Împuşcată la 17 ani: "Mulţumesc zilnic pentru anii pe care i-am primit după revoluţie"

Zeci de copii chicotesc zgribuliţi lângă monumentul „Stâlpi împușcați”, ridicat pe un trotuar al Pieţei Unirii din Cluj, la câţiva metri de locul unde au murit primii revoluţionari din 21 decembrie 1989.

E 21 decembrie 2016 și doar o mână de oameni mai comemorează victimele acelor zile miraculoase. În fața elevilor, grijulie, se află învățătoarea Cristina Popa, împreună cu două măicuţe.

Copiii sunt în clasele primare la Liceul greco-catolic din Cluj, iar Cristina Popa i-a adus în Piaţa Unirii să cânte câteva colinde. Vocile lor firave abia răzbesc prin vuietul grabei pentru ultimele cumpărături de Crăciun.

Cristina Popa este unul dintre cei împuşcaţi la Cluj în ziua de 21 decembrie 1989. Avea 17 ani.

Aceasta e mărturia ei, după 27 de ani.

*

„Împreună cu frații mei, ascultam Europa Liberă, la îndemnul tatălui nostru, șofer la Fabrica de Bere. Păi ce puteam să facem altceva? La televizor era doar Ceaușescu.

În 21 decembrie 1989 aveam 17 ani, eram elevă în clasa a XII-a. Știam de o săptămână ce se întâmplă în țară.

Ascultam radioul, Europa Liberă, unde se vorbea despre Timișoara. Tata ne spunea că asta e «istoria pe viu», dar nu credea că și la Cluj se va ajunge să se tragă.

Era joi, eram în vacanță și făceam prăjituri. Mama era la serviciu, la fabrica de încălțăminte Clujana. Ea nu ar fi fost de acord ca noi să mergem spre centrul orașului.

La un moment dat, în jur de ora 13, vine un vecin grăbit să ne spună că s-a adunat mulțime și că se trage în Piața Libertății (actuala Piaţă a Unirii – n.r.). «Gata, plecăm», că așteptam de zile întregi să se întâmple ceva și la noi. Ne-am hotărât rapid să mergem toți trei.

În câteva minute alergam spre stația de autobuz. Pe lângă noi, lumea vorbea, se grupa și părea că toți se îndreaptă spre oraș.

Ieșim dintre blocuri și imediat suntem întâmpinați de cordoane de Miliție, care blochează transportul în comun și despart orice grup mai mare de trei persoane.

Fugim spre Minerva. Din depărtare, vedem un grup de câțiva zeci de tineri studenți, care par a fi împreună cu profesorul lor. Au lumânări în mână și în tot cartierul Mănăştur răsună «Deșteaptă-te, române!».

Acolo am rămas, asta se întâmpla în jurul orei 18.

După un timp, grupul, care între timp crescuse de la zeci la sute de persoane, a început să meargă spre cinematograful Dacia. Pe parcurs s-au luat steaguri, s-au rupt stemele și, deși eram tot mai mulți, am hotărât să mai înconjurăm cartierul pentru a aduna mai mulți oameni.

«Veniți cu noi!» era strigătul nostru, niște adolescenți, printre care rar vedeai câte un adult.

Intrăm pe strada Mehedinți și, la câțiva metri de noi, îl văd pe tata. Era la volan cu un coleg: camionul plin de bere trebuia să plece din Cluj. Ne-am privit în ochi și, deși îmi aduc aminte cum tremura, nu ne-a spus să ne întoarcem.

În scurt timp, am înțeles că ne trebuia un fel de scut ca să putem continua marșul. Am oprit vreo trei camionete. Doi dintre șoferi nu au vrut să ne însoțească și ne-au predat mașinile.

Astfel, s-a format un fel de scut care înainta în fața mulțimii. După puțin timp am trecut și prin fața blocului nostru; ca norocul că mama nu venise de la serviciu, că, dacă ne-ar fi văzut, nu ne lăsa să continuăm.

Eram printre primele rânduri, împreună cu Lucian și Gabriela, frații mei. Am ajuns la artera principală a cartierului, pe Calea Mănăștur, și am început să ne îndreptăm spre Fabrica de Bere, respectiv zona centrală.

«Veniți cu noi!», «Jos Ceaușescu!», «Libertate!», iar în momentul în care am văzut cordonul de soldați, am strigat «Nu uitați, cu toții suntem frați!».

Blocajele aveau rolul de a ne împiedica să ajungem în Piața Libertății. În timp ce ne îndreptam spre soldați, am simțit ceva ciudat. Am simțit că, dacă nu spun cu voce tare ce simt, voi muri. Le-am spus fraților mei: «Dacă e să fiu împușcată, să fie în picior».

Din senin s-a auzit un sunet asurzitor, ca de grindină care cade pe metal, amestecat cu strigăte de disperare. Scântei de la gloanțe ricoșau în toate direcțiile, iar camioanele din fața noastră s-au oprit în dreptul unei alimentare.

