Partizanul cu şapte vieţi

Nicolae Ciurică a trăit șapte vieți de haiduc. De atâtea ori a scăpat, în anii ’50, din încercuirea trupelor Securității.

Urmăritorii „bandei” colonelului Uță, un grup de rezistență anticomunistă din Munții Banatului, plasau în zona nefirescului abilitatea lui Ciurică de a le dejuca planurile.

Ajunseseră să creadă că partizanii nu puteau fi secerați de gloanțe pentru că descoperiseră iarba fiarelor, o plantă miraculoasă care, la o simplă atingere, deschidea orice lacăt și îi ferea de moarte pe cei ce intrau sub rafalele Balalaicăi. Așa era alintat pistolul-mitralieră PPSh-41, care a făcut istorie în Al Doilea Război Mondial.

„Agil ca o capră-neagră”, Nicolae Ciurică a rezistat patru ani prin codrii și munții din Caraș-Severin, chiar și după moartea colonelului Uță, când organizația mai avea doar 10 membri: cu un Z.B. și un pistol-mitralieră nemțesc, dar și cu tricolorul și o monedă de o sută cu regele Mihai, în pălărie.

A fost prins în cele din urmă, dar numai după ce lațul trădărilor s-a strâns în jurul lui.

La a opta încercuire, Ciurică s-a trezit cu un pat de pușcă în coșul pieptului și cu trei securiști țintuindu-l la pământ. Avea să plătească apoi cu vârf și îndesat pentru curajul său.

La 23 de ani, a fost aruncat în sistemul de exterminare al închisorilor comuniste: Timișoara, Oradea, mina de plumb Baia Sprie, Jilava, Aiud, Gherla.

10 ani, 3 luni și 8 zile. În pușcărie a văzut toate formele pe care le poate îmbrăca oroarea, dar a simțit cel puțin o dată că lumina poate împrăștia și cel mai cumplit întuneric, într-o noapte de Înviere, la o slujbă improvizată printre măruntaiele pământului, în abatajul unei mine.

La începutul lunii august, Nicolae Ciurică a fost decorat de președintele Iohannis cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler.

La 85 de ani, ultimul partizan bănățean care se mai află în viață a afișat în curtea casei, lângă tabloul înfățișându-l pe regele Mihai tânăr, o copie a brevetului semnat de președinte – „în semn de apreciere deosebită a înaltei ținute morale, pentru demnitatea cu care a militat pentru democrație, plătind cu propria sa libertate, pentru curajul de a se fi împotrivit regimului totalitar comunist”.

Ordonanța de urgență privind reinstituirea Ordinului, Crucii și Medaliei Naționale „Serviciul Credincios” (2000)

Art. 7. – (1) Însemnul Ordinului Național Serviciul Credincios se compune dintr-o cruce cu brațele arcuite și lățite spre margini, emailată albastru deschis; între brațele crucii se află o cunună formată din frunze de laur din metalul gradului, iar în centrul crucii se află un medalion din metalul gradului.

(2) Pe avers, stema României este ștanțată pe medalion.

(3) Pe revers este inscripția „SERVICIUL CREDINCIOS”.

(4) Însemnul este surmontat de o cunună ovală din frunze de stejar și de un inel prin care se prinde panglica.

(5) Panglica ordinului este din rips moarat de culoare bleu, având o dungă albă pe mijloc.

*

L-am vizitat pe Nicolae Ciurică acasă, la Teregova (Caraş-Severin), o comună aflată la 60 de kilometri de Oravița. Aici, în primii ani după preluarea puterii de către comuniști s-au dat bătălii importante între trupele Securității și partizanii din munți.

Am descoperit un om cu un umor și o autoironie absolut speciale. Octogenarul, care conduce o mașină japoneză 4×4, ne-a mărturisit din start că, de pe urma bătăilor primite în anchete și în pușcării, suferă de scolioză, o deviație a coloanei vertebrale.

