Medic rezident în România: „Știi să trezești un om din comă, dar salariul e cât era și dacă făceai ridesharing”

Fluturașul de salariu e o emisiune în care discutăm, aflăm și îți spunem ce-am găsit despre muncă, mediul profesional și bani. Nu e doar despre joburi, cum nu e doar despre investiții, economii și salarii. E despre toate și un pic mai mult. Pornim de la întrebarea personală care se aplică unei întregi societăți – De ce muncim? – și explorăm răspunsuri posibile și altfel, nu doar prin frământări personale.

În peste trei decenii, statul român a construit patru spitale. Cel mai ambițios proiect a fost însă spitalul de oncologie pentru copii ridicat nu de statul român, ci de Asociația Dăruiește Viață. Asta duce la furnizarea de servicii precare, dar și la lipsa joburilor pentru medici. E, așadar, un moment bun să vezi ce perspectivă are asupra sistemului un medic rezident din Cluj.

Spitalele românești, în marea lor majoritate, au câteva probleme evidente: clădiri vechi degradate, lipsa de echipamente medicale și lipsa de personal. Dacă pentru medici lucrurile s-au mai reglat prin creșterea salariilor, cel puțin pentru a nu le mai da încă un motiv să plece din țară, celelalte încă sunt de rezolvat. Inclusiv disponibilitatea posturilor și accelerarea integrării celor noi în sistem.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Despre construirea a doar 4 spitale în trei decenii, ministrul Sănătății Alexandru Rafila a spus că „asta a fost”. „Nu s-au făcut spitale și autostrăzi. Nu vreau să intru în tot felul de supoziții. Pentru mine e important ce se întâmplă în momentul de față și e important viitorul pe termen mediu. Dacă începem să construim, lucrul acesta ar putea să genereze o anumită efervescență și competiție între diversele autorități locale sau centrale în a construi spitale noi.”

Spitalele regionale sunt însă în așteptare, iar speranțele pentru noi spitale sau modernizarea celor vechi pendulează între finanțare din PNRR sau de la Banca Europeană pentru Investiții. 

Vladimir Filip, de 28 de ani, e medic rezident de boli infecțioase și a intrat în sistem în perioada pandemiei, cu un salariu mai mare decât media (6.700 de lei net). Era însă un moment anume. În general, un rezident de anul întâi pornește de la 3.300 de lei net și crește prin sporuri (care variază destul de mult). Partea bună e că salariul crește anual. Dar, până la remunerație, Vladimir susține că posturile disponibile sunt puține: „Cel mai frecvent, posturile nu sunt în orașe mari. Anul ăsta sunt doar 300.” Iar mulți medici nu pot lucra în sistemul privat, pentru că nu toate specializările au locuri acolo. Și mai mulți pleacă din țară. Dar câțiva caută să reușească și în România.

„Ajungi să-ți iei un al doilea rezidențiat ca să te mai poți întreține încă cinci ani. Sincer, asta e cea mai frecventă metodă prin care reușim. Măcar mai avem un pic de siguranță pentru încă cinci ani”, spune Vladimir.

Gărzi, salarizare și responsabilitate, dar și birocrație sufocantă

Gărzile rezidenților sunt neplătite în primii trei ani de specialitate pentru că se află „în formare” „Să stai treaz 30 de ore cu multe internări și complicații grave la pacienți nu e ușor”, spune Vladimir. „Duminică am dormit o oră, de exemplu, în toată garda.” Uneori, rezidenții ajung să facă mai mult de o gardă. Pot ajunge la trei sau patru pe lună, în funcție de cât de puțin personal medical are spitalul la care lucrează.

Totuși, toți rezidenții ajung să stea peste program. Oficial, ei lucrează de la 8 până la 15. Apoi se schimbă medicul de gardă, la ora 14, și preia cazurile. Neoficial, nu reușesc să-și termine munca și rămân alte câteva ore în spital, ca să nu predea următorului medic de gardă pacienții care au rămas. 

Când e vorba de gărzi, pe lângă cele 24 de ore, munca „neterminată”, fluxul constant de pacienți și posibilele agravări ale celor internați le mai adaugă câteva ore în plus.

Există și o discrepanță mare între salarizare și responsabilitate. „Știi să resuscitezi un om sau să îl trezești din comă, dar salariul e cât era și dacă făceai ridesharing”, subliniază Vladimir.

Orice acțiune sau decizia luată de un cadru medical poate face diferența dintre viață și moarte. Dar peste presiunea asta, adaugă gărzile de o zi, o noapte și încă un pic, și faptul că un rezident are un salariu mic în primii ani. Desigur, vin sporurile, dar cei de la medicină internă, de exemplu, au sporuri cuprinse între 12 și 15 la sută, după cum spune Vladimir.

Sigur, un medic rezident cu specializarea în zona asta ar putea ajunge până la 5.000 de lei. Dar Vladimir mai aduce în discuție un aspect: rezidențiatul poate fi făcut doar în orașele mari. Doar acolo există universități de medicină. Tot acolo ai și chirii, utilități și un trai per total, care-ți iau cam jumătate din salariu. Poate chiar mai mult.

Rezidențiatul e însă o experiență diferită pentru fiecare, adaugă Vlad. Unii au „norocul” să dea de medici buni care se ocupă să-i formeze. Alții învață pasiv, pentru că nu sunt expuși la cursuri de formare. „Prinzi din mers și citești acasă.”

Coordonatorul de rezidențiat e, așadar, crucial. 

Vladimir povestește că a avut noroc să aibă doar mentori buni, dar știe că alți colegi de-ai lui au ajuns în centre de rezidențiat mai puțin promițătoare: „Mulți, mulți au dat de situații neplăcute în care șefii le pot împiedica foarte mult ascensiunea în carieră sau dacă iau sau nu specialitatea.”

Alții ajung să nu învețe mare lucru. „Colegii de la chirurgie spuneau că sunt multe cazuri în care n-au operat pacienți până în anul trei de rezidențiat”, povestește Vladimir. „Deci tu trei din cinci ani ai stat să cureți plagă, să ții instrumentarul sau să închizi un abdomen în loc să înveți tehnici avansate de chirurgie.”

Așa că mulți dintre ei ajung să învețe pe cont propriu. „Nu avem programe atât de performante, de axate doar pe noi ca rezidenți, care să ne antreneze și să ne pregătească pentru toate situațiile care ar putea apărea în jobul nostru.”

Birocrația. E nevoie de hârtie pentru tot.

„Sunt unele zile în care sunt mai degrabă birocrat și secretar decât medic.”

Un medic primar are în jur de 7 – 10 pacienți internați pe secție. Rezidentul îl ajută să gestioneze cazurile. Vizitează fiecare pacient, verifică dacă au mai apărut complicații și ajustează planul de tratament în funcție de analize. Toate astea se consemnează într-un sistem electronic. „Apoi consemnăm totul și în foi. Și foile ne termină”, zice Vladimir. „Pentru un pacient cred că se taie un sfert de pădure.”

Vladimir susține că ar ajuta foarte mult existența unui sistem electronic între spitale, la nivel național. Asta le-ar permite medicilor să acceseze istoricul oricărui pacient „să ne mai îndrume un pic spre diagnostic.”

Mai multe, în Fluturașul de salariu.