Maria și rețeaua binelui

În iunie 2015, un ministru vorbea despre un Master Plan pentru transporturi. În prime-time, la televizor. Prioritizare, sustenabilitate, implementare erau conceptele care urmau să asigure fundația viitoarelor autostrăzi.

La un moment dat, demnitarul le-a făcut o invitație "măgulitoare" conaționalilor săi care lucrau în străinătate. Să vină să facă șosele acasă.

Suna cam așa:

"România are trei milioane de oameni, să zicem, din forța activă, aflați în acest moment în Occident. Trei milioane, dintre care vreun milion sunt fierari, betoniști, zidari și așa mai departe.

Lucrează în construcții, autostrăzi etc, prin Europa. Au, poate, 1.500 de euro salariu. O spun foarte direct. De banii ăștia, copiii se fac golani acasă și nevastă-sa curvă. De 700 de euro vin acasă jumătate".

A doua zi, Ministerul Transporturilor încerca să-și scuze șeful printr-un comunicat în care se pretindea că declarația lui nu fusese altceva decât o "generalizare artistică".

În cele din urmă, ministrul avea să-și dea demisia.

Salvată de fiicele ei

Pe un pat de spital din București, mama a două fete care lucrau în străinătate făcea o particularizare dureroasă. Femeia lupta cu un cancer în stadiu avansat, inoperabil.

Cu doi ani înainte, trei medici îi spuseseră să nu-și mai facă planuri pe termen lung. Așa că își închisese afacerea și își cheltuise toată agoniseala pe tratamente, pe ședințe de chimioterapie și radioterapie.

Simțea din plin umilințele pe care un bolnav trebuie să le înghită într-un sistem putred, dar câștiga timp, în ciuda prognosticurilor rezervate.

Era o izbândă și nu știa pentru câtă vreme. Cheltuia în continuare cu medicamente, analize și monitorizarea bolii.

Atunci, în iunie 2015, pe toate canalele tv se dădea declarația ministrului de la Transporturi. Femeia se simțea prost să recunoască: ea însăși era o întreținută.

Fiicele ei o ajutau să facă față cheltuielilor. Una dintre ele chiar se sacrificase: nu făcea meseria pe care și-ar fi dorit-o ca să-și poată ajuta mama cu bani.

Și-atunci cum își permitea cineva să vorbească așa?

Când a ajuns acasă, femeia a scris un mesaj lung, plin de furie.

"Știi dumneata de câte ori am simțit că mă duc fără să-mi iau rămas bun de la ele?"

"Nu prea mă uit la televizor și nici n-aș avea timp. Prefer să fac alte lucruri utile. Astăzi însă, la clinică, n-am avut încotro.

Aud cu tristețe că un deja fost ministru etichetează românii plecați la muncă în străinătate și pe membrii familiilor lor.

Dragă domnule Rus, mie fetele mele mi-au cumpărat fiecare minut de viață cu bani munciți în străinătate.

Dacă nu ar fi fost așa, aș fi fost de mult oale și ulcele. Într-o țară care-i a mea, dar viceversa se pare că nu-i valabil, în care plătesc taxe, m-am simțit abandonată și pusă la zid.

Să nu mă faceți acum să scriu aici despre drama bolnavilor de cancer și mafia citostaticelor.

Domnule Rus, fetele mele pentru mine-s ÎNGERI! Să nu îndrăznească nimeni să le jignească. Cu banii trimiși de ele am cumpărat ce statul trebuia să-mi dea gratis, și-ar trebui să le fie recunoscător.

Dar ce vă pasă vouă de o canceroasă? Ce, vi se pare dur apelativul? L-am auzit de zeci de ori folosit la adresa noastră...

Ce e regretabil e faptul că, în afară de asta, am plătit și eu. Un preț imens... Am plătit cu lacrimi amare și cu un dor nemărginit care mi-a sfâșiat inima.

Cu timp pierdut și risipit, agonizând prin spitale, întinzând arginți la fiecare perfuzie care-mi băga în vene un firicel de viață...