„Mai important e faptul că nu au reușit să mi-o frângă”, a sunat propriul său diagnostic.

Buletinul medical al lui Nicolae Ciurică mai conține o formă uşoară de diabet, de care se tratează ignorând recomandările medicilor. Luptător împotriva vechiului regim, el este și un aprig opozant al actualului regim, care îi spune ce, cât și cum trebuie să mănânce.

„Când am ieșit de la Gherla, în iulie ’64, după decretul de grațiere a deținuților politici dat de Gheorghiu-Dej, aveam 39 de kilograme. Închisoarea, dragii mei, nu era altceva decât un lagăr de exterminare. Nu ca acum. Acum să tot faci pușcărie. Pachete, televizor, bibliotecă…

Pe vremea mea, aveai doar dreptul de a sta acolo să te tâmpești la cap sau să mori de foame. Așa că, atunci când mă întorc de la consultații, îi spun soției mele, Maria: «Fă o mămăligă, pune o raină de carne și adă niște țuică din aia de prună de vară, bună, dulce!»

Doctorul mi-a dat un calendar de boli și de regim. N-am ținut nimic. Aia nu, aia nu, aia nu… «Păi ce să mănânc, domnule doctor? Buruieni? Și alea se mai termină, că și urzicile au perioada lor».”

Nicolae Ciurică ne-a mărturisit că ar pune din nou mâna pe armă – „dacă aș reuși să-mi leg șireturile”, dar se îndoiește că ar mai avea ceva de apărat.

E supărat în egală măsură pe comuniști, pe neocomuniști, pe criptocomuniști, dar și pe toate guvernările de după revoluție.

„Cum au putut să dea voie să se cumpere pământul țării? Ce popor mai poți fi când tu-ți vinzi pământul pentru care au luptat străbunii tăi? Contract de vânzare-cumpărare, italieni, francezi… Ce patrie mai avem noi dacă vindem tot? Ce să mai apărăm?!

Acum, dac-aș fi mai tânăr, m-aș ridica alături de alții ca mine împotriva celor care conduc România… Asta nu-i țară condusă de niște oameni cu capul pe umeri.

Cum e posibil, dom’le, să vinzi tu pământul țării românești, pentru care camarazii mei s-au jertfit? Dealurile astea sunt ude cu sânge de luptători, de eroi. Nimeni nu știe unde sunt aruncați cei mai mulți dintre ei”, ne-a spus Ciurică.

Memoria i-a rămas intactă. Își amintește aproape tot: date, cu o precizie incredibilă, nume de camarazi, dar și de torționari sau de turnători, ritualul împărțirii unei pâini între deținuți, astfel încât să nu se risipească nici măcar o firimitură, zilele petrecute la Neagra, cum era supranumită carcera, figurile îngerilor din închisorile comuniste, dar și ale demonilor care-i torturau cu un sadism de neimaginat.

„Astea, dragii mei, sunt lucruri pe care nu le poți uita. Pot uita ce am mâncat în dimineața asta, mi se mai întâmplă, dar cum mi-au distrus ei cei mai frumoși ani din viață, tinerețea, asta nu se poate uita.

Când îmi mai scapă câte ceva, îmi deschid dosarul de la Securitate. Și scrie acolo ce făceam, unde mergeam, cu cine, când, cum. E ca un jurnal. Și, acum, dacă aveți răbdare, vă voi povesti.”

Portretul luptătorului la tinerețe

Nicolae Ciurică a făcut parte din organizația anticomunistă condusă de colonelul Ion Uță (1891-1949). Cu o importantă carieră militară în spate – încheiată în 1943, când a trecut în rezervă cu gradul de colonel –, Uță a fost numit prefectul județului Severin la începutul anilor ’40, de către mareșalul Ion Antonescu.

Ulterior, s-a înscris în Partidul Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. În ’47, când a început prigonirea țărăniștilor și „Ochiul” a fost scos în afara legii, Uță s-a refugiat în Munții Semenicului. A format, în apropierea comunei Teregova, un grup de rezistență care a dat serioase bătăi de cap autorităților comuniste.