La a treia rafală am căzut rănită la picior. Luminița Mișan, care era lângă mine, a murit, secerată în abdomen.

Lumea a început să alerge, nu mi-am mai văzut sora. Împreună cu fratele meu am reușit să ne refugiem într-o curte.

Nu am realizat ce se întâmplă, aveam 17 ani, am crezut că e muniție oarbă. La un moment dat, am simțit că-mi amorțesc piciorul și buzele.

Am băgat mâna în cizmă, unde era plin de sânge. M-a durut o fracțiune de secundă, după care a amorțit.

Am avut noroc că glonțul a trecut printre oase, la o distanță foarte mică. În curte îi spuneam repetat fratelui meu că trebuie să mi se aplice un garou.

Din senin, a apărut un domn în cămașă albă. A scos o batistă albă, a întins-o în fața mea și a zis: «Nu ajunge, dar oricum, în situații din astea nu vă putem ajuta». Şi a plecat.

Ulterior, a venit o doamnă, care și-a rupt breteaua de la sutien și m-a legat. Fratele meu Lucian și cu ginerele acelei doamne m-au cărat în Hasdeu (campus studenţesc din Cluj – n.r.), unde am ajuns la căminul de mediciniști.

Primul ajutor mi l-au acordat un student de culoare și unul arab, studenți în anul VI. Acolo am rămas până la ora 1 noaptea, când a venit un vecin după noi. Din cămin, am auzit cum s-a tras toată seara.

Tata plecase cu marfă din Cluj și, când a aflat că s-a tras, a sunat acasă, unde i s-a spus că am fost rănită. A venit acasă, m-a sărutat și primele cuvinte au fost «Bravo, fata tatii!».

Lucian și Gabriela, frații mei, au continuat să iasă în stradă și în zilele următoare. Eu nu am mers la medic, știam ce se întâmplase la Timișoara, că fuseseră împușcați oameni prin spitale, așa că am refuzat să merg.

Îmi aduc aminte de atmosfera din săptămâna aceea. Era o solidaritate fantastică, era pază la scara blocului, făceau oamenii cu schimbul, eram mai uniți ca oricând. După aceea, încet-încet, s-a destrămat totul.

Îngrijiri am primit de la o vecină care era medic urolog. Venea periodic să-mi curețe și să-mi panseze rana. Curând mi s-a suprainfectat piciorul și a început să iasă puroi din rană, iar la final de ianuarie a trebuit să merg la spital.

În februarie, guvernul german a oferit copiilor celor decedați o excursie, unde am mers și eu, ca rănită. Am fost cazați o săptămână la Berlin, în vilele fostului guvern al Germaniei Democrate, unde am fost tratată de un medic român, doctorul Vulpe. A fost ceva total nou, jocuri mecanice, piscină… Pentru noi, veniți din comunism, era ceva deosebit.

Cred că de la tata am avut pornirea și spiritul acesta rebel. Împreună cu el ascultam Europa Liberă, știam ce se întâmplă la Timișoara. El ne încuraja să ascultăm și să discutăm lucrurile acestea.

Își dorea mult să înceapă și la Cluj, să participe și el. L-au întrebat colegii cum de ne-a lăsat și le-a spus că, dacă era să se întâmple ceva, ăsta era sacrificiul lui pentru libertate.

În schimb, mama s-a speriat tare când a ajuns acasă de la serviciu și vecinii i-au spus că noi, toți trei, plecaserăm la protest.

Mie, revoluția din decembrie 1989 mi-a schimbat complet viața. Înainte de revoluție eram la un liceu de mecanică. După revoluție am făcut Institutul Pedagogic și Facultatea de Istorie.

Cred că a fost o schimbare majoră pentru toată lumea. Până la urmă, și posibilitatea de a alege răul a fost câștigată tot atunci. Spre exemplu, eu cred că cei care nu votează nu îi respectă pe cei care au murit în decembrie ’89 și pentru asta. Eu le spun și celor doi băieți mari ai mei că trebuie să meargă la vot, indiferent de opțiunea politică.

Pentru mine, revoluția nu a fost manipulare sau lovitură de stat. Cel puțin aici, cred că a fost revoluția tinerilor. Au fost foarte mulți tineri, inconștienți într-un fel.

Nu am crezut niciodată că pot să tragă militarii în noi. De la momentul în care am supraviețuit rănii şi până acum, consider că am primit 27 de ani în plus și mulțumesc zilnic pentru ei.”

Amintirea acelei seri de joi, 21 decembrie 1989, pare să o însoțească tot timpul pe Cristina Popa. Ani la rând, a continuat să audă zgomotul de metal lovind asfaltul și să retrăiască senzația aceea de amorţeală.

Astăzi, spune că a ales Facultatea de Istorie pentru a scrie o lucrare de licenţă despre revoluția din 1989. Şi, de câte ori are ocazia, le povestește elevilor ei cele întâmplate în acele zile.

În 21 decembrie 1989, la Cluj au fost omorâţi 26 de oameni.