Știi dumneata, oare, de câte ori am simțit că mă duc fără să pot să-mi iau rămas bun de la ele? De câte ori nu mi-aș fi dat eu inima din piept, doar să le mai văd o dată?

Știi dumneata că nu mi-am putut cunoaște nepotul până acum? Că nu l-am strâns niciodată în brațe? Că nu termin nici acum cu drumurile pe la doctori?

Știi cum e să trăiești cu sentimentul că fiica mea ia de la gura copilului pentru ca eu să pot face investigații medicale și să am medicamente?

Vă spun eu, e groaznic! Iar cât de greu trebuie să le fie lor, doar Dumnezeu știe... Am plătit cu vârf și îndesat și o fac în continuare.

Pensie nu mi s-a dat, că nu am metastaze, în timp ce alții se pensionează că-s claustrofobi. Este una dintre cele mai agresive forme de cancer, inoperabil, în urma căruia am rămas cu multiple afecțiuni post-radioterapie.

Dar n-a contat... Avem o mulțime de «handicapați» care primesc ajutoare, iar noi, cei cu adevărat bolnavi, suntem umiliți peste tot și jecmăniți de bani. Nimic nu e gratis pentru noi.

 Vreau ca fetele mele să fie mândre de mama lor. Să pot răscumpăra fiecare bănuț muncit cu sudoare de ele și «investit» în mine... Să nu fi fost efortul lor în zadar.

Am ales să dau și eu ceva societății, nu să stau ca o legumă, deși...  Fetele mele pentru mine-s sfinte. Și mă simt vinovată că nu le am aproape.

Vinovată pentru că un nenorocit de cancer a mușcat din mine, nemilos... Mă solidarizez cu fiecare român plecat, cu «golanii și curvele» rămase-n țară.

Iar pe dumneavoastră o să-mi fie greu să vă iert!"

"A fost o înțelegere cu Dumnezeu"

Ministrul e Ioan Rus, prosper om de afaceri la Cluj.

L-am revăzut recent, la o dezbatere publică. Aceeași atitudine, genul care se "pișă pe toți de la înălțimea mormanului său de bani".

Asta ca să folosim o generalizare artistică.

Femeia e Maria Holtzhauser.

Are 52 de ani și, din momentul în care a simțit că are un mic avantaj în lupta cu boala, a reușit să-și ia în primire propriul portofoliu.

Reprezentanții unei fundații i-au spus că face cât un minister. Iar ea și-a propus să investească timpul câștigat pentru viețile altora, aflați în nevoie. Să facă acte de caritate, să le dirijeze spre oameni.

"A fost o înțelegere cu Dumnezeu și cred că fiecare dintre noi a respectat-o".

Maria Holtzhauser şi soţul ei.

"Ne-am gândit cum să facem să nu-i jignim"

De 5 ani, Maria Holtzhauser conduce o rețea a binelui.

Sunt opt sate în care ea ajută bătrâni neajutorați, dar și copii cărora le e greu să rămână la școală.

În cinci dintre ele, Crăiești, Soci, Găinești, Aprozi, Hotarele, au loc campanii caritabile susținute. Adică zilnic.

Sub umbrela Îmi ajut semenii, Maria și soțul ei au ajuns în locuri unde, altfel, poate n-ar fi ajuns nimeni. Încă de la început și-a propus să facă lucrurile cât mai simplu, să aleagă scurtătura în locul poticnelilor birocratice.

"Pentru că binele nu trebuie îngrădit de nimic, el trebuie doar să existe peste tot și în orice formă".

Au început cu vecinii lor. Soții Holtzhauser locuiesc într-o garsonieră din București.

"Nu ne-a fost greu să-i reperăm. Le vedeam copiii cu ce pantofi scâlciați mergeau la facultate, iar unul dintre ei era deja la a doua.

Mai veneau să ne ceară bani împrumut, un kilogram de zahăr sau de ulei, și ne-am dat seama că situația lor familială e una grea.

Ne-am gândit mult cum să facem ca să nu-i jignim, așa că le dădeam sub formă de pomană creștinească tot ce credeam noi că le este necesar.

