Cuba. Fericita deznădejde dintre blocurile unui sat devenit republică.

Crăciun revoluționar

În 24 decembrie 1969, lui El Lider Maximo alias Comandantul suprem Fidel Castro Ruz nu-i stătea deloc capul la pruncușorul din iesle încălzit de respirația vitelor, la cozonaci și la colinde de Crăciun, fiindcă pe el îl frământau problemele arzătoare ale națiunii, cum ar fi reforma agrară sau drumul de pământ roșiatic aproape impracticabil ce lega mica localitate Viñales de Laguna de Piedra, un sătuc uitat undeva în nord-vestul Cubei, în provincia Pinar del Rio.

Sătenii lipiți pământului au îndrăznit să-i spună cu voci timide Comandantului suprem că în sezonul ploios bolnavii, din pricina noroiului, nu aveau privilegiul de a fi transportați cu căruța trasă de calul mărunt și scheletic al lui don Ernesto, ci erau purtați cu targa toți cei șapte kilometri până în micul spital din Viñales, prima localitate cât de cât răsărită din vecinătate.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

El Comandante s-a întunecat la față la fel cum trece vara umbra unui nor gras și pufos peste un câmp de rapiță și s-a jurat că va construi un drum ca lumea. În plus, a promis că se va întoarce. Oamenii au aplaudat și au râs nervos. Însă, deși credința lor fu mică, după patru ani, fidel promisiunii sale, Marele Fidel le-a asfaltat drumul. În plus, s-a întors cu o nouă idee – înființarea unei cooperative agricole de producție, adică un C.A.P., cum i se zicea pe vremuri la noi. A promis unelte și tractoare pentru câmpurile de tutun și cafea.

Sătenii din nou au îndrăznit să glăsuiască cu voci subțiri și tremurate în fața Comandantului suprem cu bereta într-o parte și ochelarii severi cu rame groase și negre, sugerând că bine ar fi ca în locul caselor sărăcăcioase de pământ acoperite cu frunze de palmier și trestie să se construiască o localitate modernă, cu blocuri simple, după modelul sovietic. Să pătrundă astfel civilizația în satul lor.

Iar aceștia s-au mai gândit la ceva de-a dreptul năstrușnic. Cum ar fi ca noul așezământ să se cheme Republica de Chile? Asta în onoarea bunului martir Salvador Alende și a țăranilor proaspăt uciși de hoardele fasciste ale generalului Augusto Pinochet, care tocmai instaurase în Chile o dictatură de lung parcurs, respectiv din ’73 până hăt în ’89, acel an binecuvântat aducător de revoluții, căderi de ziduri și regimuri. El Comandante a înclinat capul a aprobare, iar ei au strigat într-un glas: Viva Fidel!

Mare a fost emoția celor 139 de oameni aparținând cooperativei agricole când compatriotul lor, tovarășul Pepe Ramirez, un fruntaș în producția de tutun, a așezat piatra de temelie a viitoarei localități, care de acum încolo nu va mai fi un sat prăfuit de colibe, ci o ditamai Republica. De Chile. Dar și mai mare a fost emoția lor în ’77, când pe tovarășul Plácido Rodríguez l-a bufnit puțin plânsul pe o ploaie cu spume, în timp ce încerca să citească de pe foile ude discursul de întâmpinare al Salvatorului națiunii, reîntors printre ei, neînsemnații.

Înalt, mai slab și acum puțin adus de spate, acesta a rostit cu voce tunătoare că ploaia este mai sănătoasă pentru pământul patriei decât orice discurs, iar munca susținută și eficientă a membrilor cooperativei, mai importantă decât lacrimile. Sătenii, acum republicani locuind la bloc, au râs din nou cu un hohot colectiv eliberator, foarte mândri de prezența de spirit a Comandantul lor suprem. Iar imediat după aplauzele entuziaste acesta a donat comunității un camion nou-nouț marca Hino.