„Problema Teregova trebuie legată cu problema externă. Bandele formează puncte de rezistență unde dușmanii poate să-și arunce oamenii lor. În perspectivă, trebuie să vedem unde poate să meargă lucrurile”, aceasta ar fi fost concluzia ministrului de Interne, Teohari Georgescu, într-un bilanț din 1949 referitor la activitatea Direcției Generale a Securității Poporului.

Colonelul Uță visa unificarea tuturor grupurilor de partizani din zonă (printre care și cel condus de Spiru Blănaru), astfel ca în Banat să se formeze un nucleu consistent care să lupte împotriva comuniștilor până la ceea ce ei credeau a fi iminenta intervenție a americanilor în România.

Partizanii depuneau un jurământ prin care se angajau să apere secretele organizației chiar și cu prețul vieții. Descris de Ciurică drept „un om sever, dar cu o prezență și o voce extrem de plăcute”, colonelul Uță își pregătea oamenii pentru un adevărat război de gherilă.

De pildă, întocmiseră un plan de rezervă pentru orice situație-limită. Cele mai multe scenarii vizau căderea în mâinile inamicului.

Recomandările colonelului Ion Uță

Aici, spunea că e pregătit pentru o cercetare pe teren, în care să le dezvăluie securiștilor unde se află ascunzătorile camarazilor săi.

Le indica, de obicei, un loc greu accesibil, unde, în ziua a 11-a, urma să fie așteptat de partizani, plasați în așa fel încât să aibă o șansă în confruntarea cu inamicul.

„Fiecare dintre noi avea un astfel de loc strategic, ales înainte de arestare. Camarazii știau că, în ziua a 11-a, un arestat va încerca să-i atragă pe comuniști într-o capcană. Uță ne spunea că sunt 1% șanse să scăpăm atrăgând securiștii în capcană, dar că moartea e de preferat torturii și trădării.”

*

Colonelul Ion Uță și-a aflat sfârșitul în iarna lui 1949, după un schimb de focuri care a avut loc în apropierea satului Borloveni. Cadavrele lui Uță și ale partizanilor căzuți alături de el au fost expuse pentru a-i descuraja pe locuitorii satelor bănățene care alimentau cu provizii grupările de rezistență.

Printre acești susținători se numărase și tatăl lui Nicolae Ciurică, Ion, proprietarul muntelui Olanu și stâlpul unei familii înstărite din Baia de Aramă. Ion Ciurică fusese arestat cu un an înainte, pe motiv că-l sprijinea pe colonel.

Arestarea tatălui său și moartea lui Uță l-au făcut pe Nicolae Ciurică să se alăture grupării și să lupte cu arma în mână în pădurile Semenicului. De altfel, el era de doi ani mesagerul grupării, cel care mijlocea corespondența secretă dintre Uță și simpatizanții săi.

La vârsta majoratului, tânărul Ciurică își asuma riscuri importante, iar Securitatea era deja pe urmele sale.

Într-o astfel de întâlnire periculoasă, a fost legitimat de doi oameni care s-au dat drept milițieni. Știau că tatăl lui e închis la Craiova și i-au propus să ia trenul, să-l meargă să-l vadă.

– Vrei să-l vizitezi?

– Cum să nu!

– Atunci hai să luăm trenul. Nu ești arestat, dar n-ai voie să părăsești compartimentul fără permisiunea noastră.

Nicolae Ciurică și-a dat seama că i se întinde o cursă. Pe drum, a cerut permisiunea să meargă la toaletă, pe un tronson unde știa că locomotiva cu aburi încetinește.

Deși era însoțit de unul dintre gardieni, a sărit din mers și s-a făcut nevăzut. S-a întors la camarazii săi și le-a cerut să-l primească în organizație – care, slăbită, mai număra doar 10 persoane.

