invalidate atunci când nu ne convine…

De aceea am și spus, în primele pagini ale cărții „Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca”, că din dosare am folosit fapte, date și situații, și mai puțin interpretările diverșilor securiști.

Interpretările lor sunt adesea inepte și trebuie citit mult printre rânduri ca să înțelegi unele lucruri. Dar datele, faptele, situațiile sunt reale și credibile.

„Cărarea Împărăției” este o lucrare eclectică, din care aflăm multe lucruri despre preocupările și cărțile pe care le citea Arsenie Boca. Opera și omul merg împreună.

− Ce termeni vi se par cei mai potriviți pentru a descrie relația părintelui Arsenie Boca, pe de o parte, cu autoritatea bisericească (ierarhia BOR) și, pe de altă parte, cu autoritatea laică, în special cu Securitatea?

– Ca monah, Arsenie Boca era dator să facă ascultare față de ierarhi, și așa a și făcut.

În privința autorităților laice și a Securității, a practicat o rezistență pasivă, legitimată prin sfatul evanghelic „să dai Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”.

− Cartea dumneavoastră respiră un soi de reținere, un scepticism ținut sub control privindu-l pe părintele Arsenie Boca. Sfânt sau nu?

– Nu am nici o calitate să mă pronunț în privința unei eventuale canonizări și această chestiune nici nu m-a preocupat.

Cartea nu reprezintă o pledoarie pro sau contra. Este povestea vieții unui om așa cum am înțeles-o eu din documente, mărturii și din ce au scris alții despre el.

Arsenie Boca e una dintre personalitățile cele mai interesante și mai complexe ale României din secolul XX și merită cunoscut. Atâta tot.