Adevărul din spatele frumuseții

Curios peste poate de adevărul din spatele poveștii poleite cu atâtea detalii delicioase, inclusiv plânsul deznădăjduit al tovarășului Rodríguez, căruia ploaia i-a compromis foile cu discursul, am plecat într-o bună dimineață din Viñales să verific cele de mai sus. Era o zi înnorată, apăsătoare, cu un vânt turbat ce aducea dinspre mare arome amestecate de scoici, alge putrede și, mai ales, libertate. Călare pe scuterul chinezesc închiriat marca Lynx, căruia i-a căzut farul după prima curbă, am luat-o lăturiș spre Republica de Chile, încercând să verific mai întâi informațiile despre cooperativa agricolă de producție.

Frumusețea tăcută și blândă a decorului luxuriant te îndemna să pășești pe cărăruile dintre parcele cu smerenie, să faci doar mișcări atente, moi. Vegetația era un spectacol, la fel peisajul cu câmpurile aluviale presărate de acele formațiuni calcaroase tipice zonei denumite mogotes, delușoare îndrăznețe și ascuțite la vârf, aidoma unor cușme de țăran din Ardeal înălțându-se ici-colo din pământul roșiatic. De cafea nu am dat, în schimb am descoperit câmpuri de diverse culturi, în speță cartofi dulci, trestie de zahăr și tutun. Nuanțele diferite de verde ale parcelelor delimitate de drumuri agricole creau un efect aparte, iar fundalul era asigurat de palmieri în vânt și tufe de plante grase.

Aristotel o spune destul de sec: frumusețea este „ceva care încântă ochiul”. Sfântul Toma d’Aquino plusează și spune că „frumosul reprezintă splendoarea adevărului”. Cum mă aflu în misiunea de a afla adevărul din spatele celor ce se văd, iată-mă bântuind năuc printre câmpuri de tutun în căutarea acelor bravi tovarăși cooperatiști, eroii civilizatori ai vechiului sătuc Laguna de Piedra.

Când au colonizat Cuba, pe la 1500, spaniolii i-au rezolvat rapid pe băștinașii taino cu roșul în gât, variola, pojarul, macetele și praful de pușcă. Iar când s-au văzut lipsiți de forță de muncă, au importat băștinași din zona Guajira, situată undeva între Columbia și Venezuela. De atunci încoace, oamenii câmpurilor din toată Cuba poartă denumirea de guajiro.

Nu trece mult și observ ițindu-se dintr-un câmp verde crud o pălărie de guajiro. Simplă, de paie, cu marginile răsucite în sus la fel cum poartă cowboy-ii din filmele lui Sergio Leone. Inspirat de marca scuterului abandonat pe șosea, mă apropiu cu pași de linx, cu acel aer clasic de turist rătăcit, cu privirea pierdută. Este una dintre tacticile cele mai perfide, dar sigure, de a intra în vorbă sau de a fotografia pe cineva. O alta este să stai pur și simplu locului, devenind una cu peisajul și având destulă răbdare să fii băgat în seamă și întrebat de sănătate.

Fără prea multe vorbe, cădem la învoială – ne vedem fiecare de lucru în legea lui. Nu poate exista cadou mai frumos pentru un jurnalist iscoditor cu un aparat foto de gât decât să fie ignorat. Așa că sunt lăsat să mă învârt peste tot, inclusiv în hambarul din lemn unde stă la uscat tutunul, aranjat frumos pe niște prăjini orizontale. Mi se face o poftă imensă să pufăi un trabuc proaspăt rulat de mâinile lor bătătorite de campesinos, mai ales că, în timp ce lucrează, unii molfăie în colțul gurii câte un capăt stins.