Un exemplu de formalism în muncă

Au urmat patru ani în care Ciurică a înfruntat moartea. Evadările partizanilor din strânsoarea trupelor care-i vânau erau absolut spectaculoase. O grenadă aruncată în direcția cordonului de militari și un salt în beznă le asigurau, de cele mai multe ori, protecția.

Pe cărări de munte, avantajul era de partea lor. A existat un episod în care „bandiții” (Nicolae Ciurică, Gheorghe Stănescu și Dumitru Ișfănuț) au dormit în același perimetru de pădure cu securiștii.

Când s-au trezit, au început să tragă unii în alții. Momentul e consemnat în cartea „Bande, bandiți și eroi”, după o notă a Securității.

Notă referitoare la cercetările efectuate de către Regiunea de Securitate Timişoara asupra lui Curescu Victor, zis Gudulea, fost membru al bandei Sfârloagă

D.G.S.S. Regiunea Timișoara raportează:

*

Nota e urmată de o rezoluție dată de fostul ministru al Securității Statului, temutul Alexandru Drăghici:

„Acesta este un exemplu de formalism în muncă. De lipsă de seriozitate în organizarea luptei împotriva bandiților. Cred că ar trebui f. serios criticat și prelucrat acest caz.”

Ambuscada

Partizanii lui Uță nu s-au rezumat la acțiuni de respingere a ofensivei Securității. În dosare sunt consemnate momente în care ei au atacat posturi de Miliție sau în care au „pedepsit” trădători și reprezentanți ai autorităților comuniste din sate bănățene.

De altfel, Nicolae Ciurică și Dumitru Ișfănuț au plănuit în detaliu asasinarea șefului Securității Lugoj, Zoltan Kling.

Fost geamgiu, Kling își crease o reputație de sadic, din cauza metodelor sale de tortură. Ținea să fie prezent la aproape toate anchetele și se ajunsese să se spună despre el ca fiind „omul care băga spaima în Banat”.

Partizanii doreau răzbunare. Au aflat că temutul anchetator urma să călătorească în teritoriu cu un GAZ (mașină de teren fabricată în URSS) și l-au așteptat într-un punct strategic ales. Dar ambuscada a eșuat.

„I-am ținut calea lui Kling. Am vrut să-l pedepsim, dar n-am reușit. De unde ne-am postat noi, eu trebuia să trag cu pistolul-mitralieră, iar ortacul meu să arunce cu o grenadă de la 10 metri. 

Grenada n-a explodat, iar pistolul meu nu a percutat. Până la urmă s-a făcut voința lui Dumnezeu. Kling a murit complet nebun, într-un ospiciu. Îl țineau legat să nu-și mănânce fecalele”, povestește astăzi Nicolae Ciurică.

Zoltan Kling a decedat la începutul anului 1970, în secția de neuropsihiatrie a Spitalului din Lugoj.

*

Nicolae Ciurică avea 23 de ani când a fost capturat, pe 22 aprilie 1954: un apropiat anunțase Securitatea că „banditul” va înnopta într-un sat din Banatul montan.

A fost condamnat la închisoare în același an și a ieșit după un deceniu, în 1964.

„Aveam o constituție sănătoasă când m-au prins. Zece ani mai târziu, m-am eliberat numai piele și os. Dacă nu era pielea, se deșirau oasele.”

Înainte de a cunoaște însă foamea și greutăţile regimului de detenție, Ciurică a aflat în detaliu până unde poate merge cruzimea torționarilor.

„Am luat bătaie, dragii mei, cât nu poate duce un tren. Mă legau cu fundul și cu tălpile în sus, apoi mă loveau cum bate țiganul la nicovală. Leșinam, îmi dădeau cu apă, și apoi mă băteau iarăși: «Spune, banditule, că nu cu iarbă ai trăit! Spune, cine te-a ajutat!»”

În arestul de la Timișoara, maiorul Aurel Moiș, un alt anchetator renumit pentru brutalitatea sa, i-a propus trădarea în schimbul libertății.

