Luminile rampei de la Pata Rât

O cursă specială ne poartă din centrul Clujului spre Pata Rât, în vecinătatea gropii de gunoi a orașului, unde organizatorii festivalului Jazz in the Park au amenajat o scenă pentru a atrage atenţia asupra ghetoului de romi.

„Știm că e dificil să ajungi la Pata Rât, tocmai de aceea punem la dispoziție autobuze”, a venit și biletul de favoare. Cât de dificil e să pleci de acolo o știu doar cei peste 1.500 de oameni care trăiesc într-o mizerie cruntă.

Șoferul își pune mâinile-n cap pe o arteră aglomerată. „Mâine apărem la știri. Un autobuz plin cu hipsteri, sechestrat la Pata Rât”, glumește cineva.

Suntem toți aici, sub aceeași plapumă de dioxid de carbon: participanți la trafic, hipsteri, voluntari, activiști, progresiști, miserupiști.

„Atenție la telefoane, la ceasuri și la portmonee. Ne apropiem”, își șoptesc trei tineri. Nu prea știu ei ce e la Pata Rât, dar găsesc că e un bun prilej ca universuri paralele să se întâlnească, în sfârșit. Să se studieze, de la o distanță rezonabilă, sau chiar să fraternizeze preț de câteva ore.

Marea îngrijorare e legată de starea acumulatorilor de la telefoanele care vor surprinde momentul.

La destinație, relaxata adunare cască ochii. Alveolele pulmonare devin instant saci menajeri. Mirosul purtat de vânt te lovește în plin. Vine de la un morman de gunoaie înalt cât un bloc cu șapte etaje. De lângă scena albă i se vede doar vârful, cotropit de o legiune întunecată de ciori.

Tinerii, câteva zeci, sunt asaltați de copiii localnicilor din Pata Rât. Se uită la aparatele lor de fotografiat cu un amestec de curiozitate și spaimă, ca și cum ar putea să le fure chipurile.

În zonă se joacă fotbal și se fac acrobații pe fotoliile festivalului.

Aere de civilizatori

Un DJ încearcă să anime atmosfera, iar asistența îi cere să-l mixeze pe Salam. Sau măcar să felieze unul: „De salam rar avem parte”. Lumea se amestecă, se prinde în hore. Rochiile și cămășile înflorate se pot găsi doar printre vestimentațiile vizitatorilor.

În jurul barului se desfășoară o speculă de tipul „nenea, dă un leu”.

O bere costă trei lei, o apă − doi. Restul ajunge în buzunarele puștilor. În ochii celor mai mulți dintre ei e o tristețe pe care nicio politică publică nu o va mai putea risipi.

Le întindem bancnote cu o lentoare demonstrativă, ca și cum am săvârși acte de mare noblețe. Apoi ne aruncăm cutiile de bere și chiștoacele la pubelele amenajate, cu aer de civilizatori.

Puștii gonesc printre pantalonii colorați. Unul își spune Bruce Lee. Amenință pe toată lumea cu pumnul, apoi execută șpagatul. Un altul îți întinde mâna: „Hai, dă noroc!”. O retrage șmecher, aranjându-și bretonul când îi răspunzi la salut.

O simplă bicicletă exercită asupra lor o fascinație căreia nu-i pot rezista. Se adună ciorchine s-o studieze îndeaproape.

Bomba ecologică

Părinții lor vorbesc despre strămutarea de la Pata Rât a 35 de familii, într-un proiect început în urmă cu trei ani de un ONG ce aparține zonei metropolitane Cluj. S-ar pregăti, deci, desegregarea teritorială și incluziunea socială a comunităților din această colonie.

S-au cheltuit 1,3 milioane de euro pentru achiziționarea a 23 de apartamente (în Cluj-Napoca şi în comunele limitrofe Florești și Baciu) și pentru construirea a două locuințe colective (în comuna Apahida). Aproape aceeași sumă s-a dus pe salariile celor care au implementat proiectul. Banii vin din fonduri norvegiene.

„Să mănâncă și gura lor ceva”, sunt de acord beneficiarii.

O tânără din ghetou se implică în discuții. „Io mă mut la Apahida, nu-i nicio problemă. Casa mea e, oricum, aici și aici”. Și își trece mâna peste pântec și zona inghinală.

Mulți localnici trăiesc la Pata Rât de la finele lui 2010, când Primăria clujeană i-a evacuat de pe o stradă din centrul oraşului pe motiv că ar fi ocupat abuziv domeniul public.

Aici, lângă groapa de gunoi, li s-au pus la dispoziție niște locuințe modulare în zona supranumită Groapa Iadului. Majoritatea celor din colonie scormonesc după fier vechi și adună peturi. Din aceste reciclări îşi câştigă traiul de la o zi la alta, într-un focar de infecție.

Peste 250 de tone de gunoi nesortat ajung zilnic la Pata Rât. Rampa a devenit o bombă ecologică.

„Am o fustă parașută”

La cealaltă rampă, a scenei, e chemat din nou taraful de Caliu. Vocea e Viorica Rudăreasa, supranumită Laleaua Neagră. Promite distracție „până-n pânzele albe”.

Un om ce are tatuată o sirenă pe brațul drept se ferește de soare cu o umbrelă imensă, cât una folosită la terase.

Laleaua Neagră sare fără parașută. Piesa e I’ve got a Parachute Skirt. Versurile sunt în românește, necenzurate.

„Am o fustă creață, creață / Trânti-m-aș cu ea-n verdeață / Verdeața să fie moale / Să mă gâdile sub poale”.

Apoi, ridică miza: „Am o fustă parașută, toți golanii să mă fută”.

Urale! Până la urmă, nu suntem atât de diferiți.

*

Un cameraman ratează refrenul. Encore, encore! Gesticulează deznădăjduit. Laleaua Neagră se întoarce spre el.

„Mai merge o dată”, dă ea comanda, scurt. „Am o fustă parașută…”

În public se dansează la grămadă. Sunt foarte mulți străini, absolut încântați de ceea ce văd și aud. Prin mulțime se amestecă și instrumentiștii trupei Barcelona Gipsy Klezmer Orchestra − spanioli, francezi, italieni, sârbi. Cu o seară înainte, au cântat cu sala plină la Opera Maghiară din Cluj.

După ce dansează pe muzica tarafului lui Caliu, urmează ei pe scenă. Încep doar după ce-și recuperează contrabasistul, rătăcit prin zonă. Djelem, djelem, imnul internațional al romilor.

*

Forțele de ordine au înăbuşit entuziasmul în apropierea orei 23. Au fost la un pas să împartă amenzi pentru tulburarea liniștii publice.

Și pentru ei, și pentru majoritatea dintre noi, a fost ultima oară când am mers la Pata Rât.