Ba ceva de mâncare, ba ceva de îmbrăcat de la mine, care între timp slăbisem 51 de kilograme.

Dacă mi-a fost frică de ceva, mi-a fost ca să nu cumva să-i dezamăgesc punându-i într-o situație umilitoare. Eu știu ce înseamnă, știu cum mă pozau cheală și slăbită pe patul de spital ca să arate cât de...

Nu-mi sunt străine ipostazele astea de înjosire. Și am zis ca măcar eu să nu fac asta".

S-a îndreptat apoi spre satul în care s-a născut − Găinești, județul Suceava.

Maria a venit pe lume în 1965, cu un an înaintea Decretului. Era un copil din flori. Mama sa, minoră, nu și-o dorise și nu-și putuse asuma responsabilitatea.

Bunicii au crescut-o până la trei ani − "cei șapte ani de acasă au fost trei" −, după care a luat calea orfelinatului.

Știe foarte bine cum e să nu contezi pentru celălalt, să n-ai parte de nicio încurajare, de nicio mână întinsă, știe cum e să fii bătută, abuzată, discriminată.

În adolescență a avut parte de ceva diferit doar în volumele de poezie. Și-a reîntâlnit mama mult mai târziu și, de atunci, spune că nicio mamă nu trebuie judecată, ci pur și simplu iubită.

"Dacă am vrut schimbare, am început cu mine"

Maria a refăcut grădinița din satul ei natal, apoi școala și sala de sport. A rezolvat cazuri izolate, s-a implicat în comunități. I s-au alăturat sute de voluntari, oameni dornici să ajute.

"N-am refuzat niciodată pe nimeni, poate doar atunci când cazul m-a depășit.

Nici o zi nu e la fel, apar cazuri noi, sunt emoții de toate felurile, lacrimi de bucurie, lacrimi de tristețe, deznădejde, dar și fericirea de a face zilnic câte ceva.

Am plecat de pe un pat de spital și mi-am propus să nu trăiesc ca o legumă câte zile voi mai avea".

Îi repugnă ideea de a face mici gesturi de caritate doar de Sărbători. De Crăciun, fii mai bun!

"Nu, domnule, fii bun de câte ori poți".

Recunoaște, totuși, că în această perioadă a anului se iscă un flux incredibil de donații, pe care poate să le direcționeze spre oameni care chiar au nevoie.

Modul de operare e simplu: de Moș Nicolae scriu copiii, de Moș Crăciun, cei în vârstă. Sunt scrisori care ajung la Maria și la voluntarii ei, cu solicitări concrete.

La început au fost doar câteva. Oamenii se îndoiau că cineva le va răspunde. Maria căra coletele la poștă cu căruciorul.

Acum, primesc sute de răvașe și lucrează cu aproape toate firmele de curierat din țară. Mesajele sunt scrise, în cele mai multe cazuri, de copiii celor încercați, de vecini sau de îngrijitori de la azil.

Printre cele mai frecvente dorințe, o pătură groasă sau o pilotă.

"Oamenii nici nu prea știu ce să ceară. Poate 300 de grame de tobă, niște dulciuri, pentru că o lenjerie de pat sau niște ghete li s-ar părea mult, mult prea mult.

De anul trecut, o firmă ne-a pus la dispoziție un depozit. Acolo reușim să adunăm tot și apoi să trimitem prin curieri".

Scrisorile vârstnicilor sunt publicate pe Facebook, iar cei dispuși să ajute semnalează acest fapt printr-un simplu comentariu: "Iau eu!".

Recent, într-o altă campanie, a mobilizat donatori și voluntari pentru a transforma azilul de bătrâni din Hotarele (Giurgiu) într-un veritabil cămin.

Câteva zeci de bunici se bucură de ceva mai multă căldură sufletească, dar și de servicii medicale decente.

Maria Holtzhauser spune că doar un miracol i-a mai oferit această păsuire. Și că va face cât va putea.

"Dacă am vrut schimbare, am început cu mine. Dacă fiecare ar sacrifica puțin din confortul personal, eu zic că s-ar vedea".