„Băi, Ciurică, un fir de păr nu ți se clatină din cap fără aprobarea mea, dar asta depinde de tine… Dacă ești sincer, în maximum o lună ești liber. Noi știm tot, dar vrem să vedem dacă ești sincer și ne spui tot.”

Ciurică a urmat planul colonelului Uță. A dat în primire doi informatori ai Securității. Și s-a resemnat cu gândul că-și va petrece viața în iadul pușcăriilor.

„Jurământul era jurământ. În plus, de ce să fi făcut rău unor oameni alături de care luptasem pentru aceleași idealuri? Nu m-ar fi lăsat conștiința. Și ce se alegea de toată ura pe care o aveam față de acest regim care încerca să ne înstrăineze de religia noastră? În fine, știam deja că destinul meu e hotărât. Mă trimiteau oricum la «Neagra»”, povestește bărbatul, care a fost condamnat inițial la 25 de ani de închisoare.

Închisoarea îngerilor

Nicolae Ciurică avea să ajungă și la mina de plumb din Baia Sprie, alături de alți deținuți politici. Și să muncească la 400 de metri adâncime, cu riscul de a se îmbolnăvi de silicoză.

„12 tone de minereu trebuia să rulezi cu roaba, să le duci de la o distanță apreciabilă până la rostogolul nu știu care. Asta era norma. Păi ce, înnebunisem? Să le dau plumb comuniștilor pentru cartușe cu care să ne împuște? 

Eu doream să-i sabotez în continuare. Așa că făceam cu schimbul, cu colegul de tură. Dormea el, păzeam eu. Dormeam eu, păzea el. Când vedeam lampa supraveghetorilor, ne prefăceam că muncim.”  

Faptul că nu-și făcea norma l-a dus la Neagra, o carceră umedă, de doi metri jumătate pe un metru jumătate. Când a intrat, în prima zi, a primit meniul celorlalți deținuți. În următoarele două zile însă, gardienii i-au dat numai o gamelă cu apă caldă.

Abaterile lui Ciurică i-au făcut pe şefii pușcăriei să-i dicteze, în cele din urmă, o pedeapsă de 30 de zile la Neagra. Ziua se stătea numai în picioare, în lanțuri, iar noaptea, deținuții primeau o scândură de lemn pe care să se poată întinde.

„Am sesizat gravitatea situației. Am început să fac pe nebunul, dar mi-am epuizat destul de repede argumentele. Apoi am simulat o criză de epilepsie. Nu puteam să-mi mușc limba, pur și simplu nu puteam. Și atunci m-am lovit cu pumnii în nas, până mi-a dat sângele-n gură. 

M-au scos de acolo și m-a consultat un medic care era și el deținut politic. Așa am fost declarat epileptic şi inapt de muncă și pus într-un lot care a plecat la Gherla. Petrecusem 8 luni în mină.” 

S-a întâlnit, mai târziu, cu acel medic, în penitenciarul din orașul ardelean.

– Cum e cu boala?

– Ce boală, domnule? 

– Păi eu am scris în fișa medicală că ești epileptic. 

– Nu am nimic, domnule! Trebuia să scap de acolo. 

Ciurică povestește că, în cele 8 luni chinuitoare de la Baia Sprie, a trăit şi un moment care l-a făcut să se simtă privilegiat că se găseşte acolo, alături de acei oameni.

De Înviere, schimbul de noapte a improvizat, chiar în abataj, o slujbă religioasă. Se auzea un cor de preoți, dar Ciurică nu și-ar fi imaginat niciodată că sunt atâția. Erau 400 de oameni în acel schimb, iar alți 400 ar fi urmat să intre de dimineață.

„Să fi fost patru preoți printre noi, așa mă gândeam”, spune el.

Deținuții și-au stins lămpile și au început să bată cu sfredelele în conductele din mină, pentru a imita dangătul clopotelor. Apoi s-a făcut lumină.