Mici întâmplări din republică

Cu același aer de naiv rătăcitor, pătrund mai apoi în satul cooperatiștilor devenit republică. Dulcele și inegalabilul parfum sovietic și-a lăsat amprenta asupra blocurilor triste și scorojite de aici, blocuri regăsite și în Orașul nou din Anina sau peste tot în cartierele-dormitor ale patriei. N-o să uit acel dezolant Kazarman, poate cel mai depresiv loc din toată Asia Centrală, nici micile orașe risipite prin taigaua siberiană, înconjurate de mesteceni mărunți și rari, pe care nu m-am săturat să-i tot fotografiez inutil din goana trenului.

La capătul republicii, o mână de băieți joacă baseball pe un drum prăfos, iar de după niște pini înclinați de pe dealul vecin îi privește cu îngăduință maternă o copilă mulatră sprijinită în contrapost de un trunchi. Grăsunul de la primire bombăne frustrat fiindcă nu nimerește în ruptul capului bila cu bâta, oricât de mult încearcă. Înjură în barbă, dar nu se lasă.

Scena se suspendă când la capătul drumului se ivește o pereche de călăreți țanțoși, la pas, ridicând rotocoale de praf roșiatic. Sunt tată și fiu. Arată ca rupți dintr-un western cu cowboy rasați, cu clasă, atenți la toate detaliile, în speță pălăriile scumpe, din fetru. Caii, deși mărunți, sunt deosebit de bine îngrijiți, iar ținutele călăreților sunt impecabile, la fel posturile în șa, cu spatele drept și bărbiile ușor ridicate. Fiul călărește un soi de ponei-catâr mărișor, sur.

Îi privește superior pe jucătorii de baseball, iar aceștia se opresc, urmărindu-i muți cu privirea, topiți de admirație. Ce doi se îndreaptă alene spre o construcție din lemn de la capătul unui bloc, descalecă, dau șeile jos și bagă caii în grajd, nu înainte de a-i țesăla cu simț de răspundere. Cred că tocmai am dat peste cea mai înstărită familie din republică.

Încep să mă mișc la fel de discret printre cele câteva blocuri minimaliste cu două sau trei etaje dispuse cumva în stea după o logică stranie. Sunt legate între ele de alei betonate. Sunt mai triste și mai silențioase decât tăcerea mieilor din filmul cu același nume. Degeaba trag cu urechea la zgomote de cratițe și blide prin bucătărioarele pe care mi le imaginez mici și înghesuite, cu dulăpioare suferinde din pal melaminat și aragaze îngălbenite. Tăcere.

Regăsesc senzația de neliniște pe care o are călătorul când se plimbă printr-un sat pe jumătate părăsit. Ferestrele se transformă în ochi, iar perdelele în pleoape. Tăcerea grea nu poate alunga sentimentul că ești privit, analizat, evaluat. Pășești mai departe purtând acest stigmat de străin suspect.

Foarte interesante sunt construcțiile din lemn dintre blocuri. Par niște ateliere, garaje, locuri de depozitare. Sunt date cu var, drept urmare sporesc senzația de improvizație. În fața unei astfel de colibe aflate chiar la ieșirea dintr-o scară de bloc, doi tovarăși stau de povești interminabil.

Imperturbabil și convins de importanța muncii sale, un locatar al unui astfel de atelier-garaj îndreaptă cu un ciocan cuie lungi și ruginite. Sunetul solitar și înalt de metale se izbește de ziduri și se întoarce prefăcut în ecou. Între blocuri sunt întinse sfori de uscat rufe, pe care flutură prosoape, bluze și chiloți precum flamurile unei armii înfrânte întorcându-se acasă din cea mai inutilă bătălie posibilă.

Cerul de plumb se crapă uneori în fante de lumină piezișă ce poleiește albul murdar, scorojit al acestor blocuri apăsătoare, de o tristețe de capăt de lume, ce cândva au înflăcărat visul de civilizație și progres, neapărat socialist, al tovarășului cooperatist Pepe Ramirez.

Legat de un par, un cal maro destul de scheletic se profilează pe un calcan de bloc, pe care cineva a scris mare cu alb: Viva Fidel. CDR#1. Așadar, comitetul local de apărare a eternei revoluții nu a uitat de adevăratul fondator. Republica de Chile este, așadar, o localitate care păstrează intact cultul pentru Fidel Supremul, părintele spiritual căruia i se datorează totul, inclusiv tristețea sfâșietoare înveselită doar de dansul rufelor în vânt atârnate pe rețeaua de sfori.

Ca un făcut, pe aleile cu dale strâmbe încep să se ivească diverși locatari curioși, care se prefac că au treabă, așa că dau peste o tanti în capoțel cu bigudiuri roșii în cap ducând în mâini o oală roșie de exact aceeași nuanță, un băiat serios strângând la piept un cocoș negru de luptă, o fată zăludă alergând tare într-o direcție doar de ea știută sau un tovarăș foarte vesel cu un ied mic în brațe, pe post de animal de companie.

Extind puțin căutarea și îmi bag nasul un pic mai departe în spatele blocurilor. Descopăr că acolo se întinde o altă lume – cea a grădinilor de zarzavat unde localnicii au mici parcele cu straturi unde cultivă cele necesare traiului zilnic. E un hățiș de garduri improvizate menite să delimiteze locul fiecăruia, cum doar la extremitățile orașului Sulina am regăsit cândva.

Mare e creativitatea omului când vine vorba de a-şi proteja bucățica prețioasă de pământ cultivat cu sudoarea frunții. De la cauciucuri suprapuse la dormeze cu arcuri şi până la vechi afișe electorale sfâșiate de vânt, totul poate fi folosit drept frontieră de netrecut. La fel și aici, într-un spațiu cultural și geografic complet diferit. Umanitatea în toată splendoarea ei naivă și tandră.

Reflexii în oglindă

O scenă anume mi-a pus capac. M-a convins că poate într-adevăr am dat peste unul dintre cele mai obscure și deznădăjduite locuri de pe planetă. Tot în spatele blocurilor, într-o zonă de tampon înainte de a începe grădinile, observ un alt tată și fiu care tocmai scot din coșmelia lor din lemn un căluț maroniu docil cu o privire speriată. Cu un cuțit scurt și curbat, tatăl se apucă de tuns coama calului, mai degrabă smulgând decât tăind. Bietul animal tresare, fornăie, lovește pământul cu copita, culcând urechile pe spate evident agresat de metoda brutală folosită. Mă întreb în sinea mea dacă o foarfecă nu cumva era o idee mai bună.

Mă apropii de scenă cu un zâmbet pieziș și încerc o conversație minimală. De după ochelarii cu lentile groase omul mă privește sobru, nu zice nimic și își vede mai departe de treabă. Așezat pe pământ, copilul de vreo opt ani ține funia lungă ce îl leagă de gâtul animalului și îl privește fix. Are un retard evident. La fel ca tatăl, mă ignoră cu desăvârșire.

Iar ceea ce urmează este de-a dreptul memorabil.

După cam un sfert de ceas de icneli și strădanii, tatăl se apucă de toaletat părul cozii, timp în care, încet, cu aceeași privire focalizată și deosebit de atentă, băiatul se ridică și se tot apropie de cal urmând linia funiei ținute între palme. La un moment dat ajunge aproape de căpățâna lui. Privește mai departe la ceva anume foarte intens. Atunci mă prind. Copilul tocmai și-a descoperit propria imagine reflectată în ochiul animalului. Cu o curiozitate infinită se privește pe sine în acea oglindă întunecată, tăcută. Pentru o clipă adâncă și grea, scena îngheață, iar cei doi sunt una, fiecare oglindindu-se în celălalt.

Încă de atunci am știut că această poveste tăcută din spatele unui bloc cenușiu, dincolo de care se întind nesfârșite câmpuri de tutun și trestie de zahăr, mă va urmări pentru tot restul vieții.