Dimineață, la ieșirea din abataj, conducerea minei și gardienii îi țintuiau cu pistoalele-mitralieră.

Comandantul Szabo Zoltan s-a urcat pe o ladă cu nisip și a ordonat:

„Preoții să treacă în dreapta. Acum! Să nu ne obligați să căutăm prin dosare!”

Din grupul de circa 400 de deținuți au început să se desprindă preoții. 48, în total! Lui Nicolae Ciurică nu-i vine să creadă nici acum.

„Îmi imaginam că sunt vreo doi preoți pe schimb. Apoi, când i-au numărat, erau 48. Mi s-a părut incredibil. I-au băgat pe toți la «Neagra», de nu mai era loc la «Neagra», dă-o dracului de «Neagra»…” 

Schimbul de dimineață a refuzat să mai intre în mină. Grevă generală!

La Neagra nu mai era loc, așa că gardienii au improvizat. S-au scos paturile din niște barăci și 400 de oameni au fost închiși acolo să-și „limpezească” gândurile.

Când a venit din nou rândul celor care participaseră la slujba de Înviere, oamenii au anunțat că refuză să intre în mină. După două zile, le-au fost ascultate revendicările: „Scoateți preoții din lanțuri!”

La finalul celei de-a opta zile de grevă, gardienii s-au conformat, iar deținuții și-au reluat munca.

Cârpa și festinul firimiturilor

Nicolae Ciurică a fost și la Aiud, și la Jilava, și la mina de plumb Baia Sprie, și la Gherla.

„Faptul că ne mai mutau ne prindea bine. Cunoșteai fețe noi, spuma intelectualilor din România acelor timpuri, tot felul de profesori universitari și ofițeri. Dacă rămâneai 10 ani în aceeași celulă, îți pierdeai mințile.”

Niciunde n-a mâncat însă pe săturate, ci doar „400 de grame de terci pe care le-ar fi refuzat și porcii, și câinii”.

„Primeam o ciorbă și nu ne puteam da seama dacă e de varză sau de altceva. Dacă vedeam o frunză de varză, puteam presupune că e ciorbă de varză. Gustul nu ne spunea însă absolut nimic.”

Împărțirea pâinii între deținuți era un adevărat ritual. Tăiau pâinea în bucăți aproximativ egale, folosind o lingură cu coadă ascuţită. Cel care, astăzi, alegea prima bucată mâine o lua pe ultima.

Împărţeala se făcea pe o cârpă curată, ca să nu se piardă firimiturile. Un singur deținut avea parte de privilegiul rămășițelor zilei.

*

După eliberarea din 1964, Nicolae Ciurică s-a stabilit în comuna Teregova. S-a căsătorit cu Maria şi au doi copii.

De lucrat, a lucrat ca tăbăcar, dar sub continua supraveghere a Securităţii, după cum arată notele informative de mai jos.

*

„Coposu e o figură legendară a acestui popor. Poate dacă i-ar fi dat Dumnezeu mai mulți ani… De ce s-a distrus moștenirea țărăniștilor? Păi, ca peste tot, s-au infiltrat securiștii și-n acest partid. 

Iliescu a fost un produs al comunismului, un comunist pe care l-au cocoloșit toți, dar, după revoluție, locul său ar fi trebuit să fie la Gherla. 

Dom’le, felicitări comuniștilor! Au fost băieți deștepți. Te arestau într-o noapte, îți luau averea și terminau cu tine. Eu nu reușesc, de 24 de ani, să recuperez tot dreptul de proprietate al tatălui meu. Pentru că de retrocedări se ocupă prințul Lambrino.” 

Nicolae Ciurică stă în curtea casei sale și își privește crucea albastră primită de la preşedinţie.

În centrul comunei, monumentul dedicat partizanilor din Banatul montan, oamenii alături de care a luptat şi pe care numai el şi-i mai aminteşte, se transformă într-o ruină.

